Amintire vie...

Amintire vie... cerşită peste tot
Aş vrea... dar nu... la tine nu mai pot
Să mă întorc naiv şi pur,
S-ascult cum cântă vântul
Şi multe să nu-ndur.

Amintire vie... ce fericită eşti
Că-n viaţa ta zglobie nu poţi să iubeşti
Decât o floare-o gâză, un joc nevinovat
O inimă de mamă
Sau basmul preferat.

Amintire vie... ce în trecut dispari
Îndură-te de mine şi-n cale îmi apari
Să mai sărut o dată blânda apă vie
Ce o emani voioasă,
Te rog... COPILĂRIE!

(scrisă pe un şerveţel în iunie 1976 la banchetul de absolvire al bacalaureatului)

Informaţia Zilei în peisajul media naţional

Informaţia Zilei reprezintă în ultimii doisprezece ani unul dintre cele mai puternice cinci ziare ale presei locale din întreaga ţară. Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu termenii tehnici explicitez termenul presă locală ca fiind presa care se distribuie cu precădere pe teritoriul unui singur judeţ.

Trecând la cifre, conform Biroului Român de Audit al Tirajelor (BRAT), Informaţia Zilei s-ar afla pe locul trei la nivel naţional în ceea ce priveşte tirajul brut pe primele opt luni ale anului în curs cu o medie de 14 430 de ziare pe zi. Pe primul loc în această privinţă se situează cotidianul Unirea (jud. Alba) cu 21.063 de ziare zilnic, iar pe locul doi se situează jud. Arad prin cotidianul Jurnal Arădean cu o medie zilnică de 18.456 de copii (ziare). Nu cred că ar fi lipsit de interes să amintesc şi celelalte cotidiene din ţară care au un tiraj brut de peste 10.000 de exemplare: Renaşterea Bănăţeană (jud. Timiş) - 13.320, Jurnalul Bihorean - 13.281 şi Bihari Naplo cu 13.018 copii zilnice.

Dacă am extinde un pic acest top al cotidienelor plătite şi asupra acelora care au ca principală arie de distribuţie un judeţ, dar se extind şi asupra judeţelor limitrofe, aşa numitele ziare regionale, doar un singur cotidian ar pătrunde în topul celor mai de sus, în speţă Gazeta de Sud (în principal în jud. Dolj), cu un tiraj brut mediu în primele opt luni ale anului în curs de 20.033 exemplare.

La o privire mai atentă se observă că presa locală este mai puternică în Ardeal (aici am inclus şi ţinuturile Banat - Crişana - Sătmar) şi cu precădere în vestul ţării, în comparaţie cu alte zone geografice ale României. Dintre centrele puternice economic (între care nu îndrăznesc să includ şi judeţe ca Satu Mare sau Alba) din Ardeal lipseşte Clujul şi Braşovul. Dacă despre Cluj se poate spune că după căderea Caritasului lui Stoica presa locală scrisă nu a consemnat nici un cotidian care să depăşească 5000 de exemplare, cititorii acestui judeţ fiind conectaţi mai mult la presa centrală şi presa locală audio-vizuală, despre Braşov se poate scrie că din acest punct de vedere este în cădere liberă. Aici mă refer la Transilvania Expres care din al doilea cotidian local al ţării a ajuns la un tiraj de doar 6426 de exemplare, iar concurentul său, Monitorul Expres nu are decât 1935 de bucăţi. Totodată nu se regăsesc în acest top alte centre puternice ale ţării precum Iaşi, Constanţa, Prahova sau Bacău.

PR sau Marketing.

Relaţiile publice au un rol deosebit în strategia de dezvoltare şi supravieţuire a oricărei companii. În condiţii de criză rolul lor creşte exponenţial. Una din metodele utilizate cu precădere în România este de a implementa în mintea clienţilor sau a partenerilor faptul că firma/instituţia/brandul lor există şi ce noutăţi au mai scos pe piaţă, ce oportunităţi au aceştia apelând la serviciile lor. Dacă se poate acest lucru fără bani atunci e perfect.

Ca atare au fost aleşi oameni comunicativi, isteţi, cu voce plăcută, li s-au administrat nişte cursuri în domeniu, după care au fost instalaţi în birouri PR, cât mai departe şi cu cât mai puţine interferenţe de/cu cei de la Marketing.

Noi, suporturile de publicitate, "suportăm" din partea acestora un tir de comunicate de presă care, după spusele lor, sunt în interesele cititorilor/ascultătorilor/plasmaspectatorilor noştri. Uneori sunt îmbrăcate în campanii sociale, dar nu cumva să le lipsească sigla/logo-ul/sloganul de pe machetă/spot.

Presa naţională în general este băgată în seamă (se trece pe la casieriile lor) pentru că nu-i bine să-i superi pe moguli, dar presa locală are parte doar de firimituri din când în când şi pentru asta noi, presa locală, suntem de vină. Dacă nu am accepta să le publicăm toate mofturile sosite sub formă de "comunicat/declaraţie de presă" decât la preţurile de publicitate (recomand pentru aşa ceva o creştere a tarifului de rate-card de 20%) atunci ne-am putea aşeza la masa negocierilor. Dacă politica de redacţie prevede informarea publicului despre anumite evenimente/soluţii/oportunităţi vă recomand, cum mai facem şi noi uneori, descrierea acestora fără a da nume concrete de firme/instituţi.

Cuvinte pentru Răzvan Lucescu şi Gabriel Torje

Eram prin Napoli, în vara anului '90, înaintea meciului cu Argentina şi ne plimbam printre tarabele cu tricouri, "Ciao" (parcă aşa se numea mascota mondialelelor italiene) şi alte suveniruri expuse opulent peste tot, când am văzut un tânăr mai tuciuriu din grupul nostru şterpelind de pe o măsuţă un tricou. Din păcate (la propriu) pentru hoţ şi din normaliatate pentru toţi ceilalţi, băietul a fost prins. În timp ce s-au iscat parlamentări şi discuţii o familie de medici (circa 28-30 de ani fiecare) care nu erau ţigani (îi cunoscusem în autocar) au profitat de scandalul creat şi şi-au "însuşit" fiecare câte ceva de pe tarabă. Alte păţanii puteţi citi pe blogul meu sau chiar la MySport în tableta "Hagi şi Maradona".
20 de ani mai târziu, pe sub Turnul Eiffel, nenumăraţi români, mai bine sau mai prost îmbrăcaţi, mai ţigani şi mai puţin ţigani, prin diferite metode cerşeau. E adevărat, existau şi alte naţionalităţi, dar parcă cei ce-ţi răspundeau la "Ce mai faci?" erau mai mulţi.
Nu înseamnă că este o meteahnă naţională acest lucru. Bineînţeles că marea majoritate a românilor din ţară şi de pretutindeni nu au astfel de apucături. Aproape toţi ne bazăm pe capacităţile noastre intelectuale, fizice şi emoţionale în mod civilizat. Fără a crea disconfort în jurul nostru şi fără a obţine avantaje necuvenite.
Gabriele! Educaţia ta pe terenurile de fotbal din România a fost greşită. Nu cred că Hagi te-a învăţat să cerşeşti. Eşti un jucător de mare talent şi cu un viitor care depinde foarte mult de mentalitatea ta. În primul rând se vor depărta de tine, ca om, adversarii din teren. Presa din străinătate (televiziunile în special cu imagini concrete) va căuta să-ţi arate metehnele. Colegii de echipă nu vor dori să stea la masă cu tine, chiar dacă au fost şi ei beneficiari ai milogii tale nejustificate. Arbitri, of arbitri(!), după ce îi vei păcăli de câteva ori, nu se vor mai uita la tine nici când suferi cu adevărat. Astfel nu vei putea ajunge niciodată un jucător cu adevărat mare. Ai să auzi din ce în ce mai des porecla "Milogul".
Răzvane! Sunt rapidist de vreo 50 de ani şi cu mulţi ani în urmă mă aflam şi eu printre prichindeii îndrumaţi de nea Costea. Admir şi respect aproape tot ceea ce a făcut tatăl tău ca fotbalist, ca antrenor, ca selecţioner şi în ultimul timp ca baci al fotbalului românesc indiferent ce club scria pe legitimaţia lui sau pe cartea lui de muncă. Şi acum mai ţin minte răspunsul mamei tale la întrebarea "Cum este să fi soţia lui Lucescu?" într-un interviu luat de defuncta revistă "Fotbal" prin '74. Ai un fond foarte bun. Ai educaţie. Ai acea dorinţă de a răzbate pe picioarele tale pe cele mai înalte culmi, pe care numai caracterele mari şi puternice o au. Atunci de ce această teamă de victorie? Aproape toate nereuşitele tale le-ai pus pe seama neşansei, dar neşansa nu apare decât atunci când trăieşti la limită. La 1-0, la 2-0, la 2-1... te panichezi şi te baricadezi indiferent ce adversar ai în faţă. Diferenţa de valoare dispare în teama ta ancestrală ce-ţi blochează parcă sistemul de a raţiona. Nu poţi să termini un meci cu Ceahlăul în modul în care ai făcut-o. Este ruşinos să cerşeşti ceea ce ţi se cuvine prin valoare. E adevărat că au ratat două-trei ocazii mari (şi adversarii, nu uita!) băieţii tăi, dar dacă îi lăsai (adică dacă nu aveai teama nereuşitei) aveau 10 ocazii şi vreo 2-3 goluri tot mai picau şi, ceea ce este mult mai important, nu aveau timp să atace adversarii. Mi-e ruşine de victoria de la Piatra Neamţ. Nu pentru că nu am meritat-o ci pentru că am obţinut-o prin cerşeală. Dacă scapi de această teamă poate nu are să ţi se mai spună Lucescu jr.

