Cu_vântul din faţă

Poate că ligamentarea din titlu nu este foarte reuşită aşa că mă gândesc să o explicitez. Acum vreo 380 de zile, pe când se lupta prin Alpi cu Contador pentru tricoul galben, Lance Amstrong a dat publicităţii intenţia lui de a-şi forma propria echipă. Dacă nu mă înşel declarase că are de gând chiar să câştige ediţia 2010 a Turului Franţei cu noua sa echipă. Mulţi, printre care şi eu, am crezut că se referă la cine va îmbrăca tricoul galben pe Champs Elysee. Chiar mă gândeam că de fapt confundă Champs Elysee din Paris cu Câmpiile Elizee din antichitate.
Ei uite că Lance Amstrong s-a ţinut de cuvânt. Şi-a format o echipă şi cu echipa sa s-a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului de premiere. Nu pot să zic că am fost sau sunt un suporter al lui Lance. Ba chiar, spre deosebire de un Scumacher sau Rossi ale căror victorii repetate le sorbeam, mă enerva salba de victorii din Turul Franţei şi numai din Turul Franţei. Poate pentru că l-am iubit prea mult pe Eddy Merckx şi mă enervam când vedeam cum îi fug recordurile unul câte unul... Poate că mă iritau poveştile de dopaj ce se ţeseau în umbra lui... Poate că îmi displăcea aroganţa lui... Poate că uram dictatorul din el... Cine ştie? Cert este că Lance a promis, a făcut şi-a învins. Pe echipe.
Cred că pentru Contador a fost ultimul Le Tour în care a ieşit învingător. Se spunea despre ciclism că este sportul în care poţi deveni supervedetă numai după 27-28 de ani. Ei(!) uite că nu mai e chiar aşa. Anul acesta a trebuit să "trişeze" un pic, absolut legal, pentru a triumfa. Pentru anii următori văd nişte lupi tineri şi hămesiţi care nu mai au răbdare. Vor victorii, vor titluri, vor celebritate şi vor bani. E vremea fraţilor Schleck, a lui Kreuziger, a lui Gesink sau, de ce nu, a lui Peter Sagan. Ei au vânt din spate!

Supercupă super

Dacă toate jocurile din campionatul ce stă să-nceapă ar avea fervoarea, trăirile, tactica şi valoarea acestui joc am fi cei mai tari din Europa şi implicit de pe mapamond. Nu ne trebuie Messi, Ronaldo, Rooney, Milito sau Ribery. Îi avem pe Deac, Nuno Claro, Pădureţu sau Brandan. Să nu mai vorbesc de Spadacio, Andrei Cristea, Nicoliţă, Wesley sau chiar Moraes. Problemele vin de la implicare.

Nu mă refer doar la implicarea jucătorilor pe teren, care cu siguranţă va fi către un procent maximal dacă sunt lăsaţi să-şi facă profesia, ci la implicarea factorilor perturbatori precum abjectul clan Becali, perfidul MM Stoica, iţarul Paszkany sau mafioţii Naşul (mai puţin în ultima vreme) şi Corleone.
Partea proastă a meciului de ieri, în afara implicării a priori a lui Paszkany şi din timpul meciului a lui MM (fiecare prin metodele în care sunt docţi: organizarea în detaliile mai puţin licite ale jocului, respectiv presiune asupra arbitrajului) a fost jocul dur, pe alocuri revanşard.
Partea frumoasă a evenimentului a fost cea cu care trebuie să rămânem: calitate, atmosferă şi, aş mai adăuga eu chiar dacă supăr pe unii, arbitrajul date fiind condiţiile.

