În fine

Începe sezonul de primăvară. Ce bine! Primul meci s-a şi jucat. Nu pe teren. În culise. Oare nu-i prea blând termenul "culise" pentru spaţiul corecţional de pe Dr. Alexandru Vitzu? Probabil Condescu a scos şi promisiunea că dacă (pardon, fără dacă) la vară, când va avea nevoie de un mic ajutor pentru a rămâne în Ligă, nu va fi o problemă. Ne-am obişnuit deja. Mă miră în schimb ignoranţa erudiţilor (nu credeam vreodată să folosesc nonsensul ăsta) de la Dinamo care îşi bat singuri cuie în talpă şi se aşează cu îndărătul către ţel. Aşadar Pandurii - Oţelul 0-3. C-aşa-i voia lu' Dragomir de dragobete.
Derbiul acestui sfârşit de iarnă se joacă pe Bega, unde Pustai vrea să pustiască sufletul lui Iancu. După ultimele rezultate ale bănăţenilor nici n-ar trebui să fie prea greu. Năzuinţele nu sunt totdeauna congruente cu putinţa. Chiar dacă dunărenii au scăpat din lesă vasluienii şi bucureştenii s-ar bucura să se piardă un punct în van.
Al doilea meci ca importanţă se desfăşoară la Tg. Mureş unde porumbii moldavi ciripesc în cuibarul ungureanului despre curenţii de aer de la mari înălţimi. Unii când vor să fluiere chiar fluieră. Să vedem cine şi cum se fluieră.
Prea mult mediatizatul Craiova - Steaua va închide ziua de duminică trimiţându-i pe (anti)stelişti la insomnie. Noi ceilalţi dorim să vedem doar un meci frumos şi dacă se poate cu multe goluri. Nici una din echipe nu sperie pe nimeni.
Trecând peste neprogramatul meci din oraşul lui Brâncuşi ajungem "enfin" la Rapiduleţ. E chiar meciul de debut al etapei şi se anunţă să fie un galop de sănătate în faţa încropitei echipe din inima Bărăganului. Am să mă urc şi eu în pomul lăudat, sper să nu fie merele otrăvite.
Astra începe sezonul de primăvară cu un meci relativ uşor dacă s-ar fi disputat în epoca "cooperativei". Astăzi contează mai mult valoarea jucătorilor în amestec miscibil cu câteva doze de hazard. Nea Jean are totuşi speranţele lui.
La Buzău, parcă acolo joacă ţăranii (fără nici un sens peiorativ), ceferiştii ardeleni speră şi ar fi normal să păstreze distanţa pe care au avut-o de revelion faţă de siderurgişti. Acelaşi lucru nădăjduiesc şi dinamoviştii în Regie. Universitarii clujeni şi stegarii braşoveni se uită chiorâş fiecare în traista celuilalt cu gânduri nu foarte bine ascunse.