Trei din cinci

S-a jucat. Fără să ştiu care vor fi cele trei (doar Rapidul avea şanse de peste 80%) din urnele pentru grupe, m-am gândit, după disputarea meciurilor tur, că trei vor fi echipele pentru care vom strânge pumnii în această toamnă. Tot normal ar fi ca una dintre ele (aici includ şi Oţelul de această dată) să joace şi la anul (adică impropriu spus, la primăvară) în competiţie.
Pentru că spaţiul nu-mi permite (spaţiul din Informaţia Zilei) voi fi lapidar cu patru din cele cinci echipe care au jucat aseară. Rapidul, conform temerilor mele, nu şi-a respectat mersul normal, dar s-a calificat; Steaua le-a dat peste nas infatuaţilor şi a demonstrat că suntem peste fotbalul de din sud de Dunăre; spuneam unui prieten că Vasluiul are mai puţine şanse decât Dinamo... m-am înşelat; medieşenii şi-au dorit atât de mult încât, spre final, s-au temut de reuşită. Să mai specificăm că am terminat aceste play-off-uri cu doar 0,83 puncte în contul României (o,5 în tur şi doar 0,33 în retur), adică patru victorii (4p) şi două meciuri egale (1p) şi totul împărţit la şase.
Dinamo este o echipă blestemată. Blestemată nu din exterior ci din interior. Câinii aceea de pe emblema lor le dă un aer domestic. Adică joacă doar acasă, în campionatul intern. Nu vreau să fiu rău, dar toţi arbitri aceia care greşesc în ţară în favoarea lor, nu fac decât să creeze o mentaliatate proastă în mintea jucătorilor. Torje este cel mai bun exemplu în acest sens. Toate acele simulări, auturi nemeritate, poziţii de ofsaid (ne)sancţionate... le induce jucătorilor faptul că ei merită aşa ceva pentru simplul fapt că joacă la Dinamo. De aici până la o stare de suficienţă nu este departe. De aceea Borcea va mai suferi până să audă imnul Ligii Campionilor în Groapă.
Să ne întoarcem la ale noastre. Scăpată de grijile europene Dinamo dă nas în nas în derbiul etapei cu ditamai campioana, Oţelul, căreia îi va fi greu să uite că în toamna aceasta va asculta pentru prima oară în mod oficial imnul Ligii Campionilor (14 septembrie, stadionul St. Jakob-Park din Bâle) şi vor juca pe Old Trafford (2 noiembrie, Manchester). Nu este exclus ca Dinamo să adune maximum de puncte după cinci etape (cam ce-şi dorea Paszkany la Cluj) şi să păstreze poarta intactă.
Meciuri foarte interesante pentru partea superioară a clasamentului sunt şi cele de la Ploieşti (Astra - "U") şi Piatra Neamţ (Ceahlăul - Rapid). Scăpată de Petrolul în ultima secundă, studenţimea clujeană vrea să-şi menţină locul de onoare de pe podiumul campionatului în faţa concetăţenilor şi rivalilor acestora. Rapidul doreşte să încheie perioada jocurilor cu nou promovate cu încă o victorie, după care, la întoarcerea pe Giuleşti în meciul cu Braşovul, să pregătească cu minuţiozitate întâlnirea din Groapă cu Dinamo şi arbitri (probabil 18 septembrie, după primul joc în Europa League).
Sibiu - Tg. Jiu, Steaua - Tg. Mureş şi Braşov - Vaslui sunt jocuri interesante, care pot influenţa podiumul campionatului după cinci etape.
CFR - Sportul l-aş fi putut include printre meciurile din paragraful precedent, dar o mică răutate ce o am pe suflet m-a îmbrâncit să nu o fac. Poate doar pentru că umblă un zvon de pe la mafia pariurilor că va fi 1 pauză, 2 final. Sper să nu am dreptate.
Ca meciuri lejere, cu victorii normale ale oaspeţilor, le includ pe cele de la Mioveni (oaspeţi Petrolul) şi Chiajna (oaspeţi Gaz Metan).

EKG-ul etapei a patra

Deci etapă a gazdelor. Când mă refeream vineri la faptul că exceptând două trei meciuri va fi o etapă a gazdelor nu mă gândisem nicicum la jocul de la Vaslui pe care îl consider surpriza etapei, în schimb aveam în vedere sincope ale gazdelor la Tg. Jiu şi Ploieşti. Şapte victorii ale gazdelor şi două ale oaspeţilor, deci o etapă în care s-au adjudecat toate cele 27 de puncte puse în joc.

Privită din alt punct de vedere etapa a funcţionat ca un adevărat tensiometru pentru echipele angrenate în Europa. Rapidul, chiar dacă nu este total lipsită de griji, are cele mai mici probleme pentru meciul retur cu polonezii şi au rezolvat cu calm şi cu Pancu diferenţa numerică şi de valoare de pe gazonul vălurit şi pe alocuri pământiu de la Piteşti. Vasluiul şi Steaua au simţit pe pielea lor ce înseamnă un 2-0 acasă în meciul tur al unei duble care pe care în cupele europene. Cu gândurile blocate la ziua de joi au încheiat duminica cu nervi, câte-un gol şi zero puncte. Despre Dinamo trebuie din nou să vorbesc urât. Asistentul de pe partea tribunei (constănţeanul Aurel Oniţă cred) de pe care s-a filmat meciul ori este dinamovist convins, ori a fost dinamovist "convins". Cu asemenea atuuri este un pic mai uşor să te debarasezi de grijile campionatului. Asta nu înseamnă că nu au meritat victoria, dar totuşi... După prima repriză a jocului de aseară de la Mediaş aveam impresia că şi Gaz Metan va claca. Am uitat că aritmetica lui Pustai funcţioneză. Sper să se "bâlbâie" joi, adică să obţină tot un 3-o împotriva austriecilor.
Arbitrajul în această etapă a fost, cu mici excepţii, ok. Haţeganu a ajuns în gura presei mai mult datorită microfonului din poarta lui Tătăruşanu. Deciziile principale au fost corecte, dar câteva decizii de trecere, să le zic aşa, au fost uneori de neînţeles, alteori de neînţeles pentru neavizaţi. Apropo de avizaţi şi neavizaţi. Decizia corectă a lui Tudor la faza în care a fost eliminat Pancu ar fi fost cartonaş roşu (Tudor a considerat că Pancu l-ar fi lovit intenţionat pe adversar, chiar dacă acesta se afla în culpă, autopericlitare) şi reluarea jocului cu lovitură liberă indirecă în favoarea Rapidului. Aseara, la Tg. Jiu băimăreanul Zoltan Syekely m-a dezamăgit.
Moţul, Dorinel, Badea şi mai ales Şumi şi-au apropiat punctele puse în joc în faţa propriilor suporteri în jocuri neafectate de miza europeană prin ştiinţa jocului în primul rând.
Cu gândul la joia de foc care ne-ar putea aduce cu 4-5 echipe (variante optimiste), 3 echipe (variantă de conjunctură) sau 1-2 echipe (variante pesimiste) în Europa nădăjduim să strângem cât mai multe puncte europene pentru ca în ediţia 2013-2014 a Ligii Campionilor să fim măcar cu două echipe direct în turul trei de calificare în CL şi una în play-off EL.

Prin toată Europa de la Piatra Neamţ la Tg. Jiu

La ora la care sătmărenii citesc aceste rânduri prin preajma chioşcurilor de ziare, suntem amărâţi din cauza nereuşitei echipelor româneşti în "aseara europeană" sau, din contră, debordăm de fericire şi suntem gata să rezolvăm orice probleme ne scoate soarta sau şeful în cale datorită aceleiaşi seri fotbalistice. În mod normal ne vom situa pe la mijloc, definitoriu fiind dacă formaţia mai apropiată de inimă a reuşit un rezultat bun sau nu. Eu personal m-aş declara mulţumit dacă Rapid ar obţine un egal cu goluri în Polonia, iar România per ansamblu ar obţine o jumătate de punct european (pentru cine nu ştie menţionez că un punct european în această fază se obţine foarte greu, adică, mai concret: se acordă fiecărei echipe câte un punct pentru victorie şi jumătate de punct pentru meci egal, după care totalul se împarte la şase).
Să ne aruncăm ochii pe ce se va petrece de azi (vineri) şi până luni în competiţia autohtonă. Despre "europene" sper să mai avem timp să discutăm. Conform numărului de puncte adunate derbiul etapei se dispută în Regie, unde studenţii bucureşteni întâlnesc liderul. Dacă Şiman nu are nimic împotrivă duminică de la ora 18 ar putea avea loc cel mai frumos meci al etapei şi cu cel puţin 6-7 goluri înscrise indiferent de existenţa sau nu a unei învingătoare.
Dacă oţelul este materie primă pentru camioane sau camioanele trebuie să ajungă "oţel vechi" vom afla sâmbătă până spre nouă seara, după ce muncitorii de la Mittal Galaţi şi Roman Braşov vor cunoaşte rezultatul final al meciului de lângă plaja Cocuţa. Al treilea meci al etapei ca importanţă consider că se va încheia duminică, înainte de miezul nopţii la Ploieşti, unde Astra aşteaptă cea mai îndrăgită şi, în acelaşi timp, cea mai hulită echipă a campionatului românesc.
După Petrolul - Rapid, de săptămâna trecută, ne aşteaptă un alt derbi de tradiţie al fotbalului , de data asta transcarpatin "U" - Petrolul. Se joacă sâmbătă, la Mediaş, de la ora 21,30. Ultimul meci al etapei va avea loc luni de la ora 20,30 şi pune faţă în faţă două echipe de tradiţie dar cu foarte puţine meciuri directe (mai exact în cea mai mare parte au activat în diviziile inferioare şi nu prea nimereau în aceeaşi serie). Până atunci se vor mai disputa un derbi judeţean (Mediaş - Sibiu, tot luni de la ora 18,45), o înâlnire inedită şi complet disproporţionată din mai multe puncte de vedere (Rapid - Chiajna, duminică, 19 şi30 de minute), o afacere moldovenească (Vaslui - Piatra Neamţ, duminică, ora 20) şi, chiar în această seară, la oră de Liga Campionilor, cenuşăreasa etapei (Tg. Mureş - Mioveni).
Cu două trei excepţii pare a fi o etapă a gazdelor. Mai vorbim!

