Primordiu

   Copitele potcovite loveau sacadat caldarâmul până la comanda „ho, brrr!” a vizitiului. Noaptea pătrundea prin „oblâncul” trăsurii chiar înainte de cântători. Nu ajunsesem să mai adorm pe drumul de la gară până la clădirea mare, neagră, unde a tras birjarul aproape de trotuar, dar nu am răspuns la întrebarea mamei, așa că m-a luat iubitoare în brațe, în timp ce omul cu pălărie și-a pus biciul în locul special amenajat și a coborât meticulos cele trei bagaje. Ce bine era în brațe la mama!
   Dimineața m-a prins măsurând pereții albi și tavanul parcă prea jos. Mama nu era lângă mine. Începuse serviciul. M-am dat jos din pat și am început să mă joc pe covorul prea scurt și prea îngust pentru a acoperi tot cimentul. Aveam un căluț mic din lemn și două mingiuțe umplute cu paie ce le căpătasem de la bunița (străbunica mea) la hramul bisericii din Darabani. Cum mă jucam eu așa, nu știu ce mi-a venit și mi-am pus un picior pe după cap. Sfruntându-mi norocul l-am pus și pe celălalt. După un timp am început să scâncesc. Nu prea știam unde mă aflu și dacă am voie să fac gălăgie.
   Norocul meu s-a numit tot mama. M-a repus pe picioare, mi-a dat o felie de pâine cu unt și parizer făcută soldăței, m-a îmbrăcat cât se poate de frumos și m-a scos dintre pereți pe un hol lung, cu băncuțe pe care stăteau vreo doi trei oameni. Mai târziu am aflat că sunt bolnavi veniți la doctor. La capătul coridorului am coborât un etaj și mama a bătut sfios la o ușă. Acolo era asistenta șefă: tanti Ludmila. Pe doctor l-am cunoscut în zilele următoare. Pe el și pe Luminița, fetița lui tanti Ludmila, care, în timp, mi-a devenit cea mai bună prietenă. Eram de-o vârstă, 4-5 anișori.
   Curând am descoperit întregul Mediaș. Era așa de mare...! Strada Carpați, pe care se afla dispensarul în care locuiam, începea de la piață și se termina la podul peste Târnava. Aici se afla inima muncitorească a localității din centrul țării, adică Emailul Roșu - fabrica de oale, tigăi și alte chestii din tablă, Salconserv - fabrica de conserve, un pâlc de blocuri de două sau trei etaje la parterul cărora se aflau alimentara, tutungeria, un atelier de reparații încălțăminte, o cofetărie și magazinul de carne. Le-am scris în ordinea în care le frecventam. Faptul că învățasem să citesc pe litere și să socotesc mă făceau plăcut și util. De la alimentară cumpăram zilnic o jumătate de pachet de unt și o sută de grame de parizer sau salam (nu aveam frigider), de la tutungerie luam cam o dată la două zile chibrituri și de un leu opt țigări Carpați (mama fuma), la atelier aveam treabă o dată la două săptămâni, iar la cofetărie ajungeam rar, cu Luminița și tanti Ludmila. La „Carne” mergea doar mama. Uneori.
   Ca să nu stau singur și ca să mai facă rost de un ban, mama ne-a înghesuit cu o fată pe care a luat-o în gazdă. Fata era femeie de servici la popicăria de deasupra pieței. Era curată și cuminte așa că ne-am înțeles bine. M-a dus cu ea de câteva ori să văd cum se antrenează popicarii. Doi-trei ani mai târziu eram destul de bun pentru vârsta și înălțimea mea.
   Cu timpul am aflat că strada Carpați nu este centrul universului. Rând pe rând am descoperit ICIL-ul (fabrica de lapte) în apropierea căruia stătea tanti Ludmila și avea televizor, parcul din centrul orașului, biserica cu acoperiș verde unde peste trei ani aveam să încep școala, cinematograful Maxim Gorki, clubul muncitoresc Emailul Roșu unde am văzut primul meci de fotbal la televizor și rapidist am rămas până astăzi, stadionul unde am văzut printre lețuri primul meci și am lovit cu piciorul pentru prima oară o minge de fotbal adevărată. Din aceea cu șiret. Era derbi. Juca Gaz Metan Mediaș cu Vitrometan Mediaș în Cupa României, pentru că erau în divizii diferite. Bine! Asta am aflat mai târziu. Pe atunci aveam probleme cu ținutul scorului. Mă tot întrebam de ce atunci când echipa condusă dădea un gol nu se scade de la cealaltă un gol. Ar fi fost mai simplu decât să tot aduni. Mai ales la noi, în spatele blocului, printre copaci. Gara și Dumbrava le-am găsit mai târziu. Parcă nu Dumbrava se numea... Nu mai țin minte.
   A! Am uitat să vă spun. Până să ajung la grădiniță, primele patru cinci luni mama mă coafa și îmbrăca precum o fetiță. Aveam părul lung, bălai spre șaten și ondulat, iar rochițele mă făceau chiar „frumoasă”. Când am împlinit cinci ani tovarășa educatoare a venit la noi, în spatele dispensarului, mi-a adus o rachetă din tablă și un ceas de jucărie care arăta implacabil doar ora cinci și a lămurit-o pe mama să mă facă din nou băiat. Chiar nu mai țin minte ce reacție am avut.
   Năpasta a venit spre toamnă. Am făcut tuse măgărească. Pe atunci rata de mortalitate la tusea convulsivă în rândul copiilor era destul de mare. O dată cu mine s-a îmbolnăvit și Luminița. Doctorul le-a spus părinților să ne ducă cu avionul. Mama a făcut ce a făcut, s-a dat peste cap, m-a dus la București și m-a urcat într-un avion de Bacău. De acolo ne-am întors acasă. Luminița, care a fost dusă la bunici într-un sat nu știu pe unde, murise.
  

