vineri, 26 noiembrie 2010

Steagu Roşu

Duminică. Deschid ochii la început păienjeniţi. Soarele trecuse de pervazul ferestrei. Azi n-am şcoală. E meci. Joacă Steagu' de la cinci. Cu Piteştiul. Vine iar Dobrin. Va fi sărbătoare.
Vai! Vineri, la antrenament, nea Hidişan ne-a anunţat că meciul de tineret nu se poate juca, aşa că vom juca noi, copiii, cu juniorii II, în deschidere la meciul mare. Emoţiile reîncep de acolo de unde mă părăsiseră de cu o seară înainte când Moş Ene mă mângâiase. Sar din aşternutul a cărui atingere devenise inutilă şi sentimentele, amintirile şi preocupările se învălmăşesc. Se fac un ghem multimaterial, policolor şi multiform din care numai mintea mea crudă, concomitent hulpavă şi săţioasă, mă poate dumiri.
Lecţiile le terminasem de cu seară. Ştiam să extrag radicalul şi în cap dacă îmi dădeai un pătrat perfect, capitalele lumii îmi veneau pe limbă imediat ce pronunţai vreo ţară... Pregăteam sâmbăta temele cu minuţiozitate nu cumva să fiu pedepsit duminica. Mai ales când juca Steagu' acasă.
Nici nu ştiu când s-a scurs dimineaţa. Spre prânz, mai mult obligat de mama, am terminat supa. iar de felul doi abia dacă m-am atins. Mi-am luat punga cu echipament şi ţuşti pe uşă afară. Mai erau peste două ore până la jocul nostru. Fugeam pe şina de cale ferată de parcă aş fi fost în mare întârziere. Aşa mergeam la stadion. De trei ani, de cinci ori pe săptămână, mă deplasam pe şina de cale ferată, având chiar dexteritatea să fug pe ea. Cei trei sute de metri care despărţeau clădirea unde locuiam de stadionul Tineretului, cele două case ale mele, au fost înghiţiţi de paşii mei uniform distribuiţi. Pentru mine "nea Hidişan" era tatăl care nu-l aveam acasă, iar "nea Petrică" era bunicul pe care nu apucasem să-l cunosc decât din poze.
Vroiam să joc. Neapărat trebuia să joc. M-am dus la "nea Petrică" şi îmi podideau lacrimile sub rugăminţi să-mi dea şi mie o pereche de ghete să pot să joc: "Hai nea Petrică. E multă lume în tribună şi mama iar nu a avut bani să-mi ia pantofi de sport. Mi-e ruşine să joc iar în tenişi. Dă-mi şi mie o pereche de ghete. Promit că am grijă de ele. N-am să dau în pământ. Am să le frec bine, bine, am să le dau cu cremă şi o să le aduc oglindă, am să..." Mă mângîe pe creştet simţindu-i în buricele deştelor meşteşugul evreiesc de a repara şi întreţine pantofi. Dispare pentru câteva minute (mai târziu mi-am dat seama că a stat de vorbă cu Niki Dumitriu şi nea Hidişan). Se întoarce, ia de pe policioara cu numele lui Emil Dumitriu o pereche de ghete. Ochii mei s-au aprins a speranţă, dar se citea în ei şi neîncrederea. Îmi întinde bijuteriile şi-mi aruncă printre buze cu privirea spre un calapod: "Vezi că ăştia nu lovesc mingea, o desfată". Bucuria mi se oprea în coşul pieptului neîndrăznind să prindă contur sonor de frică să nu se destrame totul. În vestiar o altă bucurie mă aştepta. Lipsa lui Reală (Beleaua) din echipa juniorilor II, l-a determinat pe antrenor să mă aşeze half în echipa mai mare. De vârsta mea mai era doar Vale (Şulea) şi parcă Neală (Bucur), restul având cu unul, doi sau chiar trei ani mai mult, Biţă (Porumbiţă) fiind liderul lor. M-am aşezat între "Je moi" (Şişcă) şi Picchi (din păcate nu mai ţin minte cum îl chema pe cel pe care îl porecliserăm cu numele celebrului stoper al lui Inter şi al Italiei din acele timpuri, Armando Picchi) şi cât mai departe de Năsoi (Clipa, portarul a cărui anvergură a braţelor, a picioarelor şi a nasului mă copleşea). Am ascultat cu atenţie cum trebuie să-i batem pe Cuchi (Cicerone, mai cunoscut ca Mihail Marian mai târziu, prichindelul echipei) şi ai lui, adică pe colegii mei de antrenament.
