A trecut cu puțin peste un an de când am ascultat din fața scenei Filarmonicii Dinu Lipatti un prohod. Era vorba de cel al lui Verdi, intitulat „Masa de recviem”. Pentru joi, 25 aprilie, de la ora 19, programul instituției de cultură sătmărene ne propune o altă compoziție din același gen muzical. Este vorba de ”Recviem” în re minor al lui Wolfgang Amadeus Mozart, ultima compoziție (de fapt terminată de doi discipoli de-ai titanului după cum veți vedea în zona de educație culturală a acestui articol) a titanului muzicii clasice despre a cărui muzică Einstein spunea că „era atât de pură încât părea să fi fost mereu prezentă în univers, așteptând să fie descoperită de maestru”.
Așadar, pe baza abonamentului cu nr. 35 îi vom putea urmări, pe aceiași eroi de acum un an (cu mici excepții): Orchestra Filarmonicii Dinu Lipatti, dirijorul Ștefan Novak, soprana Egyed Apollonia, mezzosoprana Veress Orsolya, tenorul Pataki Adorjan și, în locul lui Corneliu Huțanu de data aceasta îl avem pe Köpeczi Alexander pe post de bas. Față de anul trecut mai lipsește corul filarmonicii din Oradea, acum fiind prezent doar cel al filarmonicii târgmureșene.
Recviemul în re minor (adaptare după wikipedia)
Lucrarea din anul 1791 este ultima compoziție a lui Wolfgang Amadeus Mozart.
Deși doar aproximativ două treimi din lucrare au fost scrise de el și
în pofida faptului că nu este singurul recviem compus de Mozart,
„Recviemul” în re minor,
este una din operele sale cele mai cunoscute și apreciate. Mozart a
murit în timpul compunerii. Părți ale compoziției au fost interpretate
în premieră pe 10 decembrie 1791, în Biserica Sfântul Mihail din Viena, la slujba de pomenire a compozitorului.
Pentru că era o operă comisionată, „Recviemul” a fost terminat de doi elevi ai lui Mozart, Joseph Eybler și Franz Xaver Süßmayr, însărcinați în acest scop de văduva compozitorului, Constanze Mozart.
Geneza operei și calitatea adăugirilor ulterioare sunt dezbătute de
foarte mult timp. Circumstanțele neobișnuite ale elaborării compoziției
și legătura temporală cu moartea prematură a compozitorului au dus la
formarea unei multitudini de mituri în jurul recviemului.
În
ultimii ani dinaintea morții sale, Mozart s-a dedicat tot mai mult
muzicii religioase, o mulțime de fragmente de Kyrii sunt datate
aparținând anilor 1787–1791. Compozitorul a încercat să își asigure un
mijloc suplimentar de venit în domeniul muzicii sacre, dovadă fiind
numirea sa în funcția de adjunct al lui Leopold Hofmann, capelmaistrul Catedralei Sfântul Ștefan din Viena.
Funcția de adjunct era neplătită, însă Mozart spera ca astfel să îi fie
asigurată succesiunea în funcția de capelmaistru, care era remunerată
cu 2.000 de guldeni.
În cursul anului 1791 Mozart a fost însărcinat prin intermediari
de contele Franz von Walsegg să compună un recviem, primind în avans o
jumătate din plată. S-a orientat după textul standard al recviemului și a
renunțat doar la piesele „Graduale” și „Tractus”. Ca model se poate să fi folosit „Recviemul” în do minor al lui Michael Haydn, la a cărui avanpremieră Mozart, în vârstă de 15 ani, cântase în orchestră.
În timpul elaborării Recviemului, Mozart s-a îmbolnăvit grav.
Până la moartea sa din 5 decembrie 1791, reușise să aștearnă pe hârtie
în întregime (adică atât partea orchestrală cât și vocală) doar primul
segment al compoziției, Introitus. Din următoarele părți, „Kyrie eleison” și cea mai mare parte a secvenței „Dies irae” (de la Kyrie până la Confutatis), erau finalizate de Mozart doar părțile melodice vocale și de basso continuo. În plus erau schițate și alte bucăți din orchestrație (de exemplu soloul de trombon din „Tuba mirum” și vocile primelor viori). Ultima parte a acestei secvențe, Lacrimosa,
se întrerupe după primele opt măsuri. În anii 1960 a fost găsită chiar
și o schiță pentru o fugă Amen, care ar fi încheiat probabil secvența
după Lacrimosa. Din cele două părți ale Offertorium-ului, „Domine Jesu Christe” și „Hostias”, erau schițate vocile și parțial basul. „Sanctus”, „Benedictus”, „Agnus Dei” și „Communio” lipseau complet.