Votez pentru că...

   Votez pentru că visez. Visez să nu mă mai intereseze ce fac Parlamentul, Instituția Prezidențială, Guvernul și partidele politice. Visez ca românul să nu mai omoare capra vecinului, ci să-i vândă acestuia varza pe care o produce. Visez ca „merge și așa” să reprezinte o variantă îmbunătățită. Visez ca doctorii, polițiștii, justiția... să aibă cât mai puțin de lucru. Visez ca nepoții mei să râdă mai frumos și mai sincer decât copiii mei. Visez ca spațiul și timpul să aibă aceeași valoare la Satu Mare ca la București, iar la București ca la, în ordine alfabetică, Berlin, Bruxelles, Londra, Madrid, Paris sau Roma. Visez ca cel care predă să aibă cunoștințe mai aprofundate decât ale aceluia căruia îi predă.

   Votez pentru că știu. Știu că viața pe care o ducem este frânată în dezvoltarea ei. Știu că nu există perfecțiune, dar un pas înainte înseamnă să te apropii de ea. Știu cât este aria cercului sau teorema lui Pitagora pentru că știu să le demonstrez. Știu că românii sunt inteligenți, talentați și muncitori fără să-mi confirme italianul, englezul, spaniolul sau germanul. Știu că există vf. Moldoveanu și Delta Dunării pentru că le-am bătut cu piciorul; Brâncuși și Eminescu pentru că am crescut la umbra lor; Ateneul Român și gorunul de la Țebea pentru că m-am adăpat din fluidul ce-l emană... Știu că există Everest și Estuarul Amazonului pentru că am avut învățători; Michelangelo și Shakespeare pentru că m-am înălțat prin spiritul lor; Wiener Staatsoper și ansamblul Stonehenge pentru că m-am adăpat din fluidul cel emană...

   Votez pentru că nu sunt singur. Nu sunt singur în mine. Nu sunt singur în familia mea. Nu sunt singur în anturajul meu. Nu sunt singur în lumea mea.

   Votez pentru că vreau. Vreau să exist. Vreau să existăm. Vreau să am încredere. Vreau să visez. Vreau să știu. Votez pentru că nu vreau să dau vina pe mine.