Nu ştiu dacă am ascultat tot. Faptul că eram titular pe teren mare (competiţiile de copii se desfăşurau pe jumătate de teren, de-a latul; doar de la juniori - 14 ani - se juca pe tot terenul) mi-a blocat un timp urechile şi m-am trezit că pe teren, la un corner al nostru am lovit mingea cu capul de pe la 10-12 metri şi aceasta s-a oprit în plasă. Am crezut că visez. Mă bucuram încă atunci când Ţuţu, prietenul meu, de data aceea adversar, mi-a spus cu părere de rău în glas că mi s-a anulat golul. Motivul l-am aflat mai târziu când am trecut pe lângă arbitru, în speţă nea Hidişan, şi mi-a şfichiuit pe la ureche: "Ţi-am zis la cornere să stai la treizeci de metri! Ce-ai căutat în careu?". Lacrima din colţul ochiului abia atunci îmi căzuse pe obraz. Nu auzisem aproape nimic în cabină... Şi toată acea lume din tribune... Aveam impresia că toate cele 4.500 de perechi de urechi din tribune auziseră indicaţia. Numai eu nu.
S-a terminat. N-am avut timp să mă ocup de ghetele de antrenament ale lui Niki. Am fost desemnat copil de mingi la jocul Steagului. Le.am aşezat frumos sub bancă cu gândul că am tot timpul după. Şi aşa pe nea Petrică nu o dată îl cuprindeau nopţile pingelind la lumina relativ slabă a becului sau schimbând şireturile la mingile de antrenament şi joc. Pe alocuri, mai cosea câte o anvelopă sau vulcaniza câte o cameră. Ce să-i faci. Erau alte vremuri. Erau alte mingi.
Cum spuneam, am ieşit cu puţin înainte de Adamache, Ivăncescu, Olteanu, ..., Popa, Cadar, Pescaru, ..., Florescu, Dumitriu II, Gyorfy pe de o parte şi Dobrin pe de cealaltă parte. Adversar nu era Piteştiul, Halagian, Ţarălungă sau mai ştiu eu cine. Adversar era marele Dobrin. Tribunele erau înţesate, ca un ciorchine bogat, cu boabe mici, ce se înghesuie una-n alta fără să se strivească. Peste 15 mii de suflete. Capacitatea era doar de 12.000, dar nu conta. Dâmburile din spatele celor două porţi ţineau loc de gradene. Sau de peluze.
M-am aşezat pe locul meu obişnuit, pe pistă, în faţa tribunei a doua. Eram fascinat de Dobrin. A şi prins o zi mare. În acelaşi an, pe acelaşi teren, învinseserăm Rapidul lui Rică Răducanu (gol Olteanu parcă) şi cu Sportul lui Mircea Sandu. Rică, ţigan din Giuleşti, viitor simbol al Rapidului, a rămas cu noi în pauză să-i tragem la poartă şi ne felicita pe cei care înscriam. Am rămas cu chipul său jovial în minte. Mircea Sandu, student cu ştaif, viitor şef al federaţiei, după ce a dat gol şi-a dat şortul jos şi şi-a arătat curul către tribuna a doua. Am rămas cu imaginea acelui cur păros pe care îl văd şi acum în fruntea federaţiei.
Meciul se terminase. Nu mai ţin minte scorul. Nici nu conta când juca Dobrin. Ghetele de mărimea 36, cu două numere mai mari decât purtam eu, dispăruseră de sub băncuţă. Cobor din vestiar şi mă duc tremurând spre odăiţa fără fereastră în care îşi făcea veacul nea Petrică. Uşa era întredeschisă. Zăresc bocancii lustruiţi la locul lor pe policioară... "Ai jucat bine băiete!" sunt singurele aprecieri pe care le-am auzit în acea seară. A doua zi la şcoală până şi profesoara de chimie, zbirul Şcolii Generale nr. 14, m-a felicitat.



