luni, 20 iulie 2009

Hagi si Maradona

Nu trecuse bine miezul noptii si a trebuit sa parasim piscina si sticlele de bere, oferite cu generozitate de Loredana, ce punctau conturul apei. Cum care Loredana? Groza. Tocmai implinise 19 ani. Noi am aflat abia peste un an ca avea 19. Ne-a spus la toti ca are 20. Probabil ca sa nu-i indeparteze pe cei doi-trei admiratori italieni, gigolo cu trupuri sculpturale, care ii faceau toate mendrele. Cred ca ei platisera si lazile cu bere.
La si treizeci de minute fix trebuiau predate toate camerele, iar la ora unu fara cinci autocarul iesea pe poarta hotelului. Nici nu stiu de ce i se spunea hotel. Erau cateva hectare impanzite cu vile si un sediu central, undeva la vreo suta douazeci de km mai la sud de Bari, foarte aproape de tarmul neprimitor (stuf vulcanic) al Marii Adriatice. Vilele aveau fiecare cate doua apartamente cu living dormitor, bucatarie ultradotata (de la butelie pana la a douasprezecea lingurita), toaleta si veranda. Sediul central pe langa birouri, biblioteca si restaurant mai continea o sala de jocuri mecanice, o sala de spectacole unde era montat un televizor urias pe acea vreme (circa sase metri patrati), o sala de sport (cos de baschet, masa de tenis, fotbal de masa...), un bar si nu mai mi-aduc aminte inca ce.
Daca ne-am orientat in spatiu hai sa o facem si in timp: undeva prin miezul ciresarului, la nici sase luni de la evenimentele din decembrie. Mai exact, imediat dupa a nu stiu cata mineriada. Oricum. Imi fusese rusine sa privesc in ochii amfitrionilor in acele zile. Nu mi-era rusine ca sunt roman. Mi-era rusine doar de ce au facut in tara compatriotii mei. Cand priveam la televizor imaginile cu ortaci eram stanjenit de gandurile gazdelor noastre, dar si stanjenit la inceput, mai apoi indarjit, impotriva celor care sustineau sa cerem in bloc azil politic in Italia. Atunci aveam sanse imense sa primim azil. Albanezii inca nu incepusera marea debarcare, tiganii inca nu impresionasera Italia si "revolutia" transmisa in direct pe toate meridianele lumii crease un val de simpatie pentru toti romanii.
Asadar parasise autocarul poarta hotelului Marina di Ostuni (asa se numeste astazi; nu mai tin minte cum se numea atunci, dar sigur nu asa), virase spre stanga, trecuse prin satul de pescari Villanova si ajunseseram in increngatura de sosele ce treceau pe deasupra si pe dedesupt, ca daca nu cunosteai locurile precis o luai spre Brindisi in loc de Bari sau Ostuni in loc de Villanova. Nici nu urcam bine pe autostrada ca linistea se aseaza in autocar. Respiratiile deveneau din ce in ce mai greoaie, pe alocuri reverberand necontrolat aerul. Si Mec, fostul meu elev devenit prieten, avea fata intinsa de placerea somnului.
Dupa circa o ora de drum intins cu autocarul ce apartinuse pana nu de mult Biroului de Turism pentru Tineret (ba parca mai apartinea pe acea vreme) se vad luminile din Bari. Nu intram in oras. Autostrada aluneca pe alaturi in tacerea noptii si luminile nestinse ale Sfantului Nicolae care ne-a gazduit triumful din fata Rusiei si amaraciunea din fata Camerunului raman pe dreapta cu amintiri cu tot. Gandurile mi-au zburat la golul lui Lacatus din unghi sub bara. Mare jucator. La golul lui am sarit in sus cu bratele ridicate si cu unghiile muscand adinc din pulpa palmelor. Dupa ce mi-a trecut euforia un batranel italian din spatele meu m-a intrebat de ce m-am bucurat strangand din pumni. E semn ca nu m-am debarasat de comunism. Am privit uluit catre el. Apartinea unei alte lumi. Sentimentul culpabil se impreuna cu cel al contrarietatii: "Ce cauta mosuletul acolo?". Mi-am dat seama mai tarziu. Hagi parca nu jucase contra rusilor. A fost suspendat. Se plimbau pe aleile circumvolutiunilor amintiri ale acelui gol incasat cu Camerunul datorita insistentelor octogenarului Milla. Emotiile ar fi fost mai mici in acea noapte.
Parasim autostrada Soarelui care urmareste in totalitate tarmurile Adriaticii indreptate vesnic spre rasarit in dreptul localitatii Canosa di Puglia si patrundem pe autostrada spre Napoli. Intram incet-incet in inima Cizmei si stiam ca, in negura de pe geam, pamanturile sterpe pe care cresc maslini mai mult artificial decat natural incep sa prinda viata, palcurile de iarba devin pasuni si culturile olive se indesesc. Pasunea devine teren arabil graul naltut si-arata zveltetea. E numai ora patru, dar orizonturile prind contur si pacla se destrama in fata ochilor nedormiti. Fac mereu aceleasi calcule si mereu imi da acelasi rezultat. In mod normal si noi si Argentina ne putem califica sigur la un scor de egalitate. Calificarea am putea-o obtine si daca pierdem la un gol cu conditia ca rusii sa nu-i bata pe camerunezi cu mai mult de trei goluri. Da, dar antrenorul camerunezilor este rus.
Il rog pe sofer sa opreasca sa vedem rasaritul. Ne indreptam spre spatele autocarului si, in timp ce soferul uda roata din dreapta spate, impreuna cu alti doi somnabuli privim roata mare ce distruge rectilinialitatea dintre Pamant si Cosmos. Pana aceasta nu se reface privim fascinati. Revenim pe locurile noastre si dormitam mai departe prin padurile ce ne impresoara. Nu pentru mult timp. Parasim subit monotonia autostrazii si intram pe o sosea carpita, mica si cu probleme atunci cand ne intalneam cu tractoarele si combinele ce se indreptau spre campul muncii. Dintr-o data atmosfera se incarca de voci. Mai intai somnoroase: "Vezi ca si astia au sosele proaste!?". Mai apoi inecacioase: "Ce naiba am luat-o pe aici? Nici nu poate vira autocarul in satucul asta!". In final impresionate: "Oau!". Pasagerii din stanga se bulucesc peste cei din dreapta admirand muntele nascut direct din campie ce astupa in totalitate geamurile largi ale mijlocului nostru de transport. Vezuviu!
Au inceput sa ma copleseasca imagini netraite cu Noe si Scaramus, cu Nero si Jean Marais, cu Spartacus (da, asta se refugiase in craterul inca nestins al Vezuviului) si Belmondo. Era un amalgam in gandurile mele chiar si cand coboram din autocar in centrul orasului depre care se spune ca daca l-ai vazut poti muri linistit: Napoli. Era complet diferit de Bari. Totul se invartea. Ma ametea. Ma dezintegra si ma intrupa in aceeasi forma, dar cu alt continut. Totul pana nu am vazut o tanara familie de medici romani, companioni de drum, care furau doua tricouri de pe o toneta in timp ce vanzatorul se certa cu un elev de-a doispea, tot roman si tot companion, care incercase acelasi lucru. Mi s-a strans inima. Iar imi fugeau gandurile. Eu nu dusesem nimic de vanzare cu mine, dar ceilalti au umplut portbagajul cu tot felul de obiecte de vanzare. De la oglinzi si pana la o vioara veche. Cand i-am vazut la ce preturi le vand mi s-a facut concomitent sila si mila de ei. Intr-una din zilele ce trecusera am luat marfa la vreo zece insi, i-am intrebat cat vor sa obtina pe ea, m-am dus cu ea in piata si m-am intors cu cateva milioane de lire italiene. Le-am impartit fiecaruia cat a zis si am ramas in buzunar cu dublul sumei impartite. Doar vioara am refuzat sa o vand. De fapt nici n-am luat-o in piata. A vandut-o el ulterior pe doua milioane la Roma. Cred ca valora insutit mai mult.
Liberi pana la sase dupa amiaza. Mancare la punga. Ma uit la ceas si vad orarul pe undeva prin dreptul orei noua. Minutarul nu mai conta. Mec si cu inca vreo trei patru care aveau incredere in simturile mele de orientare m-au insotit. Am inceput sa ne plimbam pe una din marile artere ale metropolei. Trotuare largi, cu pomi insirati direct din asfaltul trotuarului, rasariti din metrul patrat de pamant si iarba alocat fiecaruia. Ceilalti priveau cu nesat vitrinele. Pe mine sticla in dosul caruia se derulau preturi nu ma tare atragea. Preferam curbura unei biserici sau a unei rochii mulate pe trup, preferam gravitatea unei cladiri imense suprapusa peste garduletul din jurul unui pomisor. Dar, chiar... De ce pomisorul acela are gardulet si restul nu au? M-am apropiat trei pasi de gardulet si m-am dat indarat doi. Inauntru erau tot felul de seringi si fiole. Cred ca de unica folosinta, dar pe atunci nu stiam ce sunt alea. M-am uitat speriat in jur sa vad daca se apropie cineva de droguri sa-si faca vreo injectie. Astazi cred ca de fapt erau medicamente pentru diabetici sau mai stiu eu ce boala.