Vocea inimii

Păstrat undeva înlăuntrul cotloanelor auriculelor sau ventriculelor mele personale, (donaţii nerambursabile de la părinţi) sentimentul latin a răbufnit aseară (alaltăseară pentru cei care citesc aceste rânduri în ediţia printată), puţin după miezul nopţii când Howard Webb a pus capăt calvarului vieţii sale. Cred că e cea mai proastă prestaţie a lui din întreaga carieră profesionistă. În afara litigiilor din suprafeţele de pedeapsă pe care le-a judecat corect, a avut o serie întreagă de decizii aiurea, pot spune chiar că a pierdut jocul din mână, a fluierat mult şi inconsecvent. A făcut chiar şi o greşeală de începător.
La un duel pentru minge între doi combatanţi, spaniolul rămâne la pământ, arbitrul consideră că nu a fost vreo infracţiune (cu siguranţă nu a lăsat avantaj cum s-ar putea presupune), jocul continuă, peste vreo 15 secunde cere spaniolilor să trimită mingea afară, se duce lângă plângăcios (Iniesta) care aştepta să-şi mai tragă sufletul pentru golul de mai târziu, acordă inexplicabil cartonaş galben olandezului şi, stupoare, reia jocul cu aruncare de la margine pentru olandezi.
Faza aceasta mi-a adus aminte de un coleg de arbitraj ajuns mare arbitru, care pe la începuturile carierei sale a acceptat o schimbare de jucători în timp ce mingea se afla în joc, în braţele portarului, după care a reluat jocul cu degajarea portarului din mână.
Mă gâdilă orgoliul şi nu pot să nu remarc acurateţea cu care am dat primul unsprezece al celor două finaliste încă de joi. Pentru conformitate citiţi pe ienasoiu.blogspot.com articolul "Redundanţe".

Redundanţe

Pentru a ne face o idee de ansamblu asupra finalei despre care vorbim până la saturaţie în aceste zile aş încerca să vă atrag atenţia cu câteva aspecte care transcend noţiunea de valoare. Cred că cei mai importanţi factori perturbatori ai valorii intrinseci sunt oboseala şi emoţia.
Oboseala. Pentru a ne putea da seama de gradul de implicare a acesteia în rezultatul finalei va trebui să pornim de la componenţa celor două formaţii. Aici intervine factorul subiectiv. Adică eu. Olanda: Stekelenburg - der Wiel, Heitinga, Mathijsen, V. Bronckhorst - V. Bommel, de Jong - Robben, Sneijder, Kuyt - V. Persie; Spania: Casillas - S. Ramos, Pique, Puyol, Capdevila - S. Busquets, X. Alonso - Iniesta, Xavi, Pedro - D. Villa. Tocmai doream să pledez pentru faptul că ibericii au mult mai multe partide jucate în toate competiţiile la care au participat. Să nu uităm şi de ziua în plus de relaxare pe care o au la dispoziţie batavii. Avantaj Olanda.
Emoţie. Parcursul mult mai greu al peninsularilor ar putea avea un efect negativ asupra acestora. Dacă intră pe teren cu gândul că ce a foat mai greu a trecut s-ar putea să le fie fatal. Cel mai bine ar fi să uite tot, lucru foarte greu de realizat atunci când băutura nu poate fi un factor de luat în seamă în acest sens. Avantaj Olanda.
Tocmai vroiam să trag concluzia că Olanda este pe cale logică viitoarea campioană mondială când mi-a sărit în ochi un fapt care ar putea fi determinant în desemnarea laureatei. Toţi titularii iberici joacă în campionatul spaniol, fapt care îi face să fie mai omogeni. Se cunosc între ei atât prin faptul că sunt coechipieri cât şi ca adversari direcţi. Adică se ştiu şi cu bune şi cu rele. Pot combina, dar se pot şi suplini, iar dacă în vestiar comunica între ei atât despre părţile tari cât şi despre tarele pe care le au, pot deveni o forţă importantă. La olandezi din primul unşpe, patru joacă în Anglia, câte trei în Olanda şi Germania şi unul în Italia. Acest unul, pe nume Sneijder, este singurul jucător care poate câştiga tot în acest an: campionat, cupă, Liga Campionilor şi titlul mondial...