joi, 25 noiembrie 2010

Subliminale

Mesajul transmis de Cârţu de pe o bancă, dintr-un parc (sportiv), de undeva din Europa este subliminal. Adică este inferior pragului conştiinţei. A conştiinţei lui pentru că tuturor celorlalţi le-a transmis grosolan de direct: suntem un popor necivilizat! De ce şi noi? Simplu. Pentru că, aşa cum ne regăsim în realizările pozitive ale ambasadorilor României pe toate stadioanele, arenele, sălile de sport,..., tot aşa trebuie să ne asumăm şi sincopele sportivilor, antrenorilor, personalului din management. Pe termen lung suferim nespus de pe urma clanului Becali. Să nu uităm imaginea pe care ne-a făcut-o în box tatăl fraţilor Simion sau comportarea lui Rudel Obreja, chiar dacă în cazul lui scopul era nobil. Prima palmă pe care mi-o aduc aminte a fost prin anii 70 când patinatoarea noastră Beatrice Huştiu a fost prinsă şutind dintr-un magazin pe la nişte mondiale. Şi mie mi-a fost ruşine atunci, chiar dacă aveam doar de puţin timp buletin.
Să revin pe gazon unde purcede ultima etapă a turului. Categoric derbiul ei va fi în Groapă. Cine pierde pierde. Aforismul acesta este detaşat evident din gândirile marelui filozof marocan Cutuzov, dar trebuie să recunoaşteţi că este adevărat. Mai adevărat pentru câini decât pentru violeţi, dar să nu uităm că o eventuală înfrângere a bănăţenilor ar clătina tronul regizorului şi destabilizarea îi paşte concomitent, ceea ce ar putea însemna zero puncte până la sfârşitul anului (deplasare la Bistriţa şi acasă cu Mediaşul).
Cifrele, clasamentul şi părerea mea este că al doilea meci ca importanţă din această etapă este jocul de pe malul Dunării (Oţelul cu Astra) şi nu cel dintre Steaua şi CFR, joc care prin iulie îl puteam considera ca un veritabil derbi al campionatului.
Meciul de la Mediaş ar putea aduce lupii negri pe un loc european la sfârşitul turului, fapt care i-ar putea văduvi în primăvară de aportul lui Pustai. Doljenii, prin puţină ambiţie şi fără ratări, l-ar putea bate în cuie pe profesorul de aritmetică.
Jocurile de la Vaslui şi Braşov au favorite certe, gazdele în Moldova în faţa oltenilor deţinători ai operelor de artă brâncuşiene şi frânarii din Giuleşti în Ţara Bârsei. Au nevoie de consolidare şi nu au voie să risipească puncte. De la puterinţă la realizări de multe ori s-a(u) impus hazardul şi/sau infatuarea.
Meciurile de la Alba Iulia ("U" - Tg. Mureş) şi Bistiţa (vin sătenii) au importanţă pentru salvarea de la retrogradare. La Urziceni nici măcar acest interes nu există, cele două echipe vor trece la treabă de la anul la ora când majoritatea celorlaţi se hodinesc.


luni, 22 noiembrie 2010

Braşoveanca

Numele de braşoveancă mă duce cu gândul la filmele istorice gen Nemuritorii sau seria lui Margelatu. Acolo apărea ca personaj principal câte o braşoveancă supraîncărcată cu bulendre, sare sau alte mărfuri. Uneori cu aur. Trasă de doi bidivii îndestulaţi, din alte timpuri, era deturnată din drumul Branului tocmai către Viena de granivorul Florin Piersic. Praful, scârţâitul osiilor, şfichiuirea cnutului şi cremenea sâneţei erau laitmotivul unor decoruri când mirifice, când serbezi.
Amintiri. Sunt bune şi astea la ceva, dar dacă nu le împrospătăm cu trăiri prezente ne putem considera bătrâni, aşa că dacă pronunţ astăzi termenul de braşoveancă este pentru că îmi rugineşte ideea, în acestă toamnă târzie, că singura braşoveancă din Liga I se îndreaptă aproape implacabil către retrogradare. Este posibil să schimbe actualul loc 16 cu 17 şi asta pentru că vor juca sub Tâmpa cu Rapidul, iar Urziceniul ar fi în stare să depăşească "buna" gaşcă nebună. De fapt prevăzusem acest declin al reprezentantei imperiului cartofului (Ţara Bârsei) încă de la începutul turului. După plecarea lui Vamă şi ai lui, Nicolae a rămas doar cu netrebuncioşii (prea bătrâni sau prea necopţi) şi ce este mai important nu a adus un antrenor cu minim de cunoştinţe.
Apropo de Sportul Studenţesc. Cred că îl înţeleg pe Şiman că i-a lăsat pe "studenţi" fără conferenţiar sau măcar cu un lector. Au avut profesori şi şi-au bătut joc de ei, acum se pot trage de şireturi cu asistentul Tene. Nu mai dă nimeni doi bani pe Tibi Bălan, Varga sau Curelea. Vineri, la Urziceni, ar fi o ultimă şansă...
Puţini spectatori la derbiul Turului. Se pare că tumultul la care m-am aşteptat a fost numai în capul meu. Poate e mai bine aşa. Vom asculta cum ninge-n decembre...