Cu mintea iar bulversata urmaream multitudinea de masini ce treceau incoace si incolo si ma rasfatam pe toata latimea trotuarului. La un moment dat o femeie desena ceva pe jos. Am ramas prin apropiere observand-o cu atentie. Cu pasiune si ceva talent a asternut pe trotuarul racorit in prealabil cu putina apa imaginea Maicii cu Pruncul in brate. Pieta. S-a asezat alaturi si si-a plecat privirea. Nu arata si nici nu era imbracata ca un cersetor, dar lumea arunca destul de des pe insertul de pe trotuar monezi si din cand in cand mai plana si cate o bancnota spre chipul trist al Mamei. Gandurile m-au furnicat din nou si mi-am adus aminte ca doar cu o saptamana in urma, la Bari, vazusem pe o strada pe care nu circulau masini, la intrarea intr-un restaurant de lux, un alt fapt care m-a impresionat: un barbat inalt, proaspat tuns si barbierit, imbracat intr-un frac impecabil, cu gulerul camasii si mansetele de un alb imaculat, canta destul de bine la vioara arii si ariete; lumea nu statea sa-l asculte, dar trecatorii care se apropiau de el, aruncau in jobenul intors pe dale bani de toate natiile.
Am pornit mai departe cu gandurile mele si dupa o ora de mers pe aceeasi strada am ajuns in dreptul unui bazar ce se desfasura in stanga pe niste stradute mici si inguste. Doamna care zambea si isi prezenta marfa semana izbitor (poate numai in mintea mea) cu Claudia Cardinale. Am asteptat vreo ora, fumand cateva tigari, pana cand tovarasii (cuvant interzis in acea vreme) mei sau benoclat pe la toate tarabele. Am cumparat si eu de pe o troscoleta cu marfa alandala (orice luai costa 5000 de lire) niste pantaloni scurti de blugi pentru Gruita (baietanul meu cel mare) si niste tricouri mai acatarii pentru mezini. Ne-am intors pe acelasi drum si am cautat insistent sa o revad pe talentata desenatoare. Am ajuns in locul cu pricina si nici urma de ea. Nici de ea, nici de desen. Doar locul era mai curat decat primprejur. Au fost primele momente cand am trecut de la teorie la realitate in ceea ce priveste diferenta dintre notiunea de cultura si cea de civilizatie.
In fine. Ne strangem cu totii la sase la locul stabilit si pornim insotiti de politie catre Sfantul Paul. Imi controlam infricosat din cinci in cinci minute buzunarul cu biletul de intrare la meci. Altii le vindeau. Au venit din Romania pana aici si, ajunsi la poarta stadionului, se dezbracau de romanism pentru cateva zeci de mii de lire italiene. Mi-era ciuda pe ei. Daca as fi putut le-as fi amanetat eu pe toate numai sa nu patrunda rivalii printre randurile noastre.
Am patruns in catedrala, pardon(!) in stadion, cu doua ore inainte de inceperea meciului. Eram impresionat. La Bari vazusem cel mai nou stadion de anvergura construit special pentru Campionatul Mondial de Fotbal. Aici era altceva. Era atata istorie in jurul meu. Istorie a fotbalului. Stadionul San Paolo a fost construit in 1959 si este si la ora aceasta al treilea ca si capacitate din Italia dupa Il Meazza din Milano si Olimpico din Roma. Are 110 metri lungime si 68 de metri latime si se afla in cartierul Fuorigrotta. De fapt la inaugurare stadionul purta numele de Fuorigrotta. Era proaspat renovat si avea o noua masa a presei de 330 de locuri. Mai fusese "restaurat" cu zece ani in urma la europene.
Aici era "casa" lui Maradona. Acestui spatiu Maradona ii spunea "acasa". Pe langa Maradona toti argentinienii spuneau ca joaca "acasa" cu Romania. Pe langa Maradona toti napoletanii spuneau ca joaca "acasa" contra lui Hagi. Eram mici. Cei aproximativ doua mii de romani eram marunti pe langa cei 15.000 de argentinieni ce-si desfasurau steagurile imense imprejurul nostru. Noua ne luasera cozile de la steaguri si drapelul Romaniei arata ca o carpa pe langa faloasele si imensele steaguri ale argentinienilor cusute cu fir de aur si prinse pe cozi incrustate. Si asta nu e totul. Ceilalti zeci de mii de spectatori erau napoletani, adica maradonisti.
Inca din meciul cu rusii devenisem pe nesimtite liderul galeriei romane. Cu fluierul in gura, cu toba incropita de Mec si ajutat de alti nebuni am miscat marea masa de simpli privitori veniti din Romania si scandarile s-au derulat aproape pe parcursul intregii partide. Doar spre sfarsit n-am mai avut glas. Mai mult de frica decat de oboseala.
In stanga Maradona. In dreapta Hagi. Alti jucatori parca nici nu mai evoluau pe teren. Prin secunda zece-cinsprezece un roman il faulteaza pe Maradona. Pret de o secunda doua se face o liniste mormantala, inexplicabila, dupa care explodeaza in timpane arhicunoscutul "Va ... ....". Abia peste trei minute ne-am mai dezmeticit. Se coagulase lichidul din vene si devenise visiniu, iar tamplele aveau culoarea prunei. La Bari era deja 1-0 pentru rusi. Repriza se scurge in aceeasi nota. Chiar si inceputul celei de-a doua este asemanator. Minutul 61. A picat golul si la noi. In poarta noastra. Monzon. Argentinienii erau peste tot. Dupa trei minute de la gol incep cu glas strangulat, dar continui din ce in ce mai in forta sa incurajez Romania. Timid cateva glasuri ma insotesc. S-a aprins fitilul si altii s-au contaminat. Incep sa zbier ROOO-MANI-A. Euforia devine generala. Nu-mi venea sa cred. Doua mii de romani dominau Stadionul Sfantului Paul. Am bagat fluierul in gura si nu m-am oprit pana la gol. Eram defigurat. Desfigurat si fericit. Minutul 68 l-a gasit pe oportunistul Balint in gura portii si n-a iertat. Am avut pentru un moment impresia ca Lung, Rednic, Andone, Gica Popescu, Klein, Sabau, Rotariu, Lupescu, Hagi, Lacatus, Balint si Jenei s-au uitat pentru o clipa spre noi si ne-au multumit. Sau am visat!?
Momentele de dupa gol au fost cumplite. Euforia se ineca din ce in ce mai pregnant in frica. Romania zburda pe teren. Plimba mingea si controla jocul. La Bari era 3-0 pentru rusi. Scorul era afisat perpetuum cu litere rosii pe o scala luminoasa intre doua etaje ale tribunei. Rosul acela care frige clpeste un pic si se schimba: 4-0. Argentinienii din jurul nostru devin aspri. Ii simt tematori. Le e frica sa nu dam gol. Si mie mi-e frica sa nu dam gol. Ba. Mai tare mi-e frica sa nu luam gol. Da de unde! Imi clantane fluierul uitat intre dinti de frica: nu cumva sa dam gol. Numai noi avem mingea. Uuf! Am scapat. S-a terminat 1-1. Ne-am calificat si noi si alb-albastri. Napoletanii. Pardon! Argentinienii. Da de unde. Ii vad pe toti precipitandu-se in graba spre portalul de iesire, uitandu-se chioras catre noi. Strig cat ma tine gura ca romanii sa mai astepte zece minute si in mod miraculos sunt auzit in harmalaia generala si in mod si mai miraculos sunt si ascultat.
Dupa cinci-sase minute ne indreptam si noi spre iesire. Cu pasi mici privim din capul portalului de iesire si ramanem inmarmuriti. Peste 1.000 de alb-albastri au facut culoar de trecere intre portalul de iesire si poarta stadionului, cale de circa 75 de metri, fluturau steagurile lor si scandau la unison: "Forta Romania".
M-am trezit cu un drapel imens al nationalei Argentinei in mana si in scurt timp "carpele" tricolore erau fluturate de sudamericani si cateva din broderiile argentiniene erau purtate cu fala de romani.
Intr-un tarziu, dupa ce ne-am adunat de pe la carciumi, am luat drumul Romei. De fapt mergeam catre casa. Noaptea se lasa peste autocarul plin de oameni beti. Dimineata cand am oprit la Florenta eram cu sase mai putini in autocar, iar dintre cei prezenti doi baieti nu mai aveau portofele, o fata ramasese fara nici un bagaj, iar mie mi-a disparut drapelul argentinian.