Apa morţilor

Apa morţilor. Locuţiune mai rar întâlnită. Fata morgana, forma mai des folosită, este înţeleasă în general în alt sens. Majoritatea o consideră ceva de neatins. O iluzie. Până la urmă reprezintă o iluzie, însă este iluzia unei imagini reale, dar răsturnate. Am intâlnit aşa ceva în Egipt.
Ne-au trezit de dimineaţă să mergem cu jeep-urile într-un sat de băştinaşi. N-am să vă povestesc cum ne-am plimbat cu gondolele deşertului, cum am mâncat un fel de lipie coaptă pe jăratic de excremente de cămilă şi am băut ceai din degetare pentru că apa e prea scumpă sau despre frumuseţea unui apus de soare privit spre deşert de pe o înălţime de circa 150 - 200 de metri de nisip pietrificat. Am să vă zic doar despre acea apă a morţii pe care dacă nu o vedeam cu ochii mei aş fi crezut că doar lui Făt Frumos şi Ilenei Cosânzeana i s-ar fi putut întâmpla.
Ne aflam într-o zonă nisipoasă. Am lăsat jeep-urile în drum şi am pătruns în nisipul plan câţiva zeci de metri. Orizontul era hăt departe, pe nişte culmi deluroase ce ni s-a spus că sunt dune de nisip. Până acolo nisipul era ca-n palmă (adică uşor vălurit şi brăzdat de ueduri) şi ar fi putut uşor reprezenta o oglindă pentru dunele din zare, dar ceea ce vedeam în aşa-zisa oglindă nu era fidel cu linia orizontului. Asta pentru că în imaginea răsturnată se vedeau pe coline (sau sub coline fiind vorba de o imagine răsturnată) patru călăreţi arabi ce se îndreptau spre noi în goana pursângilor ceea ce în imaginea reală nu apărea ioc. Abia peste vreo cinci-zece minute graniţa dintre nisip şi cer a fost distorsionată, la început de mogâldeţe, mai apoi de trupuri încordate şi în final de imagini ecvestre alerte. Au ajuns în ordine inversă, cel alb pe al cărui nărăvaş am avut onoarea să-l încalec şi eu a ajuns primul chiar dacă în zare a fost ultimul. Ce ţi-e şi cu imaginile astea inversate...!?
Scuze! Am uitat că suntem într-o rubrică destinată sportului aşa că am să încerc să refac ultimul paragraf.
Ne aflăm într-o zonă nesigură. Am lăsat turul în urmă şi am pătruns în retur o etapă. Sfârşitul campionatului este hăt departe, după nişte săptămâni tumultoase ce ni s-a spus că sunt etape de campionat. Până acolo timpul este ca-n palmă (adică uniform distribuit şi brăzdat de week-end-uri) şi ar fi putut uşor reprezenta o oglindă pentru etapele ce va să vină, dar ceea ce vedeam în aşa-zisa oglindă nu era fidel cu linia clasamentului. Asta pentru că în imaginea răsturnată se vedeau pe podium (sau sub podium pentru că era vorba de o imagine răsturnată) patru echipe favorite ce se îndreptau spre titlu în goana ţintarului, ceea ce în clasamentul la zi nu apărea de loc. Abia după vreo cinci-zece etape graniţa dintre real şi dorinţă va fi distorsionată, la început de intenţii şi declaraţii, mai apoi de procese şi recursuri şi în final de clasamentul omologat. Au ajuns în ordine inversă. Cea vişinie, printre ai cărei suporteri am onoarea să mă aflu şi eu, a ajuns prima chiar dacă acum este doar pe patru. Ce ţi-e şi cu Liga asta a Campionilor...!?
Fata morgana!

Mânzat

Depinde cum priveşti tinerii care ar putea fi viitorul fotbalului românesc. Plecând de la şcolile de fotbal şi ajungând la tarlaua plină de neinstruiţi din preambulul jocurilor de Liga a IV-a sunt deschise o grămadă de porţi de intrare (şi ieşire, ce-i drept) pentru a gusta din dulceaţa şi amărăciunea vieţii de fotbalist.
E greu astăzi să primeze valoarea. În general talentul este privit circumspect şi măsurat doar de la nivelul umerilor în sus. Doar supertalentelor nu li se cere şi niscaiva... alte cele... Deh! Trebuie să trăiască şi antrenorii. Din salarii n-au cum. Dar ce te faci când, ca antrenor, îţi canalizezi atenţia pe trei-patru tineri de perspectivă (restul echipei este pentru rotunjirea fondurilor) şi, în timp, pe unul nu-l ţin oasele, altul a dat de jocuri de noroc şi ceilalţi nu confirmă. Ai ratat o generaţie de jucători şi ţie personal ţi-ai ratat patru-cinci ani din carieră. Dar parcă, totuşi, casa ta are un etaj în plus şi poarta e mai arătoasă. Noi, spectatorii, cu ce rămânem? Noi, suporterii echipei naţionale, cu ce ne alegem?
Şcolile de fotbal în frunte cu cea de la Craiova a lui Gică Popescu (care s-a dovedit macerată pentru nevoile personale ale conducerii acesteia, de la fratele plămăduitorului până la structurile mafiot-oltene) nu au produs pe măsura fondului de materie primă nici cantitativ şi nici calitativ, tocmai din cauza hibelor susmenţionate.
Din talent nu poţi scoate decât decarii, nouarii şi unarii. Pentru restul echipei trebuie doar aptitudini. Cu numărul 10 pe spate te naşti. Celelalte ţi le caligrafiezi de-a lungul timpului. Poţi cere ajutorul unui designer. De exemplu al lui Hagi.
E timpul să tranşăm mânzatul de la Constanţa!