Ataşehir Belediyesi 1 - 4 Olimpia Cluj

Dupăun meci de vacanţă CFR Olimpia Cluj (au înscris Lunca de două ori, Duşa şi Cosma) se gândeşte cu emoţii la urne. Oare cine i-ar putea fi adversară în şaisprezecimi? Iată lista celor 22 de echipe calificate direct în şaisprezecimi.

În celălalt meci al grupe Sarajevo s-a impus cu 2-1 în faţa Gintrei.

Arsenal ENG, Bristol Academy WFC ENG, Brøndby DEN, CSHVSM KAZ, Fortuna DEN, Frankfurt GER, Göteborg SWE, Lyon FRA, Malmö SWE, Neulengbach AUT, Potsdam GER, PSG FRA, Rossiyanka (parcă-i dintr-un roman de Gib Mihăescu) RUS, Sparta Praha CZE, Stabæk NOR, Standard BEL, Tavagnacco ITA, Thór ISL, Torres ITA, Twente NED, Valur ISL şi Voronezh RUS.

Mai jos aveţi cele 7 echipe care alături de CFR Okimpia Cluj s-au calificat ca şi câştigătoare a câte unei grupe preliminarii: Young Bois Berna SUI, ASA Tel Aviv (era să scriu Tg. Mureş), Rayo Vallecano SPA (!!), Gasgow City SCO, PK 35 FIN, Apollon Limasol CYP şi Bobruichanka BLR

Olimpique Lyon FRA în calitate de deţinătoare a trofeului alături de alte 15 echipe dintre cele calificate direct vor fi capi de serie şi, conform regulamentului competiţiei, vor juca meciul retur acasă.

Cea de-a 32-a echipă calificată este cea care a obţinut locul doi în grupe cu cel mai bun punctaj, neluâindu-se în considerare rezultatele ultimei clasate din fiecare grupă.

(transferat de pe MySport dindata de 16 aug. a.c.)

CFR Olimpia Cluj s-a calificat în şaisprezecimile Ligii Campionilor (fotbal feminin)

Descriam joi, în precedentul articol despre jocurile de calificare ale echipei CFR Olimpia Cluj din Bosnia - Herţegovina. Uite că fetele noastre au gâştigat sâmbătă şi al doilea meci al grupei. Disputat în compania lituanienelor de la Gintra jocul a fost la discreţia ardelencelor care au învins cu 5-0 prin golurile înscrise de Duşa şi Cosma câte două şi Vătafu. În celălalt meci al grupei gazdele (Sarajevo) le-au învins pe turcoaice cu 4-1.

Deoarece primul criteriu de calificare este victoria directă, iar singura echipă care o mai poate ajunge la numărul de puncte sunt învinsele sale din prima etapă, fetele lui Albon s-au calificate în şaisprezecimile competiţiei.

Păcat că nu este în România un ziar de sport care să monitorizeze şi competiţiile nu numai viaţa privată a sportivilor. Mi-e şi frică să nu obţină fetele acestea vreo performanţă mai acătării că vom şi afla cu cine s-au culcat (de parcă ele nu ar avea voie să doarmă).

Aşadar ultimul joc de marţi, cu turcoaicele, nu va face decît, probabil, să le întărească convingerea despre forţele proprii.

(transferat de pe MySport din data de 14 aug a.c.)

Fotbal feminin - în amintirea lui Tibi

Am văzut câteva meciuri de fotbal feminin prin Satu Mare şi nu numai, pe vremea când în nord-vestul ţării activa Flacăra Satu Mare. Ierte-l Dumnezeu pe Tiberiu CZako, da' mult s-a mai străduit să ţină echipa aceasta în viaţă în ciuda tuturor vicisitudinilor. Iată că s-a dus şi s-au dus şi fentele delicate ale fotbalistelor de pe aceste meleaguri. Ţin minte că în ultima parte a vieţii se împărţea între patul de spital şi echipa pe care o oblăduia. Nu de puţine ori Informaţia Zilei i-a uşurat deplasarile oferindu-i mijlocul de transport cu care se deplasa la meciuri sau le înlesnea câte o masă pentru fete după meci.

Nu mi-aş fi adus aminte de acest lucru dacă mi-aş fi putut explica ignoranţa cu care un ziar de sport tratează fotbalul feminin românesc chiar dacă o echipă, nici măcar nu ştiu dacă este campioana ţării (probabil că este), a ajuns să lupte pentru calificarea în Liga Campionilor.

Mai precis CFR Olimpia Cluj joacă acum într-un turneu de patru echipe în una din cele opt grupe de calificare pentru fazele finale, eliminatorii, ale competiţiei. Jocurile se desfăşoară în Bosnia-Herţegovina şi în prima etapă româncele au întâlnit gazdele, SFK 2000 Sarajevo, pe care le-au învins cu 3-1. Echipa noastră antrenată de Mirel Daniel Albon a jucat în componenţa Gaiţă - Condureanu, Ficzai (căpitan), Giurgiu (gol în min. 78), Bartan - Cosma (min. 70 Gury), Oprea (min. 92 Mihai), Vătafu, Bâtea (mi8n. 46 Lunca) - Duşa (goluri în min. 4 şi 53), Sârghe. Gazdele grupei au înscris în minutul 61.

În celălalt meci al grupei au remizat, 1-1, echipele Gintra Universitetas (Lituania) şi Ataşehir Belediyespor (Turcia). Ardelencele (ce chestie, nici o stranieră) vor juca celelalte două partide în 13 august (Gintra) şi 16 august.

Doar locul întâi se califică în fazele eliminatorii. Cele 8 câştigătoare de grupă împreună cu alte 24 de echipe calificate direct vor disputa şaisprezecimi, optimi, sferturi şi semifinale în sistem tur-retur clasic. Finala are loc pe acelaşi stadion cu finala Ligii Campionilor la băieţi, dar cu două zile mai devreme, adică joi, 26 august 2012.

Adică,

Unul din posturile de radio sătmărene mă cita miercuri dimineaţă, adică înaintea partidei cu San Marino: "Este fenomenal! Suntem favoriţi la casele de pariuri, chiar dacă jucăm în deplasare!". Bineînţeles că parodiam într-o discuţie pe care, chiar dacă nu o consideram privată, o credeam cel puţin particulară într-un cerc de prieteni. Romulus Boitor, proaspăt sosit după o participare pentru care îl invidiez la Raliul Transcarpatic, m-a printat pe 94 FM şi dacă ar fi avut o poză cu mine cred că ar fi lansat-o şi pe aceea pe calea aerului.
Atunci mi s-a părut o spusă de prost gust. Uite că s-a transformat într-o zisă de mucalit. Cum să faci 1-0 cu echipa clasată pe locul 203 în lume cu 0 puncte, la egalitate cu Samoa americană, Monserrat şi Andora (nici n-am ştiut că sunt 206 state afiliate la FIFA). Asta ar fi posibil numai dacă noi ne-am afla sub locul 52. Din păcate şi asta este adevărat. Of! Câtă tristeţe!?
Hai acasă! Hai la noi în bătătură să vedem ce se mai întâmplă. Mâine (n.a - pentru cei care citesc acest articol în Informaţia Zilei - astăzi) Mioveniul şi Astra pornesc desfătul celei de-a treia felii de tort din tortura internă. Adică Dică şi Şumudică dacă mi se permit calambururile. Tot mâine Mediaşul dansează în Gruia. Oare mai sunt cu gândurile la Europa? Dacă da vor pierde la scor, dacă nu vor pierde ambele dispute.
Celelalte întâlniri sunt toate derbiuri, adică sâmbătă se bat miliţienii şi minerii în capitală, găzarii şi frânarii la Buzău şi ţăranii cu "Peneş Curcanul" la Chiajna (o fi şi pe acolo un fel de Plevna?), duminică moldovenii se păruie între ei lângă Cetatea Neamţului (adică gazdele vor "pinalti" şi oaspeţii au ifose de campioni şi Mittal în plină criză) iar studenţii de lângă Parcul Chios vin la Piteşti să înfrunte armata ciobanului (scuzaţi-mi distonanţa). Luni se pune punct (şi virgulă) la Braşov unde mă aştept la cel mai frumos joc al etapei în disputa stegarilor cu studenţii din Regie, după ce în preambul, ardelenii îşi vor desemna titlul de cea mai bună echipă din Transilvania fără gânduri europene (Sibiu - Tg. Mureş), adică evitarea retrogradării.

Rapid Timişoara

Rapidul nu a jucat prost la Mediaş. A fost infatuată, a avut momente de visare, a avut şi ghinion, dar nu se poate spune că nu a jucat bine. Din păcate a avut în faţă o echipă mult mai motivată. Galeria clujeană a avut un aport deosebit.

În privinţa disputării meciului din play-off la Timişoara, este o alegere foarte inteligentă. Oferim acestui important centru fotbalistic al ţării întâlniri oficiale internaţionale aproape la cel mai înalt nivel, chiar dacă acum se află într-un regretabil impas din cauza acestui Iancu. Un Iancu care a pornit interesant pe traseul fotbalului românesc, dar care a eşuat lamentabil datorită propriilor frustrări şi limite interpretative. Fapt pe care la înţeles şi TAS-ul cu timpul.
Faptul că cele două galerii, giuleşteană şi timişoreană, sunt înfrăţite împotriva tuturor intemperiilor (gen deturnarea lui Răzvan Lucescu de acum trei-patru ani dinspre Timişoara spre Rapid sau deturnarea punctelor câştigate de Rapid către Timişoara, ambele prin metode neelegante ca să nu mă exprim mai dur), va face această experienţă nu numai interesantă, ci sper şi benefică atât Rapidului cât şi timişorenilor. În ceea ce priveşte reîntoarcerea pe Giuleşti, practic este imposibilă pentru meciurile internaţionale oficiale, iar pentru campionatul intern, unde Rapidul va juca meciurile de acasă în vecini, în Regie, pe terenul Sportului Studenţesc, cred că se ascund în culise motive mult mai diferite decât cele expuse pe tarabă.
Cine a citit săptămâna trecută preambulul meu pentru etapa a doua din Liga I şi-a dat seama uşor despre nepriceperea mea în de-ale fotbalului, dar pe lângă faptul că sunt un profet slab sunt şi insistent, aşa încât tacâmul să fie complet.
Proaspăt încheiata etapă mă făcuse să cred în prima ei parte de ofensiva Ardealului în faţa restului lumii, dar contraperformanţele Braşovului şi mai ales cea a Mediaşului m-au făcut să înghit în sec şi să-mi domolesc avântul. Totuşi Clujul merită două vorbe. Le-am spus!