miercuri, 8 iulie 2009

Branza buna in burduf de caine

    Trei bărbați priveau pe geamul imens, de sticlă, ce dădea către terenul de minifotbal din curtea liceului. Era pauză. Băieții nu țineau cont că ora se terminase și au prelungit cele 10 minute din finalul orei de sport, când au primit în sfârșit și mingea de fotbal, cu cel puțin 15 minute din pauza mare. N-aveau nevoie de pachețelul cu mâncare din ghiozdan și nici nu conta că nu toți își făcuseră tema la "aritmetică" pentru ora care urmează. Clasa a XI-a B a Liceului Industrial de Căi Ferate (pe atunci singurul liceu de profil din țară) nu prea se dădea obosită, chiar dacă, cu un sfert de oră înainte, dăduseră testul de rezistență (3.000 de metri).
    - Vezi ciuful ăla pistruiat, ăla care aleargă și în apărare și în atac și strigă la toți de parca el ar fi Mafalda? Ăla mic cu genunchii zdreliți de asfaltul cenușiu. E o pacoste! Atâtea probleme ne face... Nu din cele obișnuite. Nu fumează, nu fură, nu se bate, dar e împielițat rău de tot. E de prin Brașov, dintr-o familie dezorganizată. Nu are decât mamă, dar nu prea are posibilități să-l țină. Clasa a cincea și a șasea a făcut-o la un internat corecțional de prin Săcele. A ajuns acolo din lipsă de susținere materială din partea familiei și nu pentru alte probleme, dar probabil că acolo și-a format un caracter sălbatic. Dacă n-ar fi așa nărăvaș și ar fi mai ordonat, cu siguranță ar fi cel pe care vi l-aș propune în cap de listă. Ar fi exact ceea ce căutați. E abil. Are o logica care de multe ori mă descumpănește și pe mine. Profesorii ori îl iubesc ori îl urăsc. În rest tot personalul îi ciugulește din palmă. De la femeia de serviciu până la doctorița de la infirmerie. La cantină primește tot timpul porție dublă, bibliotecara e topită după el, secretara îi face toate mendrele... De fapt doar profesorii mai orgolioși nu-l pot suporta. Sa nu vorbiți despre el cu Goiceanu, directorul adjunct, că vi-l desfințeaza. Diriginta lui, doamna Bărbulescu îl adoră și-l repugnă în același timp. Dânsa predă matematică și piciul ăla are numai 10 la "matematică" și între 7 si 9 la "purtare". Anul trecut, în trimestrul doi, a avut chiar nota 5 la "purtare". I-a făcut de râs în fața colegilor pe Goiceanu (greșise rezolvarea unei probleme de fizică și a încercat să forțeze rezultatul, diabolicul ăla s-a prins și la ora următoare, când și-a aruncat catalogul din ușă pe catedră, a găsit problema corect rezolvată pe tablă) și Bărbuleasca (la predarea teoriei celor trei perpendiculare, doamna făcuse o greșeala prin omisiune, care în mod normal nu aducea prejudicii demonstrației finale, dar din punct de vedere didactic implementa celorlalți elevi o logică defectă; ce-mi face Moflea ăsta?, iese la tablă subliniază greșeala, șterge toată demonstrația de după greșeală, reface demonstrația, trece de momentul la care ajunsese tovarășa Bărbulescu și duce demonstrația până la capăt). Pe Goiceanu abia l-am oprit să nu-l dea afară din liceu. Cu doamna Bărbulescu în schimb se petrecea ceva neverosimil. Câteodată izbucnea nervos, aproape plângând, suduindu-l și împroșcându-l cu toate invectivele în cancelarie, dar dacă ar fi spus cineva ceva rău despre puști, se comporta ca o cloșcă al cărei pui e atacat de ulii. Adevărul e că a cam ținut nivelul liceului sus pe la Olimpiade. E singurul care doi ani la rând s-a calificat la faza pe țară.
    Ceilalți doi îl ascultau curioși și, contrar tuturor obiceiurilor, nu-i puneau nici o întrebare directorului. Poate somitatea sa științifică (Ion Dinu, unul din pionierii căilor ferate moderne din România), poate modul detașat, fără patimă sau părtinire, în care povestește fapte de viață, poate tâlcul spuselor acestuia îi pătrundea încetul cu încetul cu viteză mai mică decât vocea lui curată și liniștită. Omul acesta vorbea altfel în preajma lor. Nu se simțea aerul acela de frica și dispreț din partea majorității lumii cu care intrau în contact.
    Sunetul soneriei care anunța sfârșitul pauzei i-a readus la realitate și și-au dat seama că nu și-au făcut încă planul de abordare pe clase.
    Au intrat și la clasa a XI-a B. Au stat de vorbă cu mai mulți, dar s-au oprit îndeosebi asupra lui Hazenkopf Anton (șeful clasei, un băiat parca maturizat prea devreme pentru cei 17 ani pe care îi avea în primăvara anului 1973) și Hristea Ștefan (un băiat sclipitor, cu o minte ageră ce parcă lucrează contratimp, cam nonconformist totuși pentru gusturile lor). La plecare au privit curioși către pistruiatul din prima bancă, cel care pe toată durata "vizitei" lor nu și-a dezlipit, ochii, pixul și gândul de pe Gazeta Matematica, pagina de probleme pentru admitere la facultate. "Dumnezeule! Copilul ăsta mai are doi ani până la bacalaureat și rezolvă probleme de admitere..." și-au spus în barbă ce-i doi, deoarece unul din cuvinte nu prea aveau voie sa-l pronunțe. Profesoara Lorena Bărbulescu i-a condus afară unde au mai schimbat niște replici.
    - Cum îl cheamă pe elevul de lângă ușă?
    - Gruiță.
    - Gruița și mai cum?
