Cucernicul

   Presa locală este, şi probabil va rămâne încă mult timp, cristalul neşlefuit al clienţilor de publicitate. Într-o lume în care interesele personale primează parcă mai mult decât pe orice alt metru pătrat al planetei, în faţa intereselor colective, credinţa în descoperirea adevăratelor valenţe a lucrurilor, a faptelor şi a comunicării poate fi privită ca o nebunie.
   Cine poate fi nebunul acela care găsind toate căile de acces blocate, vadurile inundate, tunelurile astupate şi hrana otrăvită să-şi ia raniţa în spate, să străbată jungla plină de promisiuni şi jivine a presei naţionale, să-şi taie un drum prin ea presărat cu pontoane şi poduri suspendate, să urce pieptiş până sub crestele dominate de plantagenarii (scuzaţi-mi licenţa) de pe la marile agenţii de publicitate, să-şi croiască pârtie prin troienele de comoditate coruptă a băştinaşilor şi ajuns acolo sus, pe linia orizontului, să studieze harta reală a industriei de profil, să-şi programeze un mediaplan pe care apoi să-l respecte pas cu pas, astfel încât beneficiarii să fim toţi: jivinele, plantagenarii şi cistalul neşlefuit. Optimul să fie rezervat doar pentru Măria Sa CLIENTUL. Fiecăruia după aport. E drept că jivina are argumentul că are balele mai lungi, iar plantagenarul scuza că plantageneţii (altă licenţă) au nevoi şi obiceiuri.
   Au cam trecut vreo 50 de ore de când am scris cele de mai sus şi nu cred că am să pot păstra aceeaşi intensitate a ideii. După cum v-aţi dat seama o asemenea nebunie există, există şi un asemenea nebun şi spre spre surprinderea atitudinii mele desuete, proaspăt înviorată de naftalină, l-am numit pe acest om Cucernicul.
   Credinţa lui în necesitatea şi îndrituita prezenţă a presei locale în peisajul media din România a înfiinţat acel nucleu de specialişti pe presă locală numit ARBOmedia. Criza mondială a adus răsturnări de situaţii şi nevoi iminente. ARBOmedia şi-a schimbat nu numai stăpânul ci şi scopul, lăsând pe planul şapte dezvoltarea secţiei de vânzări de publicitate în printul local şi axându-se pe ceea ce a făcut noul stăpân mai bine: on-line-ul. Bineînţeles că nu putea să-şi permită să sugrume integral ceva ce până atunci s-a numit fiabil şi atunci au găsit o soluţie, zic eu oribilă: aducerea clienţilor de publicitate la concluzia că printul local este o cauză pierdută.
   Debarasându-se sau determinându-i să părăsească ARBOmedia pe liderii de piaţă din presa scrisă locală (presa solidă cum îi place Cucenicului să spună), folosindu-se de relaţiile trainice cu plantageneţii din agenţiile de publicitate, au introdus campanii de publicitate în presă locală de mică sau foarte mică audienţă, astfel încât feed-back-ul pe care îl aşteaptă clientul să fie cât mai prost cu putinţă.
   Cucernicul n-a stat cu mâinile în sân. A părăsit corabia condamnaţilor şi, în şantiere navale proprii, cu o mână de oameni determinaţi construieşte o ambarcaţiune nouă care din păcate trebuie să fie crucişător. Să spargă mentalităţile îngheţate ale presei centrale, să topească pojghiţele ce tind să se cimenteze în marile agenţii de publicitate şi să introducă presa scrisă tipărită din toate judeţele ţării exact în sertarul care îi este destinat. Sub bompres a scris cu litere de tipar Midas Media
   Clientul, beneficiarul banilor învestiţi de el în publicitate, este singurul care poate alege mediile pentru campaniile sale. De aceea Cucernicul se va axa în viitor şi pe contactul direct cu clienţii, fără a neglija relaţia cu agenţiile de publicitate. Şi cum toate cucernice trebuie să poarte un nume i s-a spus simplu: Silviu Ispas.

Răzbunare!