Vorbă mincinoasă

Dacă promiteţi că n-o să-mi daţi crezare vă dezvălui că noţiunea de "parlament" provine din franceză. Este un cuvânt compus din alte două "parler" (a vorbi) şi mentir (a minţi). Nu. Nu vă gândiţi la politică. Este o simplă coincidenţă. Eu mă gândeam la Ligă. La LPF. La Dumitru Dragomir. La faptul că a fost parlamentar... Dar şi Copos a fost sfetnic. Adică era consultant. Mi-a spus cineva că un consultant este cel care îţi ia ceasul de la mână, îţi spune cât e ora exactă şi apoi îţi cere bani pentru asta. Twain spunea că un bancher îţi împrumută umbrela când e soare şi ţi-o cere înapoi când se înnorează.
Mă pierd în noţiuni, dar aşa mult se aseamănă cu participarea noastră în preliminariile ligilor europene la fotbal încât nu m-am putut abţine. Acum nu-i greu de aflat cine-i parlamentarul, cine-i consultantul şi cine-i bancherul. Hai să vă dau câte un element ajutător. Opoziţia puternică se află în Olanda, sfătuitul e neamţ, iar creditorul provine din vechea Jugoslavie.
Etapa a doua a debutat cu un rezultat la fel de inutil ca şi cel de săptămâna trecută de sub Pietricica. Clujul are sâmbătă două ceasuri grele. La 18,30, lângă Peninsula (cel mai tare festival de muzică de stradă, adică pop, rock şi din astea care îmi plăceau şi mie cândva) ceferiştii vor da piept cu trupa lui Neluţu Sabău şi peste nici două ore (20,20) saşii din Mediaş vor avea plăcerea să găzduiască derbiul etapei "U" - Rapid. Şi pentru că de obicei sunt trei ceasuri (g)rele, al treilea va fi la Vaslui, unde oştenii dau sfoară-n tătă Moldova că ruşinea de la Valea Albă - Războieni (scuze, Arnem - Olanda) trebe de grabă spălată cu apă şi săpun în ţiţeiul prahovenilor imediat după apus, pe la zece, când mânătarca are puteri izbăvitoare.
Duminică mă aştept la o victorie a gazdelor (Astra în faţa unui Sibiu neputincios), un egal la Mediaş (de data asta tocmai amfitrionii dau chip în bot cu câinii roşii) şi o înfrângere a gazdelor de conjunctură de la Constanţa unde Dică şi Rică (Mioveniul) nu-l uită şi, cred eu, nici nu-l vor ierta pe Becali.
Luni pe Valea Jiului, braşovenii vor să trecă prin "Poarta sărutului" cu "Coloana infinitului" şi să lase în urmă "Masa tăcerii". Marţi, lângă plaja Cocuţa, sătenii din Chiajna vor intra la apă. Cel puţin trei stânjeni.

Don't cry for me Argentina

Vă daţi seama ce doliu se aşterne peste întreaga Argentină. Nici măcar proaspăta eliminare din sferturile pentru cel mai puternic trofeu al naţionalelor Americii de Sud (şi Centrale în ultimul timp, prin participarea în calitate de invitate a reprezentativelor din Mexic şi Costa Rica) nu a aşternut atâtea umbre pe sub toate sombrerele Patagoniei. Nici măcar absenţa Braziliei din Big Four-ul latinităţii australe nu a mai putut aduce o rază de lumină pe nici un chip, fie el şi amerindian, la auzul veştii că Los Gauchos nu vor mai lua parte la festivitatea de omologare (tăierea panglicii în mai multe bucăţi) a complexului sportiv National Arena din Bucureşti. Aşadar Albicelestes rămân acasă să-şi lingă rănile. Nu pot aduce conducerii FRF acuze asupra ratării acestui obiectiv decât dacă Mircea Sandu nu stoarce de la sr. Julio Humberto Grondona (de prin '79 preşedinte al federaţiei Argentinei) cel puţin trei milioane de dolari SUA pe care să-i investească apoi în infrastructură şi centre de copii şi juniori.
Hai să ne apropiem de campionatul intern. Etapa tocmai încheiată ne-a dat un lider, de conjunctură zic eu, căruia i se face prea mult tam-tam. A fost o victorie a Rapidului în faţa unei posibile contracandidate şi atât. Victorie cu peripeţii, cu emoţii şi cu delaraţii cel puţin elucubrante din partea unui fost obiectiv arbitru şi actual subiectiv preşedinte de club. Pentru fiecare urmează meciuri grele în deplasare (dar pe terenuri de împrumut), vasluienii la Arnhem cu olandezii din Enschede, iar giuleştenii (sâc!) la Mediaş cu "U".
Doar în meciurile pe care le-am considerat derbiuri ale etapei s-au consemnat scoruri la diferenţe de cel puţin două goluri. Pe lângă cel susmenţionat, în Gruia, ceferiştii s-au distanţat de ploieştenii de la Astra. În rest aş mai scoate în evidenţă doar victoria celorlalţi ploieşteni, obţinută în condiţiile deja mult discutate, în faţa campioanei. Dacă mă întrebaţi de prestaţia careianului Istvan la acest meci, vă spun că i-aş fi oferit o notă cu mult peste limita de trecere. La el nu prestaţiile lasă de dorit, ci alura. Vă spun din proprie experienţă.
Tot din subiectivism salut victoriile Sportului Studenţesc şi ale Univerităţii Cluj în deplasare, chiar şi a Braşovului acasă, împotriva echipelor din oraşe mici, fără spectatori şi fără tradiţie. Îmi veţi spune că medieşenii au tradiţie. Este adevărat. Au tradiţie, dar în ligile secunde. Îmi cam calc un picuţ pe inimă spunând acest lucru deoarece primul meu meci de fotbal l-am văzut la Mediaş în urmă cu o jumătate de secol, în derbiul local dintre Gaz Metan şi Vitrometan. Asta ca să rămân consecvent la părerea mea că nu este benefică ruralizarea Ligii I.
Alte două meciuri egale şi două victorii ale gazdelor, rezultate normale, au completat istoria acestei prime etape. În preambul glumeam că sub Pietricica se va desemna una dintre retrogradate. Mă tem acum să nu fie amândouă, alături de Chiajna şi, din păcate, Sibiu. Acest Sibiu prezent la masa bogaţilor doar cu mămăligă şi ceapă.
Remarcaţii etapei: Sougou şi Opriţa.

Preambul

O echipă care a jucat prost a câştigat Supercupa României. Asta pentru că a avut ca adversar o echipa care n-a jucat nimica. Sau a jucat nimica. Ce ţi-e şi cu limba asta românească? Se pretează la tot felul de calambururi. Să recapitulăm. Oţelul a jucat mai prost decât în orice meci al campionatului recent încheiat şi a câştigat un trofeu despre care numai MM spune că este pentru perdanţi. Steaua n-a reuşit până la ora meciului să încropească o echipă cu care să se prezinte într-un nou an competiţional. A avut şi neşansa accidentărilor, blocărilor de jucători, lipsa timpului necesar pentru integrarea noilor veniţi...
Până la urmă cum te culci aşa te trezeşti, ca să parafrazăm un proverb neaoş. Vrei profit de pe o echipă aflată la ananghie cu un preşedinte de dă-n gropi? I-al pe micul Costea. Forţezi un cantonament cu jucători nerefăcuţi? Îţi joacă excăpitanul Tănase doar 10 minute oficiale în toată luna iulie. Te cerţi cu Mitică de la Ligă în plin sezon de pace? Te alegi cu geamantanul (citeşte "valiza") din nou pe prima pagină.Nu-ţi plac epoleţii? Joacă fotbal pe tarla. Urlii la suporteri? Se aud păsărelele doar când se opresc înjurăturile. Una peste alta Steaua-i de izbelişte. Preşedintele ei în schimb joacă tare. La nunţi!
Vineri începe campionatul. Pentru a treia oară consecutiv meciul de deschidere se joacă între Rapid şi Vaslui, dar pentru prima oară este considerat derbiul etapei. Asta pentru că anul trecut au terminat pe locurile trei şi patru. Sau doi şi trei? Corect este trei şi patru chiar dacă TAS-ul tocmai a decis că Poli, Bistriţa şi Oradea rămân în B. Adică în Liga secundă. Să sperăm că va fi un meci frumos. "Să câştige cel mai bun" cum spune un vers din cel mai frumos imn al unei echipe din România în "glasul roţilor de tren".
Tot vineri se mai joacă Dinamo - Tg. Mureş şi Mioveni - "U", în care câinii şi şepcile roşii pornesc favorite. Favorite chiar şi la lupta pentru titlu.
Sâmbătă este un singur joc, Sibiu - Steaua, în care Steaua ar putea demonta literă cu literă expozeul meu de mai sus.
Duminică se joacă Piatras Neamţ - Tg. Jiu şi CFR - Astra. Amândouă derbiuri. Primul al retrogradării, iar al doilea pentru prinderea ultimului tren către Europa 2012 (sâc). Sper că mi-aţi permis să mă hazardez. Cred că este primul meci între două oraşe cu câte două echipe în primul eşalon fotbalistic al ţării dacă excludem capitala din ultimii 66 de ani.
Şi în acest an jucăm în zilele de luni. Ţara Bârsei - Ţara Tărnavelor, comunarzii (ce mi-e Brăneşti, ce mi-e Chiajna?) cu ce a mai rămas din gaşca nebună şi bogăţiile comunismului între ele: petrolul şi oţelul pe post de seceră şi ciocan.