    - Ienășoiu Gruiță. Gruitță îi este prenumele, dar toată lumea îi spune așa. Toti îl iubesc. Nu chiar toți... L-ați văzut. Asta face toată ora. Își scoate culegerile și revistele și rezolvă probleme de matematică. Nu contează ce: aritmetică, geometrie plană și în spațiu, analiză, trigonometrie... Și nu numai la mine. Mi s-au plâns profesorii de limbi și de Socialism Științific că și la ei face la fel. Ba chiar și la desen tehnic. Când nu-i în clasă e pe teren, în sala de sport sau la biblioteca. Citește tot ce-i pică în mână. Mi-a spus bibliotecara că a citit mai mult de jumătate din bibliotecă. Nu conta ce: beletristică, poezie, filozofie, monografii, biografii... stătea ore-ntregi aplecat asupra hărților din toată lumea. În special a celor din România. Din păcate am înțeles că la internat nu se prezintă la meditații. Cică joacă fotbal pe la Rapid și ii dau ăia scutire. Pedagogul lui mi-a spus că l-a prins în mai multe rânduri jucând noaptea poker... Brânza bună în burduf de câine!
Doamna (n.a. - permiteți-mi vă rog să-i zic așa) Bărbulescu s-a întors și după ce a aruncat o privire frugală spre chipul parcă mai pistruiat în primăvara aceea, s-a întors pe hol după cei doi domni.
    - Știți!? Am uitat să vă spun. Anul trecut a participat la selecția pentru rolul principal din filmul Pistruiatul de Sergiu Nicolaescu. Din cei trei mii cinci sute de pretendenți a ajuns printre ultimii zece. Abia atunci și-au dat seama că nu îndeplinea criteriul de vârsta (maxim 14 ani). S-a ales anul acesta cu un rol pasager în "Mirii anului II" cu Jean Paul Belmondo...

***
    O siluetă atent intreținută se plimba prin fața Teatrului Giulești tragând ades cu ochiul către poarta stadionului cu același nume. A citit cred că de zece ori inscripția de pe discobolul de la intrarea în așezământul cultural: "Mens sana in corpore sano". Din când in când urca pe asfaltul bătrânului Pod Grant și privea printre grinzile metalice supradimensionate către terenul colbuit de handbal de dedesubt, unde frânarii de la căile ferate, muncitorii de la Grivița si un ospătar de la Gara de Nord încingeau partide de fotbal de câte 20 de minute. Cine pierdea pleca acasă. Chiar dacă s-au schimbat echipele de mai multe ori drăcușorul ăla mic se fofilea și juca aproape încontinuu. Ba în atac, ba în apărare, ba chiar și în poartă. Îl urmărise și cu vreo doua ore înainte la antrenamentele lui nea Costea la juniorii mici. Nu prea avea forță si viteză, dar compensa cu ambiție și o rezistență iesită din comun.
    Cand umbrele serii se lăsau a apărut și puștiul în poarta stadionului și tot planul lui de abordare s-a dat peste cap când piciul, în loc să meargă către internat, o apucă în direcție opusă, mai bine zis intră pe sub Podul Grant și dispare prin încrengătura de linii de cale ferată, în direcția Gării de Nord. Era cam dificil de urmărit. Pruncul, obișnuit cu mersul pe șină de cale ferată, se deplasa mai lejer decât el, care trebuia să-și potrivească mersul după distanța dintre traversele de cale ferată. Din traversă în traversă pasul ar fi fost prea mic, iar din două în două traverse pasul ar fi fost uriaș. În sfârșit, dincolo de Gara Basarab s-a făcut o cărare pe lângă calea ferată și a putut merge și el normal fără să bată la ochi în fața obișnuiților locului. Pe peron era gata-gata să-l piardă din ochi, puștiul amestecându-se în mulțime. În ultima clipă l-a văzut intrând în restaurantul gării. Când a ajuns și el în ușă, pacostea lui stătea la o masa ce părea mai mult de serviciu decât pentru clienți. Un ospătar (parcă îl mai văzuse în acea zi) tocmai îi punea în față o farfurie cu o pulpă mică de pui și niște pireu.
    Străinul s-a așezat la altă masă, a comandat un vin și l-a urmărit pe puști cum mânca fără să se grăbeasca. După ce pruncul a terminat de mâncat s-a dus la el la masa și sub pretextul aglomerației a cerut voie să stea jos. L-a întrebat dacă nu bea și el un pahar de vin și a părut mulțumit de refuzul acestuia. De la discuții banale s-a trecut încet-încet spre formule de matematică, ecuații și chiar grafice. Șervețelele, scobitorile și sarea de pe masă folosind ca material didactic.
    Trecuse de ora 23 când întrebările începeau să fie din ce în ce mai incomode și răspunsurile din ce în ce mai rare: "Câti ani ai?", "Te mai primește la internat la ora asta?", "Unde ai să dormi?", "Ai bani?"... Copilul a început să-i povestească cum Porcul (aceasta era porecla profesorului lui de fizică) l-a dat afară din internat în urmă cu trei săptămâni și i-a fost rușine să-i spună mamei sale. În ultima vacanță a găsit-o pe mama sa la doctorița ei, spălând covoare ca să aibă bani să-l țină la liceu. Și ce se mai mandrea: "Dacă n-ar avea note bune și bursă tare greu mi-ar fi să-l țin la București la școală". Cum să-i spună că l-a dat afară din internat? Nici dirigentei sau directorului n-a avut curaj să le spună. Dacă l-ar fi exmatriculat... Tocmai acum când nea Costea l-a propus pentru echipa de tineret-rezerve?
    Vreo patru zile a dormit în sala de clasă de la liceu, dar s-a reparat geamul spart de la atelierul mecanic, cel pe care intra după rondul de noapte al portarului și n-a mai putut pătrunde în clădire. Două săptămâni l-a luat acasă la el un țigan și i-a arătat un pat în tindă și un lighean cu apă. Cu mirosul s-a obișnuit mai greu. Dimineața se spăla bine-bine cu săpunul de rufe ca să scoată mirosul. Să nu-l miroase colegii la școală. Într-o zi când a venit "acasă" a dat peste țigancă făcând sex cu fratele stăpânului și dus a fost. N-a mai întors capul. Așa că a dormit vreo două nopți în sala de așteptare a Gării de Nord. Învățase și orarul. La douăsprezece noaptea se mutau toți în partea stângă pentru că se spăla pe jos în partea dreaptă. La două reveneau pe dreapta cu toții. La patru se făcea primul control al biletelor. La cinci venea miliția și cerea buletinele.