joi, 18 noiembrie 2010

Frustrare şi onoare

Aburii revoluţiei reîncep să strângă clocote de mânie pe chipurile cu peste douăzeci de ani mai ridate şi cu peste un mileniu mai mânioase. Mai ridate ca urmare a implacabilului şi mai mânioase din cauza frustrărilor. Pe an ce trece timişoreanul de mulţime, atât cel de pe treptele Teatrului Naţional şi Operei Române cât şi cel de pe treptele Catedralei Mitropolitane, strânge regretele faptului inutil. Compară năzuinţele de atunci cu tristul deceniu al doilea ce dă să purceadă. Se uită-n oglindă şi remarcă ridurile cu mult mai multe decât îi sunt necesare trupului şi se întreabă de ce.
Acelaşi timişorean de mulţime, alături de fiii şi nepoţii săi se va afla duminică pe alte trepte. Cele ale descătuşării. Va confunda spectacolul sportiv cu încrâncenarea nereuşitelor din plan naţional? Va umple tribunele lui Dan Păltinişanu cu gândul că se află în templul refulării? Dacă se mai întâmplă ca jocul violeţilor să nu se ridice la nivelul pretenţiilor, nu contează rezultatul, s-ar putea ca suporterii să nu mai suporte şi fanii să devină profani. Pentru ca toate presimţirile mele să nu se-ntâmple aievea trebuie să avem un derbi al turului de înaltă ţinută. Vom mai uita şi noi un pic.
Gruia şi Giuleştiul sunt cartierele care ar trebui să sărbătorească vineri împlinirea nădejdilor vişinii. La Cluj va debarca a doua revelaţie a acestui tur, Gaz Metan, iar în Giuleşti vine cu "hope" să treacă hopul cea mai bine clasată dintre promovate, team-ul şepcilor roşii. No, c-am dat-o pe verbul lui Shakespeare!
Meciuri cu similitudini de suprafaţă suţin Dinamo şi Steaua în deplasările lor de la Brăneşti şi Târgu Mureş. Chiar dacă emanatele au rezultate contradictorii, noupromovatele doresc să strângă puncte fosforescente pentru zile cenuşii. Şi unde se pot obţine astea dacă nu în faţa echipelor obosite de propria lor emfază.
Cel mai dezechilibrat meci este în Regie unde Vasluiul este singura favorită certă a etapei. Oare să fie chiar aşa sau michiduţă îşi va introduce şi aici noada.
În Bănie vom avea o întâlnire între Piţurcă şi Sabău. Pare un interesant mod de a-ţi petrece timpul pe stadion sau în faţa plasmei. Profesionalismul de pe teren şi destrăbălarea din afara lui ale extrovertitului vor duela cu rigurozitatea din iarbă şi nonconformismul cvasisectant ale introvertitului.
Meciurile cu iz de lasă-mă să te las sunt cele de la Ploieşti şi Târgu Jiu. Poate au şi ele petrolul şi cărbunele lor, dar fără aurul şi gazele noastre nu ne atrag în aceeaşi măsură. Urziceniul este în general demobilizată când joacă cu echipe fără sonor, iar braşovenii sunt obligaţi să dovedească revirimentul.