Nu-ncepuse bine clasa a şaptea că dorinţa de răzbunare se şi zvârcolea în pieptu-mi proaspăt rănit de nedreptatea ce ni se făcuse pe Harold Clark Courts din Cleveland, Ohio. Sau cel puţin aşa ni se inoculase nouă la acea vreme.
Setul doi a fost tot şpilu. După un prim set în care, Iliuţă era mai mult concentrat la public, şi din tot publicul mai atras a fost de glasurile acelea cu clinchet de cristal, şi dintre toate acelea o roşcată îi acapara mai toată atenţia a venit şi setul doi. Of!. Setul doi. Aici s-a jucat toată finala Cupei Davis a anului de graţie 1969. Era cea de-a LVIII-a ediţie.
Pe scurt România a pierdut cu 5 - 0 prima sa finală de Cupa Davis, dar în primul meci, cel de-al doilea set i-a revenit lui Arthur Ashe cu 15 - 13 în faţa lui Ilie Năstase. De aici plecase tot oful meu.
În curte, la barăci, cu ceilalţi prieteni de joacă am pus la cale să ne răzbunăm. Cu un ciot am trasat un teren de tenis aşa cum l-am văzut la televizor, ne-am împărţit în două echipe şi cum toţi vroiam să fim România ne-am hotărât că unii sunt Năstase şi ceilalţi Ţiriac. Am tras la sorţi. Cu o mingiuţă de cauciuc dă-i şi dă-i pân' s-a lăsat întunericul. Unu cu o paletă de ping-pong, Ţuţu - partenerul şi prietenul meu - cu bătătorul de covoare, altul cu o bucată de lemn mai îngustă la un capăt, iar eu cu o paletă specială de lemn pe care mi-o "sculptase" deunăzi un mecanic de locomotivă.

A mai trecut o noapte. Ion şi Ilie au pierdut şi la dublu. Era duminică. Dis de dimineaţă m-am apucat să hoinăresc prin oraş doar de-oi găsi un teren de tenis. Spre prânz, cuprins de disperarea nereuşitei şi după o tentativă zadarnică de a sări peste gardul cu sârmă ghimpată al clubului Dinamo Braşov, am reuşit să pătrund printr-o gaură din betonul ce împrejmuia Spitalul Mârzescu. Nu mică mi-a fost mirarea când am auzit zgomotul specific unui joc de tenis.
Prin hăţişul verde, neîngrijit, din curtea din spate a spitalului m-am apropiat tiptil şi nu mică mi-a fost mirarea să dau cu ochii de un adevărat teren de tenis. Două persoane (medici gândesc azi) cu părul grizonat loveau ritmat în mingea adevărată cu rachete adevărate. Ascuns în haina verde ce îmbrăca terenul, cu ochii ce spionau de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, mă gândeam că cei doi nu se ridică nici măcar la nivelul nostru, celor din curtea barăcilor din spatele ICIL-ului. Ei! Poate vârsta.
Mai dificil era când sărea câte o minge gardul. Nu prea aveau chef să meargă după ea. Prima o arestasem din priviri şi mă şi vedeam după amiază servind "de sus". Cu alea din cauciuc nu era indicat. Pe parcurs ne-am împrietenit. Eu făceam pe copilul de mingi şi ei îmi dădeau două - trei mingi uzate. Şi un suc. Cum se termina joaca lor, ţuşti pe Cuza Vodă în jos şi până la ICIL nu mă opream din fugă cu trofeele.

-Haideţi băieţi c-am făcut rost de mingi! Şi dă-i şi răzbună-te.

