43 -10 - 28

Ce se poate face în 43 de ani? La 43 de ani unii sunt bunici. La 43 de ani eşti în floarea vârstei, copt, realizat sau nu în funcţie de aptitudini şi/sau hazard. După 43 de ani un vin bun se poate numi de colecţie. 43 de ani i-au fost suficienţi şi românului să îşi dea seama că ideile comuniste nu sunt o soluţie.
Câte se pot întâmpla în 10 luni? Liniştit în 10 luni poţi da viaţă. Natural. Pentru 10 luni unii sau lăsat de băut. Alţii de fumat. 10 luni este o perioadă de timp pentru care sacrificiile nu sunt nici prea mari, nici insignifiante.

Când poţi renunţa la 28 de zile. Niciodată. Dar dacă cele 28 de zile sunt tocmai răgazul necesar pentru un concediu? Dacă cele 28 de zile reprezintă tocmai luna cea mai tâmpită din viaţa ta?
43 - 10 - 28. Ani - luni - zile. Unii ar spune că s-a făcut dreptate. Alţii ar spune că degeaba a atins tehnologia culmi pe care acum 43 de ani, 10 luni şi 28 de zile nici măcar nu le-am fi putut plăsmui într-un science fiction. Fotbalul nostru e prea bătrân. E cel mai bătrân sport. În atletism, baschet, ciclism, ... s-au găsit metode de a prima corectitudinea, implicit sportivitatea. În fotbal nu? De ce n-a avut putere Low să admită golul englezilor şi să reia jocul de la centru? Pentru că în urmă cu 43 de ani, 10 luni şi 28 de zile gentlemanii britanici au ridicat Cupa Jules Rimet deasupra capului în condiţii similare. Adversari le erau nemţii.
Joseph "Sepp" Blatter, data naşterii 10 martie 1936.

Europa - America Latină 10 - 9?