Deviaţie de iul

Priveam intens un umăr în spatele căruia se adumbrea o figură concentrată. Extrem de concentrată. Concentrată la umerii din faţa sa, în special la dreptul. Concentrată la mişcarea ochilor adversarului său, măsurându-i distanţa în timp dintre două clipiri. Concentrată la dansul de menuet al picioarelor francezului, memorându-i ritmicitatea. Concentrat ciclic câte trei minute în şir pe vibraţia aerului din rombul cu unghiuri egale ce mobila centrul universului Romexpo. De trei ori. A patra oară a venit avalanşa. Ştia că va veni. Şi-a clădit igluul pentru vreme rea în săptămâni de pregătire. Nu doar fizică şi psihică. Ci şi mentală. Acolo sus, pe înălţimi orice fermoar rămas netras poate duce la catastrofe. Orice şiret nestrâns sau prea strâns te încovoaie până la frângere în faţa stihiei...

B U U U M!

Totul s-a terminat. Pe negândite. Lucian n-a avut timp să delibereze când, cum şi cât de tare a lovit. Mişcarea a plecat din reflex pe lipsa de concentrare a adversarului, pe preocuparea acestuia de a lovi, uitând că poate fi lovit. Mendy a început să viseze: Casa Poporului, româncele cu accent de dincolo de Prut care i-au mobilat preocupările, sărmăluţele, Romexpo, na-na-ul din degetul mamei când făcea vreo boroboaţă, învăţătoarea care l-a încurajat să numere până la zece... Hopa! Dar asta nu-i învăţătoarea căci numără pe engleză. Aha...! E prea târziu!
Mă mai uit periodic pe blogul lui Tolo. În foarte multe cazuri sunt de acord cu el. A început furibund o luptă cu corupţia. Adică cu cel care are putere. Adică cu guvernul. Foarte bine. E om de presă şi presa trebuie să fie în opoziţie. I-am admirat chiar înverşunarea de a demasca potlogăriile (prea blând spus, dar aşa sunt eu: blând) lui Ridzi (sau cum naiba s-o fii scriind). Am şi momente când nu sunt de acord cu el, dar îi respect părerea. De data aceasta nu pot să i-o respect. Un sponsor a dat bani şi cere să i se recunoască acest lucru. N-a fost un cadou. Nu a fost din milă. A fost o sponsorizare. Domeniul publicităţii are legile lui şi Tolo le ştie foarte bine pentru că din asta trăieşte.
De fapt şi el a simţit că a deviat de la propria conştiinţă şi i-a lăsat pe alţii să-şi dea cu părerea. I-a lăsat pe Viorel Sima şi pe Călin Diaconu să-şi dea cu părerea. Ambele aceste păreri fiind în tabăra celor de bun simţ şi în parte argumentate, dar induse. I-a lăsat pe toţi cei care îi comentează articolele cu bunele şi cu relele lor. I-a manipulat, fără să-şi dorească neaparat acest lucru, până şi pe spectatorii din Romexpo la care le-a fost scânteie şi muşuroi în acelaşi timp.
Asta e! A deviat. Şi cum deviaţie de sept nu este pentru că nu suntem în septembrie i-am spus deviaţie de iul.

Ce-mi trebuie mie Academia Părinţilor?

Ce nevoie am eu de chestii din astea ezoterice? Auzi dom'ne: ACADEMIA PĂRINŢILOR! Bine că nu-ţi trebuie facultate şi pentru a face copii. Copii se fac şi se cresc de când lumea. Moşul meu (străbunicul) m-a dat jos din cireş şi m-a urcat pe cal când nu împlinisem trei ani şi nu i-a trebuit facultate pentru asta. Bunica mea îmi punea cobiliţa pe umăr şi mă trimitea după apă în celălalt capăt al satului când încă nu împlinisem 12 ani. Mama m-a urcat în tren la la Mediaş la doar 5 ani şi am călătorit singur până la Braşov unde mă aştepta naşă-mea fără studii pre/postuniversitare.
Ce eu n-am fost părinte? Şi ce, băieţii mei n-au crescut bine? Ce dacă şi acum mă uit din când în când la cel mare dacă nu are ceva dureri suspecte la spate de la şutul educativ în fund pe care i l-am tras mai mult în joacă pe când avea cinci ani? Ce dacă cel mijlociu, campion naţional la floretă copii, a abandonat o carieră sportivă de perspectivă pentru că eu şi soţia mea nu am comunicat despre problemele lui (lipsă de la şcoală şi antrenamente, fumat...)? Ce dacă cel mic s-a sustras la opt ani de la un joc de remi în familie şi s-a retras puţin în bucătărie cu un Carpaţi fără filtru între buze?
N-am timp de prostii din astea. Auzi: ACADEMIA PĂRINŢILOR!? Problemele mele sunt cele cu serviciul. Acolo trebuie să fiu concentrat. Să nu ratez vreun contract bun pentru compania pe care o reprezint. Să nu ratez vreun eveniment din cele care ar putea aduce un leu în plus în casieria firmei. Mă mai cert şi cu şeful. Culmea! Trebuie să-l apăr de el însuşi. Nu-i uşor. Acasă când ajung rămân mut de oboseală şi voi mai vreţi drăgălăşenii. Sunt destul de stresat.
Voi fi bunic, voi fi pensionar şi atunci mai discutăm! Eheheeii! Va fi simplu. Le dau o telecomandă şi un maus (până învaţă tastele) şi eu joc şah în parc cu Sandu de la III. Ce-s chestiile astea noi cu hoţii de copii, cu pornografii, cu dezumanizare, cu mai ştiu eu ce? N-are cum să se întâmple aşa ceva nepoţilor mei.
Până atunci mergeţi voi la ACADEMIA PĂRINŢILOR! Mi se pare interesantă fata asta - Ramona Grad. Dar atât. De aici şi până la a-i călca pragul apartamentului 4 (cabinetul de psihologie) de pe str. Petofi Şandor nr. 45 (Satu Mare, bineînţeles) va mai curge multă apă pe Someş în sus. Cică marţi de la cinci şi jumătate va avea o prezentare gratuită pentru toţi cei care merg (părinţi în devenire, părinţi sau părinţi de părinţi). Sau sunaţi-o la 0742707468 sau 0770589991. Are şi e-mail (ramona_grad@yahoo.com) şi pagină web (www.psyadlerian.com). Dar mai lăsaţi-mă cu astea. Eu oricum le ştiu pe toate.
Mergeţi voi la ACADEMIA PĂRINŢILOR!

În fine

Începe sezonul de primăvară. Ce bine! Primul meci s-a şi jucat. Nu pe teren. În culise. Oare nu-i prea blând termenul "culise" pentru spaţiul corecţional de pe Dr. Alexandru Vitzu? Probabil Condescu a scos şi promisiunea că dacă (pardon, fără dacă) la vară, când va avea nevoie de un mic ajutor pentru a rămâne în Ligă, nu va fi o problemă. Ne-am obişnuit deja. Mă miră în schimb ignoranţa erudiţilor (nu credeam vreodată să folosesc nonsensul ăsta) de la Dinamo care îşi bat singuri cuie în talpă şi se aşează cu îndărătul către ţel. Aşadar Pandurii - Oţelul 0-3. C-aşa-i voia lu' Dragomir de dragobete.
Derbiul acestui sfârşit de iarnă se joacă pe Bega, unde Pustai vrea să pustiască sufletul lui Iancu. După ultimele rezultate ale bănăţenilor nici n-ar trebui să fie prea greu. Năzuinţele nu sunt totdeauna congruente cu putinţa. Chiar dacă dunărenii au scăpat din lesă vasluienii şi bucureştenii s-ar bucura să se piardă un punct în van.
Al doilea meci ca importanţă se desfăşoară la Tg. Mureş unde porumbii moldavi ciripesc în cuibarul ungureanului despre curenţii de aer de la mari înălţimi. Unii când vor să fluiere chiar fluieră. Să vedem cine şi cum se fluieră.
Prea mult mediatizatul Craiova - Steaua va închide ziua de duminică trimiţându-i pe (anti)stelişti la insomnie. Noi ceilalţi dorim să vedem doar un meci frumos şi dacă se poate cu multe goluri. Nici una din echipe nu sperie pe nimeni.
Trecând peste neprogramatul meci din oraşul lui Brâncuşi ajungem "enfin" la Rapiduleţ. E chiar meciul de debut al etapei şi se anunţă să fie un galop de sănătate în faţa încropitei echipe din inima Bărăganului. Am să mă urc şi eu în pomul lăudat, sper să nu fie merele otrăvite.
Astra începe sezonul de primăvară cu un meci relativ uşor dacă s-ar fi disputat în epoca "cooperativei". Astăzi contează mai mult valoarea jucătorilor în amestec miscibil cu câteva doze de hazard. Nea Jean are totuşi speranţele lui.
La Buzău, parcă acolo joacă ţăranii (fără nici un sens peiorativ), ceferiştii ardeleni speră şi ar fi normal să păstreze distanţa pe care au avut-o de revelion faţă de siderurgişti. Acelaşi lucru nădăjduiesc şi dinamoviştii în Regie. Universitarii clujeni şi stegarii braşoveni se uită chiorâş fiecare în traista celuilalt cu gânduri nu foarte bine ascunse.