Constanze Mozart,
era interesată ca lucrarea să fie terminată, pentru a nu fi nevoită să înapoieze avansul și pentru a primi cealaltă jumătate a
onorariului, prevăzută a fi plătită la livrare. De aceea a apelat la
foști elevi ai lui Mozart pentru terminarea lucrării. Joseph Eybler a
fost primul, el instrumentând toate părțile de la „Dies irae” până la „Lacrimosa”, apoi a renunțat, din motive necunoscute. Adăugirile sale au fost înscrise direct în manuscrisul olograf al lui Mozart.
Continuarea lucrării a fost încredințată după aceea unui alt tânăr compozitor, tot elev al lui Mozart, Franz Xaver Süßmayr, care și-a putut baza munca pe instrumentația lui Eybler. Süßmayr a completat orchestrația secvenței „Dies Irae” - „Lacrimosa” și a „Offertorium”-ului. A terminat „Lacrimosa”, din care Mozart scrisese doar primele opt măsuri, și a compus trei segmente: „Sanctus”, „Benedictus” și „Agnus Dei”. Apoi a completat segmentul „Communio” (Lux aeterna), parafrazând din „Introitus” și „Kyrie eleison”. Este neclar dacă părțile de trompetă și timpan din „Kyrie eleison” sunt scrise tot de Süßmayr, cercetarea mai nouă atribuindu-le unui anonim.
Adăugirile la Kyrie și completările lui Eybler au fost
înscrise de acesta direct în partitura lui Mozart, care este numită în
literatura de specialitate „partitura de lucru”.
Când Süßmayr s-a apucat de treabă, el a copiat-o (efectuând modificări
la contribuțiile lui Eybler) într-o nouă partitură, numită „partitura de livrare”.
Primul manuscris conține scrisul autograf al lui Mozart și Eybler. Al
doilea, cel complet, conține doar scrisul lui Süßmayr, care a adăugat și
o semnătură falsificată a lui Mozart, datată 1792, pentru a convinge
clientul asupra veridicității operei; a fost predat intermediarului
grofului Walsegg, rămas inițial anonim. Între 1830 și 1840 ambele
manuscrise au ajuns în Wiener Hofbibliothek, astăzi Biblioteca Națională a Austriei.
Lucrarea, care are structura unei mise, este compusă din 12 părți (Dies irae, Tuba mirum, Rex tremendae, Recordare, Confutatis, Lacrimosa, Domine Jesu, Hostias, Andante, Sanctus, Benedictus, Agnus Dei),
având la bază șase strofe ale unui text poetic latin din veacul XIII și
șase texte liturgice, ce fac parte din slujba funerară, partea denumită
„Lacrimosa” fiind cea mai cunoscută. Recviemul este scris pentru patru voci soliste (soprano, alto, tenor, bas), cor mixt și orchestră;
Se
știe că în iulie 1791 contele Franz Walsegg-Stupach i-a comandat lui
Mozart Recviemul, în amintirea soției sale, prin intermediul
servitorului său Franz Anton Leitgeb, fără a-și divulga identitatea. Pe
măsură ce compoziția avansa, boala de care suferea Mozart se agrava.
Deoarece nu știa cine îi comandase lucrarea, se pare că în mintea
compozitorului a apărut ideea că Recviemul este compus pentru propria sa
înmormântare. Este posibil ca la înmormântarea lui să fi fost cântate segmentele „Introitus” și „Kyrie eleison”.
Prima audiție a avut loc la Viena în 1793, fiind organizată de Gerard van Swieten, un prieten al compozitorului. „Recviemul” a fost interpretat în 1809 la funeraliile lui Joseph Haydn și, 40 de ani mai târziu, la cele ale lui Frédéric Chopin.
Având în
vedere circumstanțele descrise mai sus și suma de detalii și dileme
neclarificate în jurul elaborării compoziției, pare inevitabil ca un
mare număr de mituri să fi apărut. În primul rând, s-a speculat foarte
mult pe marginea rolului jucat de compozitorul italian Antonio Salieri
în comandarea și completarea recviemului, pe de o parte, și în moartea
lui Mozart, pe de altă parte. Mitul implicării lui Salieri pare a fi
început în secolul al XIX-lea, odată cu piesa „Mozart și Salieri” a lui Alexandr Sergheevici Pușkin, care a fost utilizată de către Rimski-Korsakov drept libret al unei opere. În ciuda improbabilității ei, această „teorie” a fost preluată și dramatizată de Peter Schaffer, piesa fiind baza filmului de succes „Amadeus” (1984), al regizorului Miloš Forman.
Opriți războaiele!