Când scriu aceste gânduri ziua de vineri nu şi-a desprins de prea mult timp soarele de pe ramuri aşa încât Cristiano Ronaldo, Luis Fabiano sau Didier Drogba încă nu şi-au îngurcitat prânzul sub atenta supraveghere a paramedicilor şi a antrenorilor secunzi. Doar şase grupe le putem depune în arhivă. Cum tot nu a apucat să se depună praful pe ele, hai să le disecăm un pic prin prisma duelului imediat secular dintre Europa şi America de Sud.
Despre Franţa mai ieri scriam pe blog (ienasoiu.blogspot.com) "...cred în continuare că La Marseillaise nu sună bine în gura lui Malouda şi nici Allez le bleu în speech-ul lui Sarkozy..." aşa că rămânerea lor acasă nu tare m-a impresionat. Mă doare doar triumful în bloc al sudamericanilor (să nu uităm că Mexicul participă în campionatele americii latine atât la nivel de echipe de club gen Cupa Libertadores, cât şi la nivel de echipă naţională, aşa că nu mă certaţi prea tare pentru anomalia geografică de mai sus) în grupa A.
Grecia a plecat în grupa B cu gândul că este a doua favorită şi privea cu o anumită reţinere către Africa, dar uite că cea mai populată ţară a continentului gazdă a rămas cu ofurile codaşa grupei şi surpriza, pentru unii, Coreea capitalistă a făcut din nou pasul către optimi. Concluzia: nici din grupa B nu s-a ridicat vreo europeană, Argentina punctând în schimb pentru rivali.
Una da, alta ba. Cam aşa s-ar putea descrie grupa C. Chiar sunt surprins de neaccederea Sloveniei într-o grupă relativ uşoară. Miercuri dimineaţă erau lideri, iar seara îşi căutau pe sub paturi papucii de casă şi prin baie periuţa de dinţi să elibereze camerele. Englezii au dovedit că nu degeaba şi-au tras antrenor italian. Dacă în ultimul joc le-ar fi ajuns egalul, egal s-ar fi terminat, dar cum în calculele lui Capello era prevăzut şi golul din prelungiri al americanilor s-a pus la adăpost.
Dacă din primele trei grupe în ordine alfabetică reprezentantele Africii au văzut negru în faţa ochilor, iată că blazonul chipurilor de sub Kilimanjaro le-a fost salvat de Ghana. O însoţeşte o Germanie mai slabă decât oricând. Iar mă văd nevoit, cu toată modestia de care nu sunt în stare, să mă citez de pe blog: "Poate că saşii şi şvabii de prin Sibiu şi Timişoara se vor supăra pe mine, dar îi rog pios să pronunţe numele unsprezecelui de bază în cadenţa saxonă. Sau măcar batavă." Grupa D îmi aduce cea mai mare deziluzie. Am dorit din tot sufletul ca sârbii să fie marea surpriză a acestor mondiale. Au dat chix în disputa pe care şi-o acontaseră încă din iarnă după tragerea la sorţi.
Portocala mecanică, după cum remarca şi Vochin, parcă s-a electronizat. Simplu şi concis. Trei meciuri - trei victorii. Fără vâlvă, fără vedete şi fără speranţe pentru adversari. Din păcate următorul adversar este tot unul din Europa. Micuţa sirenă daneză a fost prea măruntă pentru a fi putut face faţă valurilor şi cutremurelor venite dintre Marea Japoniei şi Oceanul Pacific. Lions Indomptables au fost atât de docili încât au lins şiretele HolJapDan-ilor cu incurabilă supuşenie.
Frumos ar fi fost ca prin ultimul minut Noua Zeelandă să ovalizeze puţin Jabulani şi să introducă balonul printre buturi. Cum la fotbal buturile nu sunt chiar aşa înalte precum în sportul lor vedetă, transformarea s-ar fi numit gol şi slovacii repetenţi. N-au trecut clasa campionii mondiali. Un fleac. Un fleac şi atât! Eu şi acum cred că dacă italienii treceau de grupe jucau cel puţin finala competiţiei. Paraguay!?
Chiar dacă nu cunosc încă rezultatele finale ale ultimelor două grupe mă hazardez să fac următoarele afirmaţii:
- toate echipele din America de Sud s-au calificat în optimi;
- şase formaţii europene din treisprezece au reuşit să treacă de grupe:
- doar trei echipe din Europa acced în sferturi;
- scorul general Europa - America Latină va deveni 10-9.

Nu ştiu...

... cine câştigă titlul mondial. Şansă are până şi Hondurasul care speră să-i zvânte pe helveţi, iar nemiloşii lor cotropitori să-şi înece armada pe coastele chilienilor. Aş fi vrut să văd o finală iberică, dar nu se poate. Nu se pot întâni nici în semifinale, chiar şi pentru sferturi probabilitatea e mică. Cristiano Ronaldo spate-n spate cu David Villa. Ar fi fost...
... cine se va încununa cu titlul de cel mai bun jucător al turneului final. Franck Ribery nu va fi. I-a luat locul moşul Diego Forlan sau poate pruncul Carlos Vela. Ce dacă nu prea prinde echipa la "tunari". Are şi el dreptul, nu? Chiar şi pe stângul....
... cine va fi golgeterul turneului final. Între Higuain, Fabiano, Forlan sau Tiago îl prefer pe David Villa. E mai... european...
... cine va arbitra finala. Acum 5-6 ani speram să fie Cristi Balaj, dar n-a depăşit barierele morale ale corupţiei interne şi s-a afundat odată cu fotbalul românesc în mocirlă. Era într-un inel al lui Mobius. Chiar dacă străbătea ambele faţete ale panglicii tot impostor ajungea. Sau se lăsa de arbitraj. Ravshan Irmatov vă spune ceva? Vă mai întreb după finală dacă nu va fi suprasolicitat până atunci...
... cum se pot înscrie mai multe goluri cu Jabulani. Înainte de şut există preluare şi uneori control al balonului ceea ce cu cel mai sferic obiect de pe planetă nu se poate întâmpla...
... nimic.