luni, 15 noiembrie 2010

Structuri

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la istoria fotbalului românesc, de fapt la istoria fotbalului european, nu ştiu dacă a mai a existat vreodată ca după ce valorile sau sedimentat, adică după primele 10 etape ale vreunui campionat, nici una din primele şase echipe clasate să nu obţină victoria într-o etapă. La toate acestea se mai adaugă şi faptul că nu au jucat între ele, ci fiecare cu adversar din treimea a doua sau chiar ultima. Nu ştiu nici dacă s-a întâmplat vreodată ca cele patru bucureştene aflate în prima linie valorică a fotbalului românesc să agonisească doar un singur punct.
Sfârşitul de săptâmână ce tocmai s-a încheiat a adus şi alte înfrângeri complet neaşteptate în campionatele din europa, gen Chelsea, dar parcă nicăieri nu a fost o cădere aşa generală şi cum eu nu cred în coincidenţe mă gândesc la doar două alternative: ori campionatul nostru este de mucava, ori contractul cu Loteria Română este ca urmare a naţionalizării relaţiilor cu mafia pariurilor. Cică dacă daţi la străini, atunci daţi-ne şi nouă.
Deoarece, din cauză şi datorită faptului că nimeni nu se înhamă la un control amănunţit, e şi foarte periculos de altfel, va rămâne doar suspiciune şi teoria probabilităţilor. Adică teoretic este puţin probabil, dar probabilitatea logică de reapariţie a fenomenului este nulă. Punem pariu că nu va fi aşa? Scuzaţi aberaţiile. Sunt sub influenţa unghiului morfologic dintre plantă şi animal.
Să privim şi părţile frumoase ale vieţii. Să le îndrăgim pe Alexandra, Anca, Loredana şi mai ales pe Ana Maria care ne-au adus un prim aur pentru spada feminină românească, în competiţia pe echipe, la mondialele recent încheiate la Paris. Să o iubim pe Manuela pentru muzichia de aducere aminte ce ne-a dăruit-o sâmbătă seară. Să ne opintim alături de David lângă toţi ceilalţi Goliat în grămada tricoloră ce va să ducă spiritul românesc pentru a şaptea oară la turneul final al unui mondial de rugby. Să ne hotărâm azi pe cine vom vota mâine!

joi, 11 noiembrie 2010

Neprimitoare

Primul joc al etapei a cincisprezecea este şi cel mai important meci în ceea ce priveşte desemnarea campioanei de toamnă. Previzibila victorie a dunărenilor în faţa sătenilor ar pune cununa de frunze-nfoliate-n promoroacă pe frunţile încinse de dogoarea creuzetelor. Nu ştiu ce mă face să cred că acest lucru nu se va întâmpla. Poate vreo bentiţă vişinie ce dă să-mi împresoare pântecele să aibă păcat.
Steaua - Gaz Metan s-ar înscrie pe acelaşi calapod, cu aceeaşi măsură, dar nu şi cu aceleaşi consecinţe. Metanului i-ar mai trebui puţin mercaptan pentru a i se face simţită prezenţa în atmosferele înalte ale Ligii I.
Chiar dacă sonor Ştiinţa din Craiova şi Dinamo din Ştefan cel Mare reprezintă finit mai mult decât trei din cele patru echipe menţionate anterior, jocul lor rămâne doar foarte atractiv, foarte disputat, foarte foarte, dar fără implicaţii asupra podiumului din această toamnă. Am dat iar motive pentru a putea fi numit răutăcios la adresa "câinilor roşii".
Nu prea ospitalier ar trebui să fie Vasluiul cu ilicita ASTRA (Asociaţiunea Transilvană pentru literatură Română şi Cultura Poporului Român) din Ploieşti. Nu prea-mi plac licenţele peste tradiţie şi veac.
Pentru propria-mi zgândărire a vanităţii consider cea mai importantă întâlnire la Tg. Mureş, unde vagoanele lui Spadacio vor scrâşnii din plin pentru trei lopeţi de cărbuni sub cazanul ce-i îndreaptă spre Liga Campionilor. Numai să fie şi Ioan Ovidiu de acord.
La Urziceni şi Bistriţa timişorenii, respectiv cfr-iştii sunt favoriţi. Ca şi Rapidul de altfel, dar asta nu înseamnă prea mult.
Meciurile de la Alba Iulia ("U" Cluj) şi Braşov sunt lipsite de sare şi piper, dar au în schimb iz de groapă de gunoi. Din păcate, din ce în ce mai multe oraşe cu tradiţie în fotbal se zbat ca delfinii pe uscat şi ţârii ocupă oceanele. Despre ruralizarea fotbalului am mai scris, aşa că... pandurii şi studenţii bucureşteni au motive puţine să se bucure de deplasări. Vine Săgeata...




luni, 8 noiembrie 2010

Slujbă de amiază.