Meninţă

În dis de dimineaţa deceniului al şaptelea al ultimului secol din mileniul trecut desluşeam tainele şahului în clubul muncitoresc Emailul Roşu din Mediaş. Tocmai plecasem de la grădiniţă şi în drumul meu spre casă (o cămăruţă în podul clădirii ce adăpostea Dispensarul Emailul Roşu, locul de muncă al mamei mele) m-am abătut spre treptele clubului unde mă obişnuisem să mai pierd o oră sau două, până când termina şi mama lucru (soră medicală se numea pe acea vreme ceea ce făcea ea). Lume de tot felul. Mai aduceam câte un pachet de Mărăşeşti unuia, mai păream isteţ altuia şi aşa mă mai alegeam şi eu cu câte o acadea. Numai la vremea curăţeniei o zbucheam pe uşă cătându-mi de drum.
Chestia cu dispunerea regelui şi a reginei pe tablă am învăţat-o repede. Nici "cartografierea" nu mi-a creat foarte multe probleme. La cei cinci anişori mă descurcm destul de bine cu cifrele şi literele. Pocinogul venea de la aşezarea calului şi a nebunului. Sistematic le inversam locurile pe tablă. În ziua aceea, aia despre care vreau să vă povestesc, erau parcă mai mulţi bărbaţi în club. De câteva săptămâni adusese în club un televizor nou. Unul care şi mergea, dar nu i se dădea drumul tot timpul ca să nu se strice. Scaunele din club au fost aşezate rapid pe patru cinci rânduri în faţa minunii cu imagini, au fost ocupate cât ai zice fisch (adaptare săsească) şi mulţi au rămas în picioare, pe margine. Eram şi eu la un moment dat pe margine şi mă tot ridicam pe vârfuri să văd şi eu la ce se uită toată lumea aia. Un domn mai în vârstă, de pe rândul trei, m-a văzut şi m-a chemat la el. M-a aşezat pe unul din genunchii lui şi mi-a spus: "Hai fecior să ne uităm la fotbal!".
Pasiunea celor din jur m-a cuprins şi pe mine. Nu prea înţelegeam eu tot ce se întâmplă pe acolo, dar am înţeles că mingea (băşica aceea al cărei şiret îmi zâmbea din vitrina unui magazin din centrul oraşului) trebuia introdusă în poarta adversă. Ăştia în alb în poarta celui fără şapcă, iar cei gri în poarta celui cu şapcă. Am înţeles repede şi chestia cu scorul. Lumea era pestriţă. Când unii se bucurau ceilalţi aveau tristeţea pe chip şi viceversa.
Aici a intervenit o mare problemă. Eu când trebuie să mă bucur şi când trebuie să fiu trist. M-a scos la liman arbitrul. Ăla negru, mai bătrân, ce se tot plimba încolo şi încoace şi pe care îl ascultau toţi fără crâcneală. La un moment dat toţi din club au fost de acord că arbitrul a greşit de data aceasta, dar şi el e om. Cei albi au fost un pic nedreptăţiţi. Atunci, din nevoia de a fi Harap Alb, Greuceanu şi Făt Frumos în acelaşi timp am devenit rapidist.
Astăzi cred că în orice condiţii aş fi făcut cunoştinţă cu fotbalul tot rapidist aş fi ajuns.

Nisip, ulei, piatră... Motor!