***
    Dimineața, goarna de la unitatea militară din apropiere l-a trezit. Era ora șase. Un tip îmbrăcat în uniformă militară de ofițer i-a spus ca mâncarea este pregătită la bucătărie și că a lăsat o pereche de chei pe masa.
    -Poți să le iei cu tine când mergi la școală și după ore să te întorci și să mă aștepți.
    Nu-i venea sa creadă. Era tipul de aseară. Cel căruia i se confesase cum n-a făcut-o nimănui. Nici măcar lui însuși. Și-a adus aminte cum s-a urcat, nu fără de teamă, în taxiul chemat de comesean și a pătruns îngrijorat în silueta învăluită-n noapte a blocului de pe Ho Shi Min din Drumul Taberei. Acum stătea uluit într-o pijama adevarată, pe un cearceaf ce mirosea a săpun Amo (din acela din care îi aducea colegului sau Petrican mama lui la internat) și era acoperit cu o plapuma pufoasa.
    După vreo două zile toate problemele de la internat s-au evaporat. Ba parcă era tratat cu mai multă atenție tocmai de persoanele care până atunci i-au pus piedici. A revenit cu plăcere de mai multe ori în Ho Shi Min. Străinul preda matematica la Academia Militară. Pe vremea aceea nu cunoștea gradele profesorale din invățămantul superior. Ajunsese să-l indrăgească așa mult pe pici... Ba chiar l-a lăsat să predea ore de matematica elevilor cărora le dădea meditații în particular. A rămas și cu o amintire plăcută de la una din fetele ce deslușeau tainele matematicii.
    În ultimii doi ani de liceu vizitele în Drumul Taberei sau mai rărit. Refuzul țâncului de a îmbrățisa o carieră militară n-a avut darul să permanentizeze relația. Dar au rămas buni prieteni.
***
    După armată, puștiul i-a făcut o vizită proaspătului maior și la o sticlă de vin cumpărată de la alimentară și condimentată cu încă vreo doua din barul propriu al ofițerului, tânărul viitor student a aflat că are în față nu numai un profesor universitar de viitor ci și un ofițer de securitate care a avut misiunea să-i creeze o carieră în domeniu. Cică ar fi fost una din puținele lui nereușite, dar nu-i pare rău. Pe lângă toate tânărul a aflat și mare parte din povestea de față. A fost rândul puștiului să-l tragă de limbă.
    Un an mai târziu, micuțul lui prieten se întorcea de la mare cu o valiză de țigări și una de blugi, ciorapi de damă, etc. După ce și-a petrecut noaptea la o fosta prietenă, s-a gândit să-i facă o vizită securistului. Din banii câștigați pe litoral (nu mai ține minte dacă în acel an a lucrat ca ajutor de instalator pe șantier la Mangalia, cartator la poșta din Eforie Sud, vânzător de cărți la librăria ambulantă de pe plaja din Costinești sau la minigolful din Mamaia), i-a cumpărat o sticlă de vin, din aceea scumpă care-i plăcea lui, și s-a înființat în fața apartamentului apăsând îndelung pe sonerie. Ghinion! Nu-i acasă. După amiază piticul revine cu același optimism, dar din nou nu răspunde nimeni. Dă să plece, dar o vecină pe care a simțit-o și dimineață în spatele vizorului, crapă încet ușa și spuse șoptit, privind îngrijorată pe scări în sus și în jos:
    - Nu știți? E la închisoare. Era homosexual. Cică se culca și cu copii.
    Cuvântul perplex spune prea puțin din consternarea care l-a cuprins pe tânărul cu sticla în mână. Lui nu-i făcuse niciodată nici un apropo... Ba parcă odată l-a întrebat dacă se masturbează. Faptul că a evitat răspunsul și că a schimbat ferm sensul discuției să-l fi făcut să se retragă...? Parcă acum își explica și insistența cu care îl întreba câteodată dacă nu vrea să bea ceva sau să fumeze. Mai ști? Refuzul acestuia de a bea și a fuma era strâns și implacabil legat de cariera de fotbalist pe care și-o dorea pe acea vreme.
    Brânză bună în burduf de câine!?



luni, 6 iulie 2009

Termen limita concurs

Deoarece timpul s-a dovedit prea scurt pentru a putea participa la concursul initiat de Informatia Zilei, vom prelungi termenul de inscriere a comentariilor dumneavoastra pentru vineri, 10 iulie. Toate datele pentru concurs le veti gasi in articolele postate pe acest blog cu titlul Turul Frantei... Primul titlu de acest fel a fost postat in 4 iulie, ora 11.
Va reamintim ca premiul va fi o excursie cu autocarul la Pestera Ursilor intr-una din sambetele lunii august.