Apa morţilor

Apa morţilor. Locuţiune mai rar întâlnită. Fata morgana, forma mai des folosită, este înţeleasă în general în alt sens. Majoritatea o consideră ceva de neatins. O iluzie. Până la urmă reprezintă o iluzie, însă este iluzia unei imagini reale, dar răsturnate. Am intâlnit aşa ceva în Egipt.
Ne-au trezit de dimineaţă să mergem cu jeep-urile într-un sat de băştinaşi. N-am să vă povestesc cum ne-am plimbat cu gondolele deşertului, cum am mâncat un fel de lipie coaptă pe jăratic de excremente de cămilă şi am băut ceai din degetare pentru că apa e prea scumpă sau despre frumuseţea unui apus de soare privit spre deşert de pe o înălţime de circa 150 - 200 de metri de nisip pietrificat. Am să vă zic doar despre acea apă a morţii pe care dacă nu o vedeam cu ochii mei aş fi crezut că doar lui Făt Frumos şi Ilenei Cosânzeana i s-ar fi putut întâmpla.
Ne aflam într-o zonă nisipoasă. Am lăsat jeep-urile în drum şi am pătruns în nisipul plan câţiva zeci de metri. Orizontul era hăt departe, pe nişte culmi deluroase ce ni s-a spus că sunt dune de nisip. Până acolo nisipul era ca-n palmă (adică uşor vălurit şi brăzdat de ueduri) şi ar fi putut uşor reprezenta o oglindă pentru dunele din zare, dar ceea ce vedeam în aşa-zisa oglindă nu era fidel cu linia orizontului. Asta pentru că în imaginea răsturnată se vedeau pe coline (sau sub coline fiind vorba de o imagine răsturnată) patru călăreţi arabi ce se îndreptau spre noi în goana pursângilor ceea ce în imaginea reală nu apărea ioc. Abia peste vreo cinci-zece minute graniţa dintre nisip şi cer a fost distorsionată, la început de mogâldeţe, mai apoi de trupuri încordate şi în final de imagini ecvestre alerte. Au ajuns în ordine inversă, cel alb pe al cărui nărăvaş am avut onoarea să-l încalec şi eu a ajuns primul chiar dacă în zare a fost ultimul. Ce ţi-e şi cu imaginile astea inversate...!?
Scuze! Am uitat că suntem într-o rubrică destinată sportului aşa că am să încerc să refac ultimul paragraf.
Ne aflăm într-o zonă nesigură. Am lăsat turul în urmă şi am pătruns în retur o etapă. Sfârşitul campionatului este hăt departe, după nişte săptămâni tumultoase ce ni s-a spus că sunt etape de campionat. Până acolo timpul este ca-n palmă (adică uniform distribuit şi brăzdat de week-end-uri) şi ar fi putut uşor reprezenta o oglindă pentru etapele ce va să vină, dar ceea ce vedeam în aşa-zisa oglindă nu era fidel cu linia clasamentului. Asta pentru că în imaginea răsturnată se vedeau pe podium (sau sub podium pentru că era vorba de o imagine răsturnată) patru echipe favorite ce se îndreptau spre titlu în goana ţintarului, ceea ce în clasamentul la zi nu apărea de loc. Abia după vreo cinci-zece etape graniţa dintre real şi dorinţă va fi distorsionată, la început de intenţii şi declaraţii, mai apoi de procese şi recursuri şi în final de clasamentul omologat. Au ajuns în ordine inversă. Cea vişinie, printre ai cărei suporteri am onoarea să mă aflu şi eu, a ajuns prima chiar dacă acum este doar pe patru. Ce ţi-e şi cu Liga asta a Campionilor...!?
Fata morgana!

Mânzat

Depinde cum priveşti tinerii care ar putea fi viitorul fotbalului românesc. Plecând de la şcolile de fotbal şi ajungând la tarlaua plină de neinstruiţi din preambulul jocurilor de Liga a IV-a sunt deschise o grămadă de porţi de intrare (şi ieşire, ce-i drept) pentru a gusta din dulceaţa şi amărăciunea vieţii de fotbalist.
E greu astăzi să primeze valoarea. În general talentul este privit circumspect şi măsurat doar de la nivelul umerilor în sus. Doar supertalentelor nu li se cere şi niscaiva... alte cele... Deh! Trebuie să trăiască şi antrenorii. Din salarii n-au cum. Dar ce te faci când, ca antrenor, îţi canalizezi atenţia pe trei-patru tineri de perspectivă (restul echipei este pentru rotunjirea fondurilor) şi, în timp, pe unul nu-l ţin oasele, altul a dat de jocuri de noroc şi ceilalţi nu confirmă. Ai ratat o generaţie de jucători şi ţie personal ţi-ai ratat patru-cinci ani din carieră. Dar parcă, totuşi, casa ta are un etaj în plus şi poarta e mai arătoasă. Noi, spectatorii, cu ce rămânem? Noi, suporterii echipei naţionale, cu ce ne alegem?
Şcolile de fotbal în frunte cu cea de la Craiova a lui Gică Popescu (care s-a dovedit macerată pentru nevoile personale ale conducerii acesteia, de la fratele plămăduitorului până la structurile mafiot-oltene) nu au produs pe măsura fondului de materie primă nici cantitativ şi nici calitativ, tocmai din cauza hibelor susmenţionate.
Din talent nu poţi scoate decât decarii, nouarii şi unarii. Pentru restul echipei trebuie doar aptitudini. Cu numărul 10 pe spate te naşti. Celelalte ţi le caligrafiezi de-a lungul timpului. Poţi cere ajutorul unui designer. De exemplu al lui Hagi.
E timpul să tranşăm mânzatul de la Constanţa!

Cotloane

Pic cu pic se scurg intervalele de timp ce ne despart de returul unui campionat atipic. Unii contabilizează secundele, alţii doar săptămânile care au mai rămas până vom manevra telecomanda de la banalul fotbal practicat de Chelsea, Bayern, Real, Inter sau Lyon în faţa liderilor de conjunctură Manchester, Borussia, Barcelona, Milan respectiv Lille la mult mai atractivele derby-uri dintre Brăneşti şi Urziceni. Am greşit? Trebuia să spun Chiajna? Cică nu. Celebra fuziune Urziceni - Chiajna a căzut. S-a împotmolit printre articole de lege, articole de regulament şi articole de presă neatent oblăduite de Naşu' şi Don Corleone.
Noi sătmărenii putem privii mai detaşaţi toată această harababură. E simplu. Din grija edililor locali nici o reprezentantă a municipiului nu se regăseşte prin clasamentele vreuneia din ligile naţionale. Distanţa dintre Primărie şi Consiliul Judeţean nu este aşa mare astfel încât, prin simpatie, meteahna s-a repercutat asupra întregului judeţ. Dragomir şi Sandu nu au nici o putere asupra fotbalului de pe plaiurile sătmărene. Trebuie să recunoaştem însă că în ultimii doi-trei ani jocurile sportive au fost revigorate şi chiar aduse la rezultate pe care suporterii sătmăreni le trăiesc pentru prima oară. Fetele (baschet) şi băieţii (handbal) noştri ne-au hrănit poftele de performanţă cu prezenţe la nivel înalt în primele eşaloane ale sporturilor respective. Fetele ajungând chiar pe podium, iar anul acesta gândul le zboară chiar spre prima treaptă a acestuia. Dar, parcă totuşi numărul spectatorilor pe etapă este mult mai mic decât la sportul rege. Precum se spune: îţi întinde omul un falange şi tu-i reproşezi că nu se desprinde din omoplat.
Şi cum spuneam Liga lui Mitică revine. Rapid, Dinamo şi Steaua privesc cu nesaţ în sus spre podium. Ordinea este dată de comportarea din tur, dar declaraţiile de luptă pentru titlu sunt pe o scală inversă. Ultimii declamă: Luăm titlul! Cei dintre ape susţin că se implică în lupta pentru Champions Ligue, iar cei din proximitatea podiumului cred doar în prezenţa lor în Europa la toamnă.

Valida

Poate că metagrama Talida - valida nu reprezintă o foarte mare găselniţă rebusistică, dar are mai multe valenţe în viaţa reală.
Prima dintre ele se referă la modul în care a apărut pe scena handbalului naţional, european şi implicit mondial. Fiind al treilea portar al naţionalei în mileniul trei a trebuit să treacă de 30 de ani pentru a ajunge titular la naţională (părerea mea este că deja i-a luat locul Paulei Ungureanu atât în poarta Oltchimului cât şi a reprezentativei medaliată cu bronz la ultimele europene). În ciuda mingilor aruncate direct în faţă de către adversare, cu o forţă de aruncare ce depăşeşete cu mult naturalul, Talida rămâne validă.
Cei care o cunosc îndeaproape au motive să nu se îndoiască de capacitatea zălăuancei de a se împotrivi soartei, de a-şi creea norocul din neşansă şi naturalul din inimaginabil. Mai multe nu vă pot destăinui pentru că nu este viaţa mea, iar suferinţa împrăştiată pe pagini duce la milă, iar mila este cel mai urât sentiment de pe pământ. Fac aici o paranteză să vă spun că, printre altele, detest ceea ce a făcut tatăl lui Marian Cosma folosind ca material rulant moartea fiului său.
Părăsesc aceşti ani şi mă duc cu gândul la vremea când încercam să cuprind între buricele degetelor o minge de handbal şi nu prea reuşeam. Nici acum nu reuşesc, dar pe atunci jucam într-o finală naţională a MTTC-ului (liceele care erau oblăduite de Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor) şi mă făleam cu pieptul bombat mai mult de sigla LICF-ului din Bucureşti (pe vremea aceea singurul liceu CFR din ţară) decât de ţesuturi pectorale.
Poate că aceste amintiri ar fi rămas uitate prin cotloanele cenuşii de sub occipital sau parietal dacă Talida nu mi le scormonea aseară prin paradele ei miraculoase. Este adevărat ai nevoie şi de reflexe, dar acestea pot fi puse în evidenţă doar atunci când ai timpul fizic necesar pentru reacţie. În cazul Talidei se poate vorbi şi de altceva. O caracteristică mai rar întâlnită la jucătorii de câmp. Este vorba de o boală numită intuiţie. Dacă unui mijlocaş la închidere din atotputernicul fotbal i se cere şi intuiţie, unui portar de handbal aceasta trebuie să fie înzecit mai potentă. După părerea mea de la Cornel Penu ăl Bătrân şi până azi noi, românii, nu am mai avut un portar cu asemenea putere de intuiţie.
Bineînţeles că eu, la cei 166 cm de pe acea vreme, eram titularul porţii de handbal a finalistei naţionale şi aveam două rezerve de peste un metru nouăzeci. Altfel ce rost ar mai fi avut acest articol...