Vineri. A murit un om. Un alt om a avut o idee. A împărtăşit-o unui prieten. Prietenul a acceptat ideea acestuia şi a făcut demersurile necesare întru împlinirea ei. Două-trei telefoane în stânga, câteva căutături sincere spre dreapta, un mic anunţ, nu foarte expresiv, pe ultima pagină a unui cotidian de sâmbătă şi... aşteptare.
Ce să pregătesc? Nu ştiu, ne orientăm la faţa locului. Cine face planul de bătaie? Nu ştiu, ne orientăm la faţa locului. Sunt microfoane... staţie... ? Da. Este curent? Nu. Păi, ce facem cu microfoanele? Nimic. Cine cântă? Cine recită? Tavi, Adriana, Carmen şi pe cine reuşesc ei să mai anunţe... şi tot aşa până aşteptarea a căpătat accente de frică. Dacă va fi un fiasco... Camelia, să nu uit...
Duminică. Clopotul mare din turnul fiecărei biserici se pregăteşte să bată de amiază. 10-15 persoane îşi fac de lucru sub tălpile bătrânului Lucaciu. O fată cu un microfon în mână întreabă dacă s-a amânat. Un domn cu pălărie iscodeşte unde ar putea aşeza florile. Un copil are o lumânare. O doamnă cu chipul marcat este contrariată că nu există un tablou. Telefonul anunţă că un artist întârzie. Altul e pe Ştefan cel Mare şi ajunge mintenaş. Uf!
Salvarea vine de la Tavi. Chitara, capodastru şi primele acorduri se împletesc cu chipul calm, dar ferm al militantului greco-catolic. Simt că ne-a iertat pentru tot cea îndurat ca noi să fim treji. ... zace Lucaci în lanţuri... "Din străinătate" completează durerea ce a fost şi ce va să vină din înţelesul şi grija deplânsului. Adriana îşi strigă durerea femeii în versurile aceleiaşi gândiri transpusă din energicul mascul în delicata fiinţă ce-i este pe rând mamă, soaţă sau fiică.
În răstimpuri apare la crucea din preajmă o floare, o lumânare, o copie xerox cu barba albă şi ochii de data asta negri ai celui pentru care ne-am strâns, o ramă de tablou ce până de curând înfăşa chipul unui părinte plecat de mult, o frunză veştedă ce natura însăşi a prins-o între ramă şi portret, un cânticel vesel ca dacii în prejma nemuririi reprodus de acelaşi Tavi, o strofă recent tipărită desprinsă de pe buzelei lui Carmen, "Pământul deocamdată" răbufneşte dinspre cei mulţi, "Galbenă gutuie" anunţă sărbătorile ce ne reunesc familiile, vestea ce loveşte conştiinţe şi înlăcrimează ochi cade: trupul fără vlagă este oferit pământului, "Tatăl nostru" şi ciripitul păsărelelor sunt singurele compoziţii care nu i-au aparţinut.
A murit Adrian Păunescu!

vineri, 5 noiembrie 2010

Pământul, deocamdată

Timpul vieţii ni-i scurt,
Hai să-l facem curat,
Trăiesc unii din furt,
Alţii doar din ce-au dat.
Sunt săraci şi bogaţi,
Laşii scuipă pe bravi,
Voi ce-n Lună zburaţi
Pân' la cer vă urcaţi
Pe spinări de noi sclavi

Voi ce-n Lună plecaţi
Cu-ale noastre izbânzi
Nu uitaţi c-aveţi fraţi
Pe planetă flămânzi.
Pâinea lor o mâncaţi
Printre stele zburând,
Voi degeaba zburaţi
Când cei subdezvoltaţi
Se târăsc pe Pământ

Lumea-i plină de răni
Şi de doctori docenţi
Şi de măşti şi de vămi
Şi de mari inocenţi.
Fiindcă naşteţi copii
Apăraţi-i luptând,
Doborâţi monştri vii
Ce de-un veac de vecii
Dolii pun pe Pământ.

Între cei care trag
Şi acei ce sunt traşi
Nu e loc de vre-un steag.
E o groapă de paşi.
Între ei sunt sudaţi
Cu un strâmb ideal
Cum sunt bine legaţi
Condamnatul de laţ
Şi biciuşca de cal.