duminică, 5 iulie 2009

Cerbii

   Mă plimbam cu Băiețelul pe cărările Craiului. N-aveam cum să văd Zărneștiul. Eram pe versantul sudic. De cu seara sosiseră în Curmătura un grup de tineri. Tineri!? Cu 3-4 ani mai tineri decât mine. Cam de-o vârstă cu Băiețelul. Adică încă nu împliniseră 18 ani. Seara am băut cu ei vreo doua sticle de bere și m-am tocmit să-i duc pe Piatra Mică a doua zi.
    În zori dormeau. Am luat măgarii lui Roli, cabanierul, și am coborât până la Gura Râului să aduc pâine, țigări si bere. M-am întors cu soarele printre crengile de brad. Încă nu se ridicase globul galben peste Zănoaga. Cu ochii mijiți tinerii părăseau perechi corturile cu un aer un pic vinovat. Vinovat de aseară, de azi noapte sau de bună dimineața.
    Au mâncat din rucsacurile încă doldora pe pășunea încă tânără și, împreună cu Băiețelul (o ciuta ce urma să se lupte cu ultimul an de liceu și la care astăzi copiii mei îi spun mamă), am pornit înșiruiți în spatele meu în stil apaș (băiat, fată, băiat... ultimul fiind cel mai atlet dintre ei) cu pas apăsat, dar nu grăbit, către Șaua Crăpăturii. Veselia se stingea ușor din glasurile lor, dar respirația ritmică încă nu-și făcuse prezența. Am intrat în pădure pe cărarea când pieptișă, când șerpuitoare.
Erau ialomițeni. Gândurile îmi zburau spre un alt ialomițean. Nu-l cunoscusem, dar ii purtasem crucea. Pe nesimțite ajungem în șa și ne prelingem pe lângă stânca din dreapta. Dintr-o data spectacolul de piatră si cer ne dezvăluie măreția Pietrei Mici. Pare mai mare de aici. O fată își curmă gândul la jumătate:
    - Pe acolo...
    - Da. Acolo.
    Nu eram obosiți, dar ochiul neobișnuit surprinde cu mai multă plăcere ridurile planetei în pubertatea vieții atunci când nu trebuie să urmărească în același timp unduirile cărării sau pozițiile sigure ale bocancului pe stâncă. După cura de splendoare urcăm printre dalele de piatră până atingem stânca înca umedă, părăsită nu de mult de așternutul nopții. Ajungem la lanțuri. Trei la număr. Nu le țin lecții, dar am grijă să fiu urmărit cum prind cablul și unde pun piciorul. Ajungem pe platou și le văd privirea mulțumită. Cred că numai unul (de fapt una) dintre ei mai urcaseră pe munte. Cătingan ajungem la cruce. Le aștern povestea celui ce și-a găsit sfârșitul aici. Un băiat și o fată spun că l-au cunoscut. Nu le venea sa creadă că cele peste 100 de chile de oțel au fost cărate cu spatele și trase pe coardă. A fost greu, dar nobil. M-am simțit mai bine când am văzut-o prima oara zidită în prelungirea steiului. Crucea.
    După vreo patru-cinci ore de zbenguială am hotărât să ne întoarcem. Aveam doua posibilități. Ori să mergem mai departe spre est și să coborâm prin Zănoaga, ori să ne întoarcem pe lanțuri. Am ales-o pe a treia. Văzusem o cărare pe care încă nu fusesem și bănuiam că după circa doua ore de coborât dă chiar la stână, la nici 15 minute de cabană. Fiind o zona nemarcată am mers cu mai multa atenție.
Cărarea era mai strâmtă și crengile ne mângâiau mai intens, ba uneori chiar ne altoiau. Deodată ajung într-un luminiș unde doi cerbi imenși m-au privit preț de o clipă. ca niște statui. Mi s-a părut un veac. Băiețelul, aflat la doi metri în spatele meu apucă să-l mai vadă pe unul cum dispare în pădure prin cealaltă parte a poienii. Ialomițenii, cu toate că au sosit fiecare la doi-trei metri unul după altul au pierdut mirajul. Abia atunci mi-am dat seama că le auzisem boncănitul cu câteva minute mai devreme.
    Coborâșul se făcea din ce în ce mai abrupt si cărarea abia dacă se mai simțea. Pe stânga găsim un muriș imens. Era prea tânără vremea pentru mure. Gândul îmi zboară spre o altă aventură cu mure, în masivul Piatra Mare, când după 20 de minute de cules si mâncat mure ne-am dat seama că la nici 20 de metri de noi (eram cu Dinu, un văr din Dorohoi) făcea același lucru un urs. Revin repede la realitate din cauza unui scâncet. Pășunea era așa abruptă încât uneia din fete i s-a făcut frică să mai coboare. Nici eu nu știam cum arată în continuare traseul. Dacă ne-am fi întors, ne-ar fi prins noaptea pe drum. N-aveam lanterne.
    Împreună cu unul dintre ialomițeni am plecat să explorăm terenul. Cu chiu, cu vai, cred că am fi ajuns întregi până deasupra potecii ce venea dinspre Zănoaga, dar aici nu toți ar fi putut să aleagă una din cele doua metode de a ajunge pe acea cărare: ori ar fi trebuit să sărim direct jos, străbătând prin aer o diferență de nivel de trei metri, ori ar fi trebuit să sărim într-un brad nu prea solid, aflat la circa doi metri și jumătate și să ne lăsăm purtați de acesta spre cărarea izbăvitoare.
    Se auzeau câinii mânând oile în staul și ciobanii pregătindu-se de muls. Era târziu. Ne-am întors. Ar fi fost periculos. Mai ales pentru fata căreia i se făcuse frică. Până în Șaua Crăpăturii n-au fost probleme, chiar dacă umbrele noastre se făcusera atât de lungi încât acopereau întreg Pământul. Mint. Când încercam să ne prelingem pe lângă stânca din apropierea șeii, un taur destul de fioros bloca efectiv cărarea. Nu putea fi ocolit. În dreapta era stânca de vreo 15 metri înăltime, iar în stânga se căsca o mica prăpastie. După vreo jumătate de oră bovina a dispărut în noapte.
    Sus, deasupra, ne veghea și îndruma Selena. Din șa trebuia să coborâm prin pădure. A fost un chin. Distanța până la cabană ar fi fost străbătută normal în 15-20 de minute. Noi am făcut peste 70 de minute. Sentimentul a fost în același timp cumplit și incitant. În același stil apaș ne-am dat unul altuia mâna și ca un tren al vacanței șerpuiam prin pădure, mai pe cărare, mai pe lângă. Nu vedeam absolut nimic. Atâta negru n-am avut în jurul meu nici până atunci, nici de atunci încoace. Aveam impresia că nu mă ascultă pleoapele și stau coborâte împotriva voinței mele. Pipăiam cărarea cu picioarele și cu mâna rămasă liberă (cealaltă juca rol de tampon în garnitura feroviară) orbecăiam să nu mă izbesc de vreun trunchi sau să-mi scoată vreo cracă inutilii din orbite.
   
   Dorm dus. Băiețelul mă zgâlțâie spunând că a venit ursul la cabană. Îi zic să-și vadă de treabă și o iau în brațe. Își pune cu mai puțină încredere decât de obicei căpșorul pe umărul meu și adormim din nou. Dimineață ușa de la cabană poartă mărturia ghearelor de urs ce-au încercat să intre. Corturile erau intacte. Doar pungile cu mâncare dispăruseră.