Cucernicul

   Presa locală este, şi probabil va rămâne încă mult timp, cristalul neşlefuit al clienţilor de publicitate. Într-o lume în care interesele personale primează parcă mai mult decât pe orice alt metru pătrat al planetei, în faţa intereselor colective, credinţa în descoperirea adevăratelor valenţe a lucrurilor, a faptelor şi a comunicării poate fi privită ca o nebunie.
   Cine poate fi nebunul acela care găsind toate căile de acces blocate, vadurile inundate, tunelurile astupate şi hrana otrăvită să-şi ia raniţa în spate, să străbată jungla plină de promisiuni şi jivine a presei naţionale, să-şi taie un drum prin ea presărat cu pontoane şi poduri suspendate, să urce pieptiş până sub crestele dominate de plantagenarii (scuzaţi-mi licenţa) de pe la marile agenţii de publicitate, să-şi croiască pârtie prin troienele de comoditate coruptă a băştinaşilor şi ajuns acolo sus, pe linia orizontului, să studieze harta reală a industriei de profil, să-şi programeze un mediaplan pe care apoi să-l respecte pas cu pas, astfel încât beneficiarii să fim toţi: jivinele, plantagenarii şi cistalul neşlefuit. Optimul să fie rezervat doar pentru Măria Sa CLIENTUL. Fiecăruia după aport. E drept că jivina are argumentul că are balele mai lungi, iar plantagenarul scuza că plantageneţii (altă licenţă) au nevoi şi obiceiuri.
   Au cam trecut vreo 50 de ore de când am scris cele de mai sus şi nu cred că am să pot păstra aceeaşi intensitate a ideii. După cum v-aţi dat seama o asemenea nebunie există, există şi un asemenea nebun şi spre spre surprinderea atitudinii mele desuete, proaspăt înviorată de naftalină, l-am numit pe acest om Cucernicul.
   Credinţa lui în necesitatea şi îndrituita prezenţă a presei locale în peisajul media din România a înfiinţat acel nucleu de specialişti pe presă locală numit ARBOmedia. Criza mondială a adus răsturnări de situaţii şi nevoi iminente. ARBOmedia şi-a schimbat nu numai stăpânul ci şi scopul, lăsând pe planul şapte dezvoltarea secţiei de vânzări de publicitate în printul local şi axându-se pe ceea ce a făcut noul stăpân mai bine: on-line-ul. Bineînţeles că nu putea să-şi permită să sugrume integral ceva ce până atunci s-a numit fiabil şi atunci au găsit o soluţie, zic eu oribilă: aducerea clienţilor de publicitate la concluzia că printul local este o cauză pierdută.
   Debarasându-se sau determinându-i să părăsească ARBOmedia pe liderii de piaţă din presa scrisă locală (presa solidă cum îi place Cucenicului să spună), folosindu-se de relaţiile trainice cu plantageneţii din agenţiile de publicitate, au introdus campanii de publicitate în presă locală de mică sau foarte mică audienţă, astfel încât feed-back-ul pe care îl aşteaptă clientul să fie cât mai prost cu putinţă.
   Cucernicul n-a stat cu mâinile în sân. A părăsit corabia condamnaţilor şi, în şantiere navale proprii, cu o mână de oameni determinaţi construieşte o ambarcaţiune nouă care din păcate trebuie să fie crucişător. Să spargă mentalităţile îngheţate ale presei centrale, să topească pojghiţele ce tind să se cimenteze în marile agenţii de publicitate şi să introducă presa scrisă tipărită din toate judeţele ţării exact în sertarul care îi este destinat. Sub bompres a scris cu litere de tipar Midas Media
   Clientul, beneficiarul banilor învestiţi de el în publicitate, este singurul care poate alege mediile pentru campaniile sale. De aceea Cucernicul se va axa în viitor şi pe contactul direct cu clienţii, fără a neglija relaţia cu agenţiile de publicitate. Şi cum toate cucernice trebuie să poarte un nume i s-a spus simplu: Silviu Ispas.

Răzbunare!

Nu-ncepuse bine clasa a şaptea că dorinţa de răzbunare se şi zvârcolea în pieptu-mi proaspăt rănit de nedreptatea ce ni se făcuse pe Harold Clark Courts din Cleveland, Ohio. Sau cel puţin aşa ni se inoculase nouă la acea vreme.
Setul doi a fost tot şpilu. După un prim set în care, Iliuţă era mai mult concentrat la public, şi din tot publicul mai atras a fost de glasurile acelea cu clinchet de cristal, şi dintre toate acelea o roşcată îi acapara mai toată atenţia a venit şi setul doi. Of!. Setul doi. Aici s-a jucat toată finala Cupei Davis a anului de graţie 1969. Era cea de-a LVIII-a ediţie.
Pe scurt România a pierdut cu 5 - 0 prima sa finală de Cupa Davis, dar în primul meci, cel de-al doilea set i-a revenit lui Arthur Ashe cu 15 - 13 în faţa lui Ilie Năstase. De aici plecase tot oful meu.
În curte, la barăci, cu ceilalţi prieteni de joacă am pus la cale să ne răzbunăm. Cu un ciot am trasat un teren de tenis aşa cum l-am văzut la televizor, ne-am împărţit în două echipe şi cum toţi vroiam să fim România ne-am hotărât că unii sunt Năstase şi ceilalţi Ţiriac. Am tras la sorţi. Cu o mingiuţă de cauciuc dă-i şi dă-i pân' s-a lăsat întunericul. Unu cu o paletă de ping-pong, Ţuţu - partenerul şi prietenul meu - cu bătătorul de covoare, altul cu o bucată de lemn mai îngustă la un capăt, iar eu cu o paletă specială de lemn pe care mi-o "sculptase" deunăzi un mecanic de locomotivă.

A mai trecut o noapte. Ion şi Ilie au pierdut şi la dublu. Era duminică. Dis de dimineaţă m-am apucat să hoinăresc prin oraş doar de-oi găsi un teren de tenis. Spre prânz, cuprins de disperarea nereuşitei şi după o tentativă zadarnică de a sări peste gardul cu sârmă ghimpată al clubului Dinamo Braşov, am reuşit să pătrund printr-o gaură din betonul ce împrejmuia Spitalul Mârzescu. Nu mică mi-a fost mirarea când am auzit zgomotul specific unui joc de tenis.
Prin hăţişul verde, neîngrijit, din curtea din spate a spitalului m-am apropiat tiptil şi nu mică mi-a fost mirarea să dau cu ochii de un adevărat teren de tenis. Două persoane (medici gândesc azi) cu părul grizonat loveau ritmat în mingea adevărată cu rachete adevărate. Ascuns în haina verde ce îmbrăca terenul, cu ochii ce spionau de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, mă gândeam că cei doi nu se ridică nici măcar la nivelul nostru, celor din curtea barăcilor din spatele ICIL-ului. Ei! Poate vârsta.
Mai dificil era când sărea câte o minge gardul. Nu prea aveau chef să meargă după ea. Prima o arestasem din priviri şi mă şi vedeam după amiază servind "de sus". Cu alea din cauciuc nu era indicat. Pe parcurs ne-am împrietenit. Eu făceam pe copilul de mingi şi ei îmi dădeau două - trei mingi uzate. Şi un suc. Cum se termina joaca lor, ţuşti pe Cuza Vodă în jos şi până la ICIL nu mă opream din fugă cu trofeele.

-Haideţi băieţi c-am făcut rost de mingi! Şi dă-i şi răzbună-te.

Meninţă

În dis de dimineaţa deceniului al şaptelea al ultimului secol din mileniul trecut desluşeam tainele şahului în clubul muncitoresc Emailul Roşu din Mediaş. Tocmai plecasem de la grădiniţă şi în drumul meu spre casă (o cămăruţă în podul clădirii ce adăpostea Dispensarul Emailul Roşu, locul de muncă al mamei mele) m-am abătut spre treptele clubului unde mă obişnuisem să mai pierd o oră sau două, până când termina şi mama lucru (soră medicală se numea pe acea vreme ceea ce făcea ea). Lume de tot felul. Mai aduceam câte un pachet de Mărăşeşti unuia, mai păream isteţ altuia şi aşa mă mai alegeam şi eu cu câte o acadea. Numai la vremea curăţeniei o zbucheam pe uşă cătându-mi de drum.
Chestia cu dispunerea regelui şi a reginei pe tablă am învăţat-o repede. Nici "cartografierea" nu mi-a creat foarte multe probleme. La cei cinci anişori mă descurcm destul de bine cu cifrele şi literele. Pocinogul venea de la aşezarea calului şi a nebunului. Sistematic le inversam locurile pe tablă. În ziua aceea, aia despre care vreau să vă povestesc, erau parcă mai mulţi bărbaţi în club. De câteva săptămâni adusese în club un televizor nou. Unul care şi mergea, dar nu i se dădea drumul tot timpul ca să nu se strice. Scaunele din club au fost aşezate rapid pe patru cinci rânduri în faţa minunii cu imagini, au fost ocupate cât ai zice fisch (adaptare săsească) şi mulţi au rămas în picioare, pe margine. Eram şi eu la un moment dat pe margine şi mă tot ridicam pe vârfuri să văd şi eu la ce se uită toată lumea aia. Un domn mai în vârstă, de pe rândul trei, m-a văzut şi m-a chemat la el. M-a aşezat pe unul din genunchii lui şi mi-a spus: "Hai fecior să ne uităm la fotbal!".
Pasiunea celor din jur m-a cuprins şi pe mine. Nu prea înţelegeam eu tot ce se întâmplă pe acolo, dar am înţeles că mingea (băşica aceea al cărei şiret îmi zâmbea din vitrina unui magazin din centrul oraşului) trebuia introdusă în poarta adversă. Ăştia în alb în poarta celui fără şapcă, iar cei gri în poarta celui cu şapcă. Am înţeles repede şi chestia cu scorul. Lumea era pestriţă. Când unii se bucurau ceilalţi aveau tristeţea pe chip şi viceversa.
Aici a intervenit o mare problemă. Eu când trebuie să mă bucur şi când trebuie să fiu trist. M-a scos la liman arbitrul. Ăla negru, mai bătrân, ce se tot plimba încolo şi încoace şi pe care îl ascultau toţi fără crâcneală. La un moment dat toţi din club au fost de acord că arbitrul a greşit de data aceasta, dar şi el e om. Cei albi au fost un pic nedreptăţiţi. Atunci, din nevoia de a fi Harap Alb, Greuceanu şi Făt Frumos în acelaşi timp am devenit rapidist.
Astăzi cred că în orice condiţii aş fi făcut cunoştinţă cu fotbalul tot rapidist aş fi ajuns.