Fii ai muncii aveţi
Năduşeala pe piept
Cum stă nurca de preţ
Pe-al madamelor piept.
Unii iau, alţii fac.
Unii dorm, alţii sunt.
Între înger şi drac
Trage omul sărac
Înhămat la Pământ.

Pe Pământ avem de toate.
Şi mai bune şi mai rele.
Bune, rele
Şi-nchisori şi libertate.
Şi-a putea şi nu se poate.
Şi ruină şi cetate.
Genii mari şi frunţi tembele.
Vânt ce stă şi vânt ce bate.
Şi martiri, dar şi lichele.
Nedreptate şi dreptate.
Şi noroi şi stele.

Gândită de Adrian Păunescu la 31 de ani, reală şi la 67 de ani, când a devenit prea devreme nemuritor, desprinzându-se din noroi şi devenind o stea.

luni, 1 noiembrie 2010

Discernământ

În vremuri de restrişte în Cupa României Steaua şi Dinamo nu aveau voie să se întâlnească decât în finală. Doar aleatoriu, ca să nu zic fortuit, exista o mână care forţa sorţii ca una dintre combatante să întâlnească una sau alta dintre celelalte "forţe" participante. În general se cereau adversari mai slabi, dar au fost şi cazuri în care echipe mici ajunse în faze superioare preferau să aducă la ei pe prispă nume sonore. Vezi cazul Turţului care l-a vrut pe Rică Răaducanu printre pălincii. Cu toate acestea nu mi-aduc aminte de prea multe finale Dinamo - Steaua. Una parcă a ieşit în evidenţă. Una care astăzi se spune că nici n-a existat.
În Franţa, după câte ştiu, există o implicare a federaţiei în desfăşurarea celei de-a doua competiţii din Hexagon. În fiecare etapă a competiţiei două echipe în vogă au meci direct, iar celelalte merg pe sistemul urnelor. În Germania funcţionează acelaşi sistem al urnelor valorice. În spaţiul Marii Britanii se respectă până la absurd caracterul knock out al competiţiei. Fiecare etapă este trasă la sorţi dintr-o singură urnă, fiecare dispută se tranşează pe teren, meciurile terminate la egalitate se vor rejuca până una din cele două combatante va reuşi să se detaşeze. Meciurile se vor disputa alternativ pe cele două terenuri ale celor două echipe. De menţionat că în nici una din ţări nu se mai practică urnele valorice începând din sferturi, la unele chiar din optimi.
În România s-au stabilit urne valorice pentru sferturi. Anomalia merge mai departe şi se discerne ca în urna capilor de serie să fie introduse cele mai bine clasate patru echipe la sfârşitul campionatului, adică CFR, Steaua, Timişoara şi Dinamo, adică ocupantele locurilor 9, 2, 6, respectiv 5 la ora tragerii la sorţi, după douăsprezece etape şi două treimi din cea de-a treisprezecea. În cealaltă urnă ar spera Rapid (3), Braşov (14), Bistriţa (12) şi Craiova (8).
Toate echipele din prima urnă valorică făceau temenele către răsărit, apus, miazăzi şi miazănoapte deopotrivă să nu pice cu Rapid. Măgăreaţa a picat pe Steaua. Asta e! Luni, după ziua ruşilor, când tocmai se vor fi îndreptat spre vestiare după disputa celor trei puncte pentru care şi le vor fi contestat, cele două protagoniste Rapid şi Steaua îşi vor abate gândul către meciul viitor. Tătăruşanu se va gândi tot la Cassio, iar Marius Constantin tot la Bogdan Stancu. Îngrijitorul terenului are şi el un bai un plus. Trebuie să refacă terenul în 48 de ore pentru o nouă întâlnire Rapid - Steaua. Asta dacă nu se va disputa partida după 72 de ore.
Doar aseară braşovenii şi timişorenii işi reproşau fiecare sieşi că nu au înscris deloc în poarta celorlalţi. Uite că au ocazia să-şi programeze meciul la o oră mai convenabilă, astfel încât să perforeze porţile aceluiaşi adversar de o groază de ori.
Andone bocea pe la toate porţile că nu are spectatori în Groapă. Uite că miercurea viitoare va avea stadionul plin... de olteni!
În Gruia un alt meci de interes. Manea cu bistriţenii lui vor să demonstreze că meciul bun din compania militarilor nu a fost o întâmplare.