P.S. Era prin iunie '78




sâmbătă, 4 iulie 2009

Turul Frantei: Tricoul cu buline.

Bulinele rosii pe fond alb sunt vizate de marii cataratori ai lumii. Va atrag atentia ca nu totdeauna acest tricou este purtat la final de cel care a castigat cele mai grele catarari. De multe ori invingatorul nu se poate lauda cu nici un varf de categoria intaia sau speciala. Se pare ca si in acest an va fi la fel. Vor decide cataratorii de inaltimi medii, mai precis, cei care vor evada si castiga mai multe inaltimi in etapele valonate, cu multe catarari de categoria a doua si a treia. Bineinteles conditia finala este sa treaca linia de sosire pe Champs Elysees in 26 iulie. Acesta este tricoul pe care il urmaresc cu mai mare interes decat pe cel verde.
Clasamentul final se stabileste prin cumulul de puncte realizat in fiecare etapa, pe fiecare catarare.
- la catararile de categoria a patra primesc puncte (3, 2, 1) primii trei sportivi;
- la catararile de categoria a treia primesc puncte (4, 3, 2, 1) primii patru sportivi;
- la catararile de categoria a doua primesc puncte (10, 9, 8, 7, 6, 5) primii sase clasati;
- la catararile de categoria a-ntaia primesc puncte (15, 13, 11, 9, 8, 7, 6, 5) primii opt clasati;
- la catararile de categoria speciala primesc puncte (20, 18, 16, 14, 12, 10, 8, 7, 6, 5) primii zece clasati.
Punctele la ultimele trei categorii se vor dubla cand acestea sunt ultimele catarari ale etapei.
In capul listei, tocmai datorita considerentelor care le-am spus la inceput se situeaza un francez. Este vorba de David Moncoutier de la Cofidis care anul trecut, in conditii similare ,a fost declarat cel mai bun catarator in Turul Spaniei.
In spatele lui se insira rutieri care trag si pentru clasamentul general, asa ca pe acestia nu-i vom vedea in evadari in etapele valonate. Adica Andy Schleck si Contador in special, iar Sastre, Frank Schleck si Gesink in mai mica masura. Tot langa ultimii trei este asezat de catre specialisti un alt ciclist de factura lui Moncoutier, adica francez si predispus evadarilor pe teren variat, Sylvain Chavanel (Quick Step).
Nu stiu de ce Kreuziger esre socotit doar in al patrulea esalon al favoritilor, alaturi de Menciov, Evans, Nibali, Gerdemann, Pereiro si spaniolul Juan Manuel Garate (Rabobank).
Pe post de mari posibile surprize apar nume cunoscute ca Arroyo, Astarloza, Anton Hernandez Zubeldia, Popovici, Kloeden, Leipheimer, CA Sorensen, Efimkin, Carpet sau Hivert, dar si nume care nu se gandesc la alte tricouri precum francezii Thomas Voeckler si Pierre Rolland (ambi Bouygues Telecom), Egoi Martinez (Euskaltel), francezul Christophe Le Mevel (Francaise des Jeux), francezul Amael Moinard (Cofidis), slovenul Simon Spilak (Lampre) sau germanul Johannes Frohlinger (Milram).
Pentru concurs cititi articolul postat in 4 iulie, ora 11.

Turul Frantei: Tricoul verde.

Tricoul verde este considerat al doilea ca importanta in Turul Frantei, nu si pentru mine, si se acorda ciclistului care insumeaza etapa de etapa cele mai multe puncte. Punctele se obtin in functie de clasarea la finalul fiecarei etape la care se adauga punctele obtinute la sprinturile intermediare (fiecare etapa in linie este dotata cu trei asemenea sprinturi). Valoarea punctajului este in functie de locul ocupat la finis si de cat de valonata este etapa (cu cat este mai plata etapa, cu atat punctele obtinute la sfarsit sunt mai multe si ciclistii recompensati sunt in numar mai mare).
- etapele plate (fara catarari) au 25 de rutieri recompensati cu 35, 30, 26, 20, 19,... 1 puncte;
- etapele valonate accidental (catarari de categoria a treia sau a patra) au 20 de rutieri recompensati cu 25, 22 20, 18, 16, 15,... 1 puncte;
- etapele de munte (catarari de categoria a doua, a intaia sau speciala) au 15 rutieri recompensati cu 20, 17, 15 13, 12, 10, 9,... 1 puncte;
- etapele contratimp (fara sprinturi intermediare) au 10 rutieri recompensati cu 15, 12, 10, 8, 6, 5,... 1 puncte.
- in toate sprinturile intermediare primii trei rutieri sunt recompensati cu 6, 4 respectiv 2 puncte.
In caz de egalitate de puncte la final, ordinea este data de: a) numarul de victorii de etapa; b) numarul de victorii la sprint; c) pozitia in clasamentul general. Pentru a putea fi declarat invingator, ciclistul de pe primul loc trebuie sa treaca linia de sosire in ultima etapa.
Sa vedem si care sunt favoritii pentru acest tricou.
Marele favorit este sprinterul britanic Marc Cavendish (Columbia) care anul acesta are foarte putine infrangeri atunci cand a participat la sprintul final. Anul trecut s-a retras dupa primele 14 etape speriat de catararile imposibile din finalul Marii Bucle. A regretat acest lucru si a declarat ca in acest an va purta tricoul verde la Paris.
Adversarii lui cel mai de temut sunt: suspectul belgian Tom Boonen (Quick Step, a primit dreptul de participare din partea organizatorilor doar vineri, dupa prezentarea oficiala a echipelor), spaniolul Oscar Freire Gomez (Rabobank) si norvegianul Thor Hushovd (Cervelo).
Se mai inscriu cu sanse reale in acest clasament sprinterii Daniele Bennati (Italia - Liquigas, mai e necesar sa spun ca acesta este favoritul meu?), Heinrich Haussler (Germania - Cervelo, din ce in ce mai bun, are si o victorie directa asupra lui Cavendish mi se pare) sau Gerald Ciolek (Germania - Milram).
In antecamera stau sase sportivi care vor sa reconfirme sau isi asteapta randul la primele rezultate deosebite: italianul Danilo Napolitano (Catiusa), americanul Tyler Farrar (Garmin Slipstream), belgianul Greg van Avermaet (Silence Lotto), francezul Romain Feillu (Agritubel) si insolitul neozeelandez Julien Dean (Garmin Slipstream).
Visatorii, "impostorii" si pseudosprinterii care vor sa imbrace tricoul verde poarta nume mai putin vehiculate, precum: italianul Fillippo Pozzato (Catiusa), australianul Stuart O'Grady (Saxo Bank), austriacul Bernhard Eisel (Columbia, in traducere libera "magarul din inima Bernei!"!), belarusul Ioheni Hutarovici (Francaise des Jeux), luxemburghezul Kim Kirchen (Columbia), francezul William Bonnet (Bouygues Telecom) sau australianul Mark Renshaw (Columbia).
Pentru a participa la concursul care te duce las Pestera Ursilor citeste articolul postat pe 4 iulie, ora 11.