De zbateri

   Eram la Hamburg. Spre nouă dimineața. Călătorisem toată noaptea. Mai era ceva timp până să se deschidă zăvorul. La poartă erau circa 40-50 de persoane. Ne-am hotărât să bem un ceai pe undeva și să ne întoarcem ca să ne ducem la bun sfârșit intenția. Ceaiul, sendvișul și cafeaua au dispărut în liniște. Ne întoarcem la poarta ferecată și... ce să vezi... De la poartă, pe lângă ziduri, se formase o coadă de circa 200-250 de persoane. Ne așezăm cuminți la coadă. Era în jur de 9,30. După vreun sfert de oră mi se pare că ne mișcăm cam greu. Trec dea lungul siluetelor mai mult tăcute decât dornice de conversație, ajung la poartă și mă dumiresc. În curtea largă mai erau cam tot pe atâția dornici de a vota. După circa patru ore în care răbdarea unora a cam ajuns la limită, inclusiv a unuia dintre noi, am ajuns în cabina de vot. Eram și nu eram hotărât pe cine să votez. După vreo trei minute de zbateri, după ce am citit pe toți candidații eligibili pentru un scaun la Parlamentul European, m-am hotărât să votez persoane nu un partid. I-am luat doar pe cei care îi cunoșteam (sau aveam impresia că îi cunosc) și după o recântărire am pus ștampila pe cei cu puteri native latente.

   Afară se apropia de ora două a după-amiezii și coada era de circa trei ori mai lungă decât cea la care ne așezasem. Hm! Mulți dintre ei nu mai aveau cum să ajungă să voteze. Mi s-a părut corect să nu le spun nimic. Cine știe... poate se întâmplă o minune... Cam 60-70% din cei prezenți susțineau cu tărie că USR ne va salva. Vreo 15-20% păreau dispuși să meargă pe un partid tradițional: PNL. Cei cu PSD-ul ori nu existau, ori nu aveau curajul să se pronunțe. Marea majoritate erau tineri între 20 și 40 de ani. Unii cu copii, alții cu copiii altora pentru a se putea băga în față. Niște viitoare mame autentice, altele prefăcute... În fine, marea masă a oamenilor era civilizată. Ceva rumoare s-a făcut când a venit cineva și a anunțat că mașinile cu număr de România au fost amendate pentru parcare ilegală.

   După cinci luni și două săptămâni m-am aflat, alaltăieri, din nou în fața urnei. Din nou zbateri. Când am plecat de acasă știam doar pe cine nu votez. Dacă ăla n-ar fi semnat... dacă celălalt n-ar fi negat... dacă ăsta n-ar fi cerșit... Din capul locului am decis să nu votez un anumit partid ci omul și uite așa, de la o zbatere la alta, m-am trezit punând ștampila pe omul de cultură.

   Dezbateri. O lege nescrisă a alegerilor prezidențiale spune că cel mai slab în sondaje are câștig de cauză (în sensul că își îmbunătățește procentajul) în dezbateri directe. Acesta este motivul pentru care în primul tur toată lumea provoca la dezbateri doar pe cei aflați în sondaje înaintea lor. În turul doi o dezbatere neamț - docilă este imposibilă. Nu are cum să aibă loc. Docila a făcut o provocare. Neamțul n-a ridicat mănușa. Deocamdată. Eu cred că nici nu are să o ridice. Mai cred că dacă ar ridica-o, docila nu s-ar prezenta.

   Propunerea mea ar fi ca cei doi, fiecare separat dar concomitent, să se pună la dispoziția a câte unui juriu format din cinci jurnaliști, din toate mediile (TVR, DiGi 24, Antena 3, PRO TV și Realitatea) și să răspundă la patru întrebări de la fiecare jurnalist. Pentru ca talentul meu de regizor să se apropie de perfecțiune (sâc!) mai propun ca în final, fiecare din candidați să poată pune o întrebare celuilalt candidat prin intermediul unui membru din juriu.

  

  

O toamnă frumoasă

   Atunci când frunzele viței de vie prind o dantelă ruginie, iar boabele de struguri se îndulcesc mângâiate de soarele din ce în ce mai pieziș, atunci începe toamna. Atunci când frunzele nucilor se aștern prin livezi peste fructele decojite de verdele ce feștelește mânuțele nerăbdătoare, atunci e toamnă. Atunci când frunzele stejarilor îmbrobodesc obrajii cărărilor de munte lăsând din ce în ce mai golașe coroanele tăcute precum condorii, atunci e toamnă iar.