Amintirile neîntâmplate ale unei competiţii la care am participat virtual mă-ntorc din somn spre zdruncinătura şalelor pe şaua neospitalieră, mă rostogolesc în pernă spre nesfârşita zare ce-şi schimbă perpetuu profilul din liniar în acelaşi liniar, din ondulat în acelaşi onduleu şi din dantelat în aproape aceeaşi dantelă de piatră şi cer.
Ca în zilele din copilărie când îmi doream să fiu ba Dobrin, ba Ilie Năstase, ba chiar îmi doream să-mi sărut prietena Nadia, sau ca pe mama mea să o cheme Iolanda (Balaş), astăzi, când tinereţea mi-e abitir combătută de cei din jur, mă forfoteşte ideea de a goni în Dakar sub numele de Gyenes. Nu credeam că am să mai gândesc aşa vreodată. Uite că mai apare câte un român pe care să-l iubesc până la invidie şi să-l pizmuiesc până la adoraţie.
Aritştii pentru care consider că merită să-mi îndrept atenţia au murit de mult şi comunicarea cu ei e surghiunită eşecului. Politicienii noştrii sunt cu mult sub linia de plutire şi ar trebui să se înece cu toţii într-un anonimat genocid. Din păcate acelaşi lucru gândesc şi despre cea mai mare parte a conducătorilor din sportul românesc, cu preponderenţă a celor din fotbal, atât la nivel de federaţie şi Ligă, cât şi la toate cluburile de tradiţie.
Plecarea dimineaţă la patru şi ceva. Cum? Nu ştii? Aşa se pleacă de fiecare dată pe traseele de legătură. După ceva verdeaţă cât să ajungă pentru un mic dejun neîndestulător se gonea de cele mai multe ori pe dune de un nisip aparte sau pe o piatră ascuţită ce îţi zdrelea nu numai gumele ci şi cutele de pe creier. Câteva patrupede galopau întotdeauna perpendicular pe axa drumului, depărtânduse în turme de colbul iscat periodic ca din senin, stoluri de zburătoare însoţeau periodic ciudatele maşinuţe ce stricau monotonia unei zile în pampas cu uruitul lor inegal şi şerpuitul aproape ciclic.
Tendinţa de a coborî din şa şi de a sta de vorbă cu oamenii era estompată de graba din intervalele orare la care ar trebui să dau cu subsemnatul înaintea celor de după mine şi, dacă se poate, înaintea celor ce au ambalat mai repede dimineaţă. De bonomia băştinaşilor beneficiau doar cei înglodiţi în smârcurile aborigene din decorurile indigene.
Bivuacul. S-a mai încheiat o zi. De călărit. Începe alta. De salahor. În timp ce nişte legume sfârâie lângă un hartan, nu prea mare, din nu se ştie ce animal, piesele "harnaşamentului" atent distribuite pe un ţol, udate din când în când de transpiraţia ce curge de pe tâmplele înţepate nemilos de arşiţa după-amiezii, sunt rând pe rând atent verificate, pe alocuri ajustate sau chiar schimbate, şi reaşezate cu migală (neapărat în ordine inversă) în puzzle-ul iniţial.
Ceaiul din crepuscul îmi retrăieşte spectacolul diurn şi îmi aşează în sertarele memoriei greşelile care nu trebuiesc repetate.
Mi-e somn!

Dunete

Duneta este spaţiul unde cel ce dă ordine este cel mai vulnerabil. Adică acolo doarme. Pe tot vasul, căpitanul este adulat şi temut deopotrivă cu excepţia dunetei. Atunci când perina-i i prea aproape de bandajul ce-i acoperă ochiul stâng, atunci şi beregata-i i prea aproape de hangerul corsarului.
Corabia Oltenia tocmai a naufragiat pe dune din cauza lipsei de vigilenţă pe dunetă. Chestia este că atât căpitanul cât şi corsarul tot piraţi sunt. La galere cu ei. Craiova are nevoie de personaje noi, din secolul douăzeci şi unu, olteni de-ai lor, dar cu anvergură europeană. Nu mă provocaţi să deconspir nume...
Să trecem de la dunele de pe pământurile rămase sterpe ale oltenilor către dunele Atacamului chilian şi ale "Oraşului dispărut" din Talampaya argentiniană şi de la un sport în care casca ar fi inutilă la frecvenţa şi fervoarea cu care se caută maxilarele adversarului de către coatele oponentului la alt sport în care casca este sine qua non-ul disputei sportive.
Mani Gyenes este eroul pe a cărui motocicletă scrie Satu Mare şi este pictat drapelul României. El este singurul român care a parcurs în întregime raliul Dakar în stil aborigen şi este pe cale, da-i-ar Dumnezeu putere, să-l parcurgă şi pe cel căruia impropriu i-am putea spune venetic. Am stat de vorbă cu el înainte de plecarea spre antipozi şi mi-a spus că ar fi mândru dacă s-ar situa printre primii 20. E adevărat că a spus-o şi la alţii. Aseară a intrat pentru prima oară printre aceştia. Este un adevărat triumf ţinând cont de clasa de motociclete pe care cncurează. Faptul că la clasa la care concurează nu are voie să schimbe motoarele nu este doar o ambiţie ci are şi un aspect pecuniar. N-ar avea (banii pentru) un motor auxiliar. Să nu uităm că anul trecut a strigat în deşert că vrea să ajungă în deşert.
Performanţa de a opţine un loc 14 într-o etapă pe finalul Dakar-ului este cu atât mai preţioasă şi precis nu va fi pe măsură răsplătită. După părerea mea este de nivelul acelui atât de lăudat, şi controversat trebuie să recunosc, european al handbalistelor.
În etapa a zecea Mani a ocupat locul 23 şi a urcat o poziţie în clasamentul general (18).