Turul Frantei: tricoul alb.

Sa incepem cu cei mai tineri.
Marele favorit al acestei editii de a castiga titlul de cel mai bun tanar in Le Tour este, cum era si de asteptat, Andy Schleck, detinatorul tricoului alb pe Champs Elysees si anul trecut.
Contestatarii de drept ai acestuia sunt Roman Kreuziger (nu ma pot abtine sa nu reamintesc ca este favoritul meu, anul acesta a castigat Turul Romandiei, iar in Turul Elvetiei, castigat de el anul trecut, a obtinut locul trei, multumitor dupa cum a declarat, deoarece a fost folosit doar ca etapa pregatitoare pentru Turul Frantei, ), Robertt Gesink si Vincenzo Nibali (al doilea favorit al meu).
In al treilea esalon al favoritilor il putem enumera doar pe germanul Tony Martin (Columbia). Aici ar fi fost si olandezul Thomas Dekker de la Silence Lotto dar in ultima clipa a fost scos dintre titulari. Motivul: pozitiv EPO.
In opinia specialistilor (marturisesc ca eu nu numai ca n-am auzit de ei, dar nu le dau nci o sansa la unul din primele doua locuri decat daca patru din cei de mai sus abandoneaza) ar mai fi: Pierre Roland (FRA - Bouygues Telecom), columbianul Rigoberto Uran (Caisse d'Epargne), francezul Jonathan Hivert (Skil Shimano), slovacul Peter Velits (Milram) sau Jerome Coppel (Francaise de Jeux).
De nicaieri ar mai putea miji ochii rusul Nicolai Trusov (Catiusa), francezul Michael Delage (Silence Lotto), francezul Maxime Bouet (Agritubel), italanul Fabio Sabatini (Liquigas) sau germanul Simon Geschke (Skil Shimano).
Clasamentul pentru acest tricou se stabileste pur si simplu din extragerea rezultatelor din clasamentul general individual (cel pentru tricoul galben) a tuturor sportivilor nascuti dupa 1 ian. 1985.
Pentru a participa la concurs citeste articolul postat pe acest blog in 4 iulie, ora 11.

Turul Frantei. Favoriti, pronosticuri, premii.

Astazi incepe cea mai importanta competitie ciclista a planetei: "Le tour". Am sa incerc sa va tin la curent zilnic cu toate noutatile privind aceasta cursa, nu numai prin prisma rezultatelor pur sportive. Deci ciclism... si nu numai.
Favoriti
Favoritul numarul unu in ochii tuturor specialistilor este spaniolul Alberto Contador (Astana), cel care va purta tricoul cu numarul 21.
In planul secund se afla patru nume sonore care asteapta momente de slabiciune ale lui Alberto: castigatorul de anul trecut, spaniolul Carlos Sastre (Cervelo, anul trcut la CSC); castigatorul de anul acesta al Turului Italiei, care ar schimba cu multa placere tricoul roz de la Roma cu cel galben la Paris, rusul Denis Menciov (Rabobank); eternul favorit ce nu ajunge niciodata invingator, numarul doi in editia 2007 si mai mereu in primii zece in marile curse de mai multe zile, australianul Cadel Evens (Silence Lotto); cel mai tanar dintre marii favoriti este fratele mai mic al lui Frank, care la numai 24 de ani impliniti luna trecuta are deja in palmares o clasica (anul acesta Liege - Baston - Liege), cel mai bun tanar in Le Tour anul trecut si un loc secund in Il Giro acum doi ani, luxemburghezul Andy Schleck (Saxo Bank).
Din umbra ar mai putea exploda Frank Schleck (Saxo Bank), imploda americanul Lance Amstrong (Astana), confirma cehul Roman Kreuziger (Liquigas, favoritul meu), surprinde americanii Levi Leipheimer (Astana) si Christian Vandevelde (Garmin Slipstream).
In primii zece pe Champs Elysees ar mai putea ajunge: luxemburghezul Kim Kirchen (Columbia), italianul Vincenzo Nibali (Liquigas), olandezul Robert Gesink (Rabobank), bascul Mikel Astarloza (Euskaltel), rusul Vladimir Efimkin (AG2R), spaniolul Luis Leon Sanchez (Caisse d'Epargne), rusul Vladimir Carpet (Catiusa) si germanii Linus Gerdemann (Milram) sau Andreas Kloden (Astana).
Astfel i-am epuizat pe cei care la sfarsitul competitiei vor ocupa, zic eu, cel putin primele 10 locuri, daca nu chiar primele 15 (sunt 19 ciclisti mentionati).
Marile surprize ar putea veni de la spaniolul Haimar Zubeldia si ucraineanul Iaroslav Popovici (ambii Astana), Igor Anton Hernandez (Euskaltel, echipa integral basca), francezul David Moncoutie (Cofidis, primul francez pus in discutie), britanicul David Millar (Garmin Slipstream), francezul Cyril Dessel (AG2R), italianul Franco Pellizotti (Liquigas, doar al doilea italian mentionat), spaniolii David Arroyo si Oscar Pereiro (ambii Caisse d'Epargne), belgianul Stijn Devolder (Quick Step), decanul de varsta francezul Christophe Moreau (Agritubel), rusul Iuri Trofimov (Bouygues Telecom), australianul Michael Rogers (Columbia), sau danezul Chris Anker Sorensen (Saxo Bank, nume si pentru mine surpriza totala).
Pronosticuri
Tot sunt la moda pariurile, asa ca va propun un mod de a castiga o excursie impreuna cu Informatia Zilei la Pestera Ursilor (plecarea din Satu Mare la o data ce va fi anuntata doar castigatorilor). Anuntati-va toate cunostintele si prietenii. Nu va costa nimic. Aveti nevoie doar de inspiratie si indrazneala de a apasa pe maus in dreptul comentariilor acestui articol unde sa-mi lasati si un numar de telefon sau o adresa de e-mail la care va pot contacta. Toti cei care enumera pana luni, 6 iulie, la ora 15, trei ciclisti dintre care unul castiga Turul Frantei se vor urca in autocarul pentru Pestera Ursilor.
De asemenea vor mai face deplasarea in excursie cei care vor enumera cate doi sportivi/echipe din care unul(a) se afla la sfarsitul competitiei pe primul loc in unul din clasamentele oficiale ale competitiei, adica: general individual pe puncte (tricoul verde), general individual al cataratorilor (tricoul cu buline), general individual al tinerilor (sub 24 de ani, tricoul alb), general individual al combativitatii (alb cu rosu) sau general pe echipe (tricou alb cu galben). Pentru aceste pronosticuri termenul limita este miercuri, 8 iulie, ora 15. Pana atunci va voi face si o scurta prezentare a fiecarei competitii in parte si a favoritilor acestora.