Cotloane

Pic cu pic se scurg intervalele de timp ce ne despart de returul unui campionat atipic. Unii contabilizează secundele, alţii doar săptămânile care au mai rămas până vom manevra telecomanda de la banalul fotbal practicat de Chelsea, Bayern, Real, Inter sau Lyon în faţa liderilor de conjunctură Manchester, Borussia, Barcelona, Milan respectiv Lille la mult mai atractivele derby-uri dintre Brăneşti şi Urziceni. Am greşit? Trebuia să spun Chiajna? Cică nu. Celebra fuziune Urziceni - Chiajna a căzut. S-a împotmolit printre articole de lege, articole de regulament şi articole de presă neatent oblăduite de Naşu' şi Don Corleone.
Noi sătmărenii putem privii mai detaşaţi toată această harababură. E simplu. Din grija edililor locali nici o reprezentantă a municipiului nu se regăseşte prin clasamentele vreuneia din ligile naţionale. Distanţa dintre Primărie şi Consiliul Judeţean nu este aşa mare astfel încât, prin simpatie, meteahna s-a repercutat asupra întregului judeţ. Dragomir şi Sandu nu au nici o putere asupra fotbalului de pe plaiurile sătmărene. Trebuie să recunoaştem însă că în ultimii doi-trei ani jocurile sportive au fost revigorate şi chiar aduse la rezultate pe care suporterii sătmăreni le trăiesc pentru prima oară. Fetele (baschet) şi băieţii (handbal) noştri ne-au hrănit poftele de performanţă cu prezenţe la nivel înalt în primele eşaloane ale sporturilor respective. Fetele ajungând chiar pe podium, iar anul acesta gândul le zboară chiar spre prima treaptă a acestuia. Dar, parcă totuşi numărul spectatorilor pe etapă este mult mai mic decât la sportul rege. Precum se spune: îţi întinde omul un falange şi tu-i reproşezi că nu se desprinde din omoplat.
Şi cum spuneam Liga lui Mitică revine. Rapid, Dinamo şi Steaua privesc cu nesaţ în sus spre podium. Ordinea este dată de comportarea din tur, dar declaraţiile de luptă pentru titlu sunt pe o scală inversă. Ultimii declamă: Luăm titlul! Cei dintre ape susţin că se implică în lupta pentru Champions Ligue, iar cei din proximitatea podiumului cred doar în prezenţa lor în Europa la toamnă.

Valida

Poate că metagrama Talida - valida nu reprezintă o foarte mare găselniţă rebusistică, dar are mai multe valenţe în viaţa reală.
Prima dintre ele se referă la modul în care a apărut pe scena handbalului naţional, european şi implicit mondial. Fiind al treilea portar al naţionalei în mileniul trei a trebuit să treacă de 30 de ani pentru a ajunge titular la naţională (părerea mea este că deja i-a luat locul Paulei Ungureanu atât în poarta Oltchimului cât şi a reprezentativei medaliată cu bronz la ultimele europene). În ciuda mingilor aruncate direct în faţă de către adversare, cu o forţă de aruncare ce depăşeşete cu mult naturalul, Talida rămâne validă.
Cei care o cunosc îndeaproape au motive să nu se îndoiască de capacitatea zălăuancei de a se împotrivi soartei, de a-şi creea norocul din neşansă şi naturalul din inimaginabil. Mai multe nu vă pot destăinui pentru că nu este viaţa mea, iar suferinţa împrăştiată pe pagini duce la milă, iar mila este cel mai urât sentiment de pe pământ. Fac aici o paranteză să vă spun că, printre altele, detest ceea ce a făcut tatăl lui Marian Cosma folosind ca material rulant moartea fiului său.
Părăsesc aceşti ani şi mă duc cu gândul la vremea când încercam să cuprind între buricele degetelor o minge de handbal şi nu prea reuşeam. Nici acum nu reuşesc, dar pe atunci jucam într-o finală naţională a MTTC-ului (liceele care erau oblăduite de Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor) şi mă făleam cu pieptul bombat mai mult de sigla LICF-ului din Bucureşti (pe vremea aceea singurul liceu CFR din ţară) decât de ţesuturi pectorale.
Poate că aceste amintiri ar fi rămas uitate prin cotloanele cenuşii de sub occipital sau parietal dacă Talida nu mi le scormonea aseară prin paradele ei miraculoase. Este adevărat ai nevoie şi de reflexe, dar acestea pot fi puse în evidenţă doar atunci când ai timpul fizic necesar pentru reacţie. În cazul Talidei se poate vorbi şi de altceva. O caracteristică mai rar întâlnită la jucătorii de câmp. Este vorba de o boală numită intuiţie. Dacă unui mijlocaş la închidere din atotputernicul fotbal i se cere şi intuiţie, unui portar de handbal aceasta trebuie să fie înzecit mai potentă. După părerea mea de la Cornel Penu ăl Bătrân şi până azi noi, românii, nu am mai avut un portar cu asemenea putere de intuiţie.
Bineînţeles că eu, la cei 166 cm de pe acea vreme, eram titularul porţii de handbal a finalistei naţionale şi aveam două rezerve de peste un metru nouăzeci. Altfel ce rost ar mai fi avut acest articol...