Amiante

Transferul căldurii dinspre propria inimă către inimile celor ce te impresionează plăcut este direct proporţional cu gradul tău de permeabilitate a sufletului. Atunci când azbestul îţi ecranează năvala sângelui spre şi dinspre lăcaşul iubirii, când amianta surghiuneşte dorinţa de a face un bine celui mai mult sau mai puţin aproape ţie sau când nevoia de a cunoaşte se estompează în tendinţe claustrofobe nu ai cum să pătrunzi în antecamera liniştii interioare. Sentimentul menirii împlinite nu este un sentiment pământean aşa că noi nu o să-l simţim niciodată, dar dacă nu-l putem apropria, măcar să ni-l apropiem. De-am fi ubicui în loc de duplicitari!?
Controversele legate de (contra)performanţa fetelor noastre la europenele de handbal nu se vor opri nici în prezent şi nici în viitorul imediat. În sport, în cele mai multe cazuri, diferenţa dintre locul unu şi doi, doi şi trei, trei şi patru sau chiar unu şi patru poate fi dată de o bară, o adiere de vânt, un fulg de nea sau de un capriciu. Sigur că avem şi exemple de lideri detaşaţi cum ar fi Iolanda Balaş, Seghei Bubca, Sebastian Loeb sau echipa de baschet a SUA. Avem şi distanţe foarte mari între locurile doi şi trei, campionatul scoţian de fotbal fiind un exemplu în acest sens. Putem găsi modele şi pentru celelalte categorii, dar trebuie să recunoaştem că acestea sunt doar excepţii care certifică legile firii.
Dacă foloseam titularii şi cu rusoaicele, dacă psihologul ar fi fost de la început în delegaţia română, dacă fetele se regăseau în ultimele minute ale semifinalei, dacă suedezele nu le băteau pe norvegience în grupe, dacă le-am fi bătut pe daneze în grupe, dacă aveam alt antrenor, dacă nu se accidenta... şi tot aşa o grămadă de dacă prezumptivi care dacă (nu) ar fi existat am fi fost mai sus sau mai jos în topul mondial. Cert este că fetele nu au venit iar cu poalele în cap. De ruşine.
Să lăsăm trecutul şi să inspectăm viitorul. Cel mai la îndemână este tot handbalul (interesant joc de cuvinte româno-nemţesc, cred eu). Cel masculin. Ce-ar fi să ne aducă şi ei o medalie? O să-mi spuneţi că fabulez. Trebuie să recunosc că în acest caz statistica vă dă dreptate. Totuşi, minunea nu ar fi chiar atât de mare cum ar fi dacă ne-am întoarce cu o medalie de la mondialele de rugby. Din păcate aproape imposibil ne-a devenit să luăm medalii la atletism unde mai deunăzi eram abonaţi la câte un bucheţel pe fiecare competiţie de amploare. Nici gimnastica feminină nu se ridică la nivelul anilor trecuţi.
Să căutăm şi nişte plusuri. Tenisul de masă feminin. Chiar şi cel de câmp, dacă ne referim la reprezentativitate (număr de sportive la turnee WTA). Poloul parcă încearcă să revină unde a fost. Voleiul feminin face ochi şi gimnastica masculină este pe plus în ultimii ani (mai puţin cel ce tocmai şi-a consumat ultima noapte). Avem şi câteva sporturi interzise, dintre care ciclismul pare cel mai departe de adevărata performanţă. În şah am avut întotdeauna un nume urmat de multe promisiuni neonorate. Florin Gheorghiu şi Dieter Nisipeanu sunt singurii laureaţi. Le-am putea adăuga cu ceva bunăvoinţă pe Elisabeta Polihroniade şi Corina Peptan.
Rătăciri de om sucit.