Cu mânuţele amândouă

Sincer să fiu nici eu nu am văzut în transmisiunea directă cele două henţuri ale lui Luis. Nici comentatorul nu le-a văzut. Nici mulţi dintre voi nu le-aţi văzut. Nici cei doi arbitri implicaţi nu le-au văzut. Doar reluările ne-au edificat. Nici britanicii n-au văzut henţul lui Diego în '86. Cică atunci a fost mâna lui Dumnezeu. Luis are tot dreptul să spună că Dumnezeu i-a dat omului, precum sieşi, două mâini. El n-a făcut decât să le folosească pe amândouă.
Poate pare cam forţată acum paralela dintre Maradona şi Fabiano. Mai ales că există şi un Messi. Pe atunci Diego Armando s-a încununat cu titlul de campion mondial. E posibil ca Luis Clemente (apropo: am vrut iniţial să intitulez articolul Clemenţă pentru Clemente) să câştige titlul? Mulţi spun că da. Bătrânul Edson Arantes do Nascimento doreşte la fel. Primul care spune ba este Lionel Andres. O'm trăi ş-o'm vedea!
Avem noutăţi din Africa de Sud. Nu toate bune. Arbitrajele au început să scârţie. Se spune că cine demarează prost termină en fanfare. Prin prisma aceasta favoriţi la titlu ar fi anglo-saxonii şi hispano-italienii. Lovitura de graţie ar putea-o da franţujii. Fără antrenamente şi fără antrenor. Din păcate nu mai depinde doar de ei.
Olanda tace şi face.

Hoper edei deixai

Varianta greacă a expresiei quod erat demonstrandum parcă se potriveşte mai bine azi. Să argumentez: nu numai că grecii, echipă de pe la şalele Europei fotbalistice, a îngenunchiat piepturile de mucava ale Africii (mulţi da' săraci nigerienii ăştia), dar şi pumele argentiniene în cârdăşie cu coioţii mexicani au distrus moralul cu substrat al nord-coreenilor, respectiv ţâfnele mondo-africanilor ce-şi spun francezi. Cred în continuare că La Marseillaise nu sună bine în gura lui Malouda şi nici Allez le bleu în speech-ul lui Sarkozy.
Astăzi. Ce-o fi astăzi? Tare aş vrea ca vecinii noştri să le încurce cumva iţele celeilalte naţionale multinaţionale. Poate că saşii şi svabii de prin Sibiu şi Timişoara se vor supăra pe mine, dar îi rog pios să pronunţe numele unsprezecelui de bază în cadenţa saxonă. Sau măcar batavă.
În celelalte două meciuri cred că europenii se vor impune. Mai bine zis aşa aş dori.
Of! Vuvuzelele astea!

Vuvuzele

S-a dus un tur. Primul. Cu bune, cu foarte bune şi cu mai puţin bune.
La capitolul bune aş pune în primul rând vuvuzelele. De ce? Pentru că e ceva inedit. Printre alte lucruri bune aş remarca arbitrajele, prezenţa în tribune şi calitatea jocurilor.

În spaţiul rezervat capitolului foarte bune aş remarca în primul rând vuvuzelele. De ce? Pentru că reprezintă o tradiţie şi tot ceea ce este tradiţie trebuie respectat. Nu multe lucruri mai pot fi remarcate la acest capitol, dar îndrăznesc, chiar dacă am să fiu vehement combătut, să alipesc acestui capitol noţiunea de sportivitate. Parcă planează ca o boare albastră peste Pretoria, Johannesburg şi toate celelalte burguri care gazduiesc în acest an al doilea eveniment sportiv al globului. Tot aici mă văd obligat să remarc calitatea gazonului şi arhitectura stadioanelor.
Mai puţin bune. Hm! În primul rând vuvuzelele. Sunt groaznice. Miliarde de termite ce-mi răscolesc creierii de când mă trezesc şi până mă trezesc din nou. Mingea. E rotundă şi nu prea. În timpul zborului capătă forme ciudate. De la picătură şi până la ou. E proastă rău.
Este şi un capitol despre care nu v-am spus la început. Cel al lucrurilor execrabile. Asta pentru că le-am putut asocia unui singur termen: vuvuzelele.