Două sferturi cât un mondial

La Johannesburg s-au jucat două sferturi de finală care ne exemplifică de ce iubim şi în acelaşi timp urâm fotbalul. Mai exact de ce nu ne poate fi indiferent cel mai iubit sport de pe planetă.
Pe Soccer City Stadium s-a pus serios în discuţie noţiunea de sportivitate. Este corect să obţii o şansă de calificare încălcând cu bună ştiinţă şi în ultimă instanţă regulile jocului? Acel henţ al lui Suarez a fost tratat de Divinitate ca o faptă bună, chiar dacă în ROAF procedeul se încadrează la capitolul "Greşeli şi incorectitudini". Ca dovadă supremă este scenariul de la ultimul penalty de departajare înţeles de regizorul transmisiunii precum un "duel" mortal din filmele cu cowboy. El Loco (Nebunul, alias Sebastian Abreu) şi-a jucat perfect rolul şi şi-a ucis adversarul cu un pistol cu apă.
Pe Ellis Park Stadium am văzut un arbitru cu sânge rece care a interpretat corect regulamentul de fotbal. Atât în ceea ce priveşte litera acestuia cât şi raportându-se la spiritul acestuia. Cele două penalty-uri au fost just acordate, chiar dacă în faze pe care arbitri le mai trec uneori cu vederea (hârjoneala din suprafeţele de pedeapsă din timpul executării loviturilor libere, respectiv împiedicarea unui jucător scăpat neperpendicular pe poartă să şuteze din unghi). În ceea ce priveşte un aşa-zis al treilea penalty, acesta nu a existat. Atacantul nu avea nici o intenţie să joace mingea, aceasta fiind blocată de corpul portarului. Intenţia lui a fost clară de a atinge doar mingea şi să se împiedice intenţionat de trupul portarului. Chiar dacă este din Guatemala, Carlos Batres a dat o lecţie de arbitraj multor arbitri.
Nu uitaţi totuşi de uzbecul Ravşan Irmatov. De data aceasta a avut un meci uşor.

Fundaşul dreapta

Chiar dacă în general poartă numărul 2 pe spate este departe de a se spune că este numărul doi într-o echipă de fotbal. Dacă pentru postul de vedetă sunt rezervate numerele 10, 9 sau chiar 1, pentru numărul 2 de pe spate rezultă, în acceptul subconştient al nostru ,postul cel mai puţin important al echipei.
Haideţi să vedem cum se prezintă cele opt sfertfinaliste la acest capitol:
Maicon (Brazilia): după ierarhizarea FIFA este şi cel mai bun fundaş dreapta atât înainte de începerea mondialelor cât şi înaintea sferturilor, având şi un gol la activ; Ramos (Spania): plusul din aportul ofensiv a dus la rocada cu neamţul; Lahm (Germania): în aprecierile FIFA a pierdut locul doi pe care-l deţinea la începutul mondialului în favoarea unui alt european; Lugano (Uruguay): cvartetul de valoare este întregit de un sportiv care înainte de mondiale era mult mai slab cotat decât în prezent; Van der Wiel (Olanda): dacă m-aţi fi întrebat acum trei săptămâni cine este fundaş dreapta la batavi aş fi ridicat stânjenit din umeri în timp ce gândul mi s-ar fi prelugit spre Ogăraru; Pantsil (Ghana): la acesta m-am uitat atent cum i se ortografiază numele; Otamendi (Argentina): un nume care peste vreo doi ani va fi unul dintre primii patru fundaşi dreapta ai lumii dacă îi ţine Dumnezeu oasele laolaltă; Bonet (Paraguay): jucător recondiţionat din mijlocaş în fundaş lateral din lipsă de soluţii.
Conform acestor elucubraţii în semifinale Brazilia învinge Olanda şi Spania cu Germania se vor duela acerb pentru medaliile de argint.