Nisip, ulei, piatră... Motor!

Amintirile neîntâmplate ale unei competiţii la care am participat virtual mă-ntorc din somn spre zdruncinătura şalelor pe şaua neospitalieră, mă rostogolesc în pernă spre nesfârşita zare ce-şi schimbă perpetuu profilul din liniar în acelaşi liniar, din ondulat în acelaşi onduleu şi din dantelat în aproape aceeaşi dantelă de piatră şi cer.
Ca în zilele din copilărie când îmi doream să fiu ba Dobrin, ba Ilie Năstase, ba chiar îmi doream să-mi sărut prietena Nadia, sau ca pe mama mea să o cheme Iolanda (Balaş), astăzi, când tinereţea mi-e abitir combătută de cei din jur, mă forfoteşte ideea de a goni în Dakar sub numele de Gyenes. Nu credeam că am să mai gândesc aşa vreodată. Uite că mai apare câte un român pe care să-l iubesc până la invidie şi să-l pizmuiesc până la adoraţie.
Aritştii pentru care consider că merită să-mi îndrept atenţia au murit de mult şi comunicarea cu ei e surghiunită eşecului. Politicienii noştrii sunt cu mult sub linia de plutire şi ar trebui să se înece cu toţii într-un anonimat genocid. Din păcate acelaşi lucru gândesc şi despre cea mai mare parte a conducătorilor din sportul românesc, cu preponderenţă a celor din fotbal, atât la nivel de federaţie şi Ligă, cât şi la toate cluburile de tradiţie.
Plecarea dimineaţă la patru şi ceva. Cum? Nu ştii? Aşa se pleacă de fiecare dată pe traseele de legătură. După ceva verdeaţă cât să ajungă pentru un mic dejun neîndestulător se gonea de cele mai multe ori pe dune de un nisip aparte sau pe o piatră ascuţită ce îţi zdrelea nu numai gumele ci şi cutele de pe creier. Câteva patrupede galopau întotdeauna perpendicular pe axa drumului, depărtânduse în turme de colbul iscat periodic ca din senin, stoluri de zburătoare însoţeau periodic ciudatele maşinuţe ce stricau monotonia unei zile în pampas cu uruitul lor inegal şi şerpuitul aproape ciclic.
Tendinţa de a coborî din şa şi de a sta de vorbă cu oamenii era estompată de graba din intervalele orare la care ar trebui să dau cu subsemnatul înaintea celor de după mine şi, dacă se poate, înaintea celor ce au ambalat mai repede dimineaţă. De bonomia băştinaşilor beneficiau doar cei înglodiţi în smârcurile aborigene din decorurile indigene.
Bivuacul. S-a mai încheiat o zi. De călărit. Începe alta. De salahor. În timp ce nişte legume sfârâie lângă un hartan, nu prea mare, din nu se ştie ce animal, piesele "harnaşamentului" atent distribuite pe un ţol, udate din când în când de transpiraţia ce curge de pe tâmplele înţepate nemilos de arşiţa după-amiezii, sunt rând pe rând atent verificate, pe alocuri ajustate sau chiar schimbate, şi reaşezate cu migală (neapărat în ordine inversă) în puzzle-ul iniţial.
Ceaiul din crepuscul îmi retrăieşte spectacolul diurn şi îmi aşează în sertarele memoriei greşelile care nu trebuiesc repetate.
Mi-e somn!

Dunete

Duneta este spaţiul unde cel ce dă ordine este cel mai vulnerabil. Adică acolo doarme. Pe tot vasul, căpitanul este adulat şi temut deopotrivă cu excepţia dunetei. Atunci când perina-i i prea aproape de bandajul ce-i acoperă ochiul stâng, atunci şi beregata-i i prea aproape de hangerul corsarului.
Corabia Oltenia tocmai a naufragiat pe dune din cauza lipsei de vigilenţă pe dunetă. Chestia este că atât căpitanul cât şi corsarul tot piraţi sunt. La galere cu ei. Craiova are nevoie de personaje noi, din secolul douăzeci şi unu, olteni de-ai lor, dar cu anvergură europeană. Nu mă provocaţi să deconspir nume...
Să trecem de la dunele de pe pământurile rămase sterpe ale oltenilor către dunele Atacamului chilian şi ale "Oraşului dispărut" din Talampaya argentiniană şi de la un sport în care casca ar fi inutilă la frecvenţa şi fervoarea cu care se caută maxilarele adversarului de către coatele oponentului la alt sport în care casca este sine qua non-ul disputei sportive.
Mani Gyenes este eroul pe a cărui motocicletă scrie Satu Mare şi este pictat drapelul României. El este singurul român care a parcurs în întregime raliul Dakar în stil aborigen şi este pe cale, da-i-ar Dumnezeu putere, să-l parcurgă şi pe cel căruia impropriu i-am putea spune venetic. Am stat de vorbă cu el înainte de plecarea spre antipozi şi mi-a spus că ar fi mândru dacă s-ar situa printre primii 20. E adevărat că a spus-o şi la alţii. Aseară a intrat pentru prima oară printre aceştia. Este un adevărat triumf ţinând cont de clasa de motociclete pe care cncurează. Faptul că la clasa la care concurează nu are voie să schimbe motoarele nu este doar o ambiţie ci are şi un aspect pecuniar. N-ar avea (banii pentru) un motor auxiliar. Să nu uităm că anul trecut a strigat în deşert că vrea să ajungă în deşert.
Performanţa de a opţine un loc 14 într-o etapă pe finalul Dakar-ului este cu atât mai preţioasă şi precis nu va fi pe măsură răsplătită. După părerea mea este de nivelul acelui atât de lăudat, şi controversat trebuie să recunosc, european al handbalistelor.
În etapa a zecea Mani a ocupat locul 23 şi a urcat o poziţie în clasamentul general (18).

Amiante

Transferul căldurii dinspre propria inimă către inimile celor ce te impresionează plăcut este direct proporţional cu gradul tău de permeabilitate a sufletului. Atunci când azbestul îţi ecranează năvala sângelui spre şi dinspre lăcaşul iubirii, când amianta surghiuneşte dorinţa de a face un bine celui mai mult sau mai puţin aproape ţie sau când nevoia de a cunoaşte se estompează în tendinţe claustrofobe nu ai cum să pătrunzi în antecamera liniştii interioare. Sentimentul menirii împlinite nu este un sentiment pământean aşa că noi nu o să-l simţim niciodată, dar dacă nu-l putem apropria, măcar să ni-l apropiem. De-am fi ubicui în loc de duplicitari!?
Controversele legate de (contra)performanţa fetelor noastre la europenele de handbal nu se vor opri nici în prezent şi nici în viitorul imediat. În sport, în cele mai multe cazuri, diferenţa dintre locul unu şi doi, doi şi trei, trei şi patru sau chiar unu şi patru poate fi dată de o bară, o adiere de vânt, un fulg de nea sau de un capriciu. Sigur că avem şi exemple de lideri detaşaţi cum ar fi Iolanda Balaş, Seghei Bubca, Sebastian Loeb sau echipa de baschet a SUA. Avem şi distanţe foarte mari între locurile doi şi trei, campionatul scoţian de fotbal fiind un exemplu în acest sens. Putem găsi modele şi pentru celelalte categorii, dar trebuie să recunoaştem că acestea sunt doar excepţii care certifică legile firii.
Dacă foloseam titularii şi cu rusoaicele, dacă psihologul ar fi fost de la început în delegaţia română, dacă fetele se regăseau în ultimele minute ale semifinalei, dacă suedezele nu le băteau pe norvegience în grupe, dacă le-am fi bătut pe daneze în grupe, dacă aveam alt antrenor, dacă nu se accidenta... şi tot aşa o grămadă de dacă prezumptivi care dacă (nu) ar fi existat am fi fost mai sus sau mai jos în topul mondial. Cert este că fetele nu au venit iar cu poalele în cap. De ruşine.
Să lăsăm trecutul şi să inspectăm viitorul. Cel mai la îndemână este tot handbalul (interesant joc de cuvinte româno-nemţesc, cred eu). Cel masculin. Ce-ar fi să ne aducă şi ei o medalie? O să-mi spuneţi că fabulez. Trebuie să recunosc că în acest caz statistica vă dă dreptate. Totuşi, minunea nu ar fi chiar atât de mare cum ar fi dacă ne-am întoarce cu o medalie de la mondialele de rugby. Din păcate aproape imposibil ne-a devenit să luăm medalii la atletism unde mai deunăzi eram abonaţi la câte un bucheţel pe fiecare competiţie de amploare. Nici gimnastica feminină nu se ridică la nivelul anilor trecuţi.
Să căutăm şi nişte plusuri. Tenisul de masă feminin. Chiar şi cel de câmp, dacă ne referim la reprezentativitate (număr de sportive la turnee WTA). Poloul parcă încearcă să revină unde a fost. Voleiul feminin face ochi şi gimnastica masculină este pe plus în ultimii ani (mai puţin cel ce tocmai şi-a consumat ultima noapte). Avem şi câteva sporturi interzise, dintre care ciclismul pare cel mai departe de adevărata performanţă. În şah am avut întotdeauna un nume urmat de multe promisiuni neonorate. Florin Gheorghiu şi Dieter Nisipeanu sunt singurii laureaţi. Le-am putea adăuga cu ceva bunăvoinţă pe Elisabeta Polihroniade şi Corina Peptan.
Rătăciri de om sucit.