   E toamnă și pentru Irina Begu, care a lăsat marile turnee de tenis cu zeci de mii de spectatori și milioane de telespectatori pentru anonimatul unei săli de sport din Szekesfehervar, cu lumina deranjând prin ferestre (vezi foto, astăzi, 6-1, 6-3 în sferturi cu slovaca Rebecca Sramkova, într-un turneu anonim ITF feminin), în condiții de joc mult inferioare locului 115 pe care îl ocupă în acest moment. Nostalgia acelui loc 22 din topul mondial a cuprins-o la 5-0 în setul secund. Au trecut trei ani de atunci. A trecut și ea de momentul amintirilor. E toamnă și pentru ea. Face o figură plăcută în turneele de dublu, unde experiența are atuuri în fața condiției fizice și reflexele în fața anduranței.

   Să revenim la fotbal. După părerile controversate asupra rezultatelor naționalei lui Contra în antractul dintre etapele a XII-a și următoarea, să privim spre Liga noastră cea de toate serile:

   Capul de afiș al etapei se va disputa la Cluj în singurul meci de sâmbătă. Craiova va încerca să profite de incapacitatea lui Dan Petrescu de a se ocupa de două lucruri concomitent, incapacitate deocamdată doar proverbială pentru că, încă de la alcătuirea loturilor, a demonstrat că are atenția distributivă. Mizez (imaterial) pe victoria gazdelor.

   Luni seara se dispută, consider eu, al doilea joc ca importanță din această etapă cu număr fatidic: derbiul Moldovei de nord că în sud nu mai avem echipe. Interesantă este și distribuția celor 14 echipe din primul eșalon: două din Moldova, patru din Ardeal și opt din restul țării (sâc!). Orice rezultat este posibil. Chiar și o victorie la scor a uneia dintre combatante.

   Urmează un set de trei meciuri interesante în care oaspetele sunt mai mult (Viitorul) sau mai puțin (Gaz Metan și Astra) favorite. Gazdele, Dinamo în cazul găzarilor și Sepsi în cazul giurgiuvenilor, au doar șansa victoriei la limită sau a egalului de salon. Cei de la Clinceni nu au nici o șansă. Nici măcar pe cea datorată unui joc prost al Viitorului sau al unei eventuale superiorități numerice.

   Jocul SB-iștilor la Ploiești, unde gazde sunt ChindiaTârgoviște, ar trebui să le arate exact unde se află în acest moment numele sonore din componență raportate la poziția din clasament. O victorie m-ar face să mă repoziționez față de valoarea de antrenor a lui Vintilă. Totuși sper că Moldovan își va impune punctul de vedere.

   Meciul rămășițelor este chiar în deschiderea etapei la Tg. Mureș. Titlul de gazde îl poartă Hermannstadt, iar cel de oaspeți Voluntari. Cred că ardelenii se vor impune lejer. Chiar la scor...

  

  

Bârna de sub privirea lui Barna

   Barna oriunde se uită vede doar bârna sa, adică toiagul de președinte. Nu-i pasă că e doar o nuia. Orgoliul său nemăsurat îl face să calce pe interesele propriului partid și a propriului electorat. Pentru a-și atinge ținta, deocamdată turul doi, Barna are nevoie ca doamna docilă să rămână la guvernare. Doar așa electoratul PSD va oscila (diviza între PSD, Pro România și, în mintea lui, USR). Dacă PNL preia hățurile este posibil ca Barna să-și ia adio de la turul doi. Mai corect spus va fi la mare luptă cu actorașul de astăzi, actorul de ieri.

   Barna este conștient de imposibilitatea ca alegerile anticipate să aibă loc dar haosul creat îl avantajează pe el. Pe el personal. Nu partidul lui, nu electoratul lui și, mai ales, nu românii de rând. Din contră. Adică nu vom avea buget și automat vom avea nimic. Dacă USR (USR, nu Barna) nu ia măsuri este tot un fel de PSD. Restul sunt numai sloganuri. Cred că vor avea o surpriză mare la alegeri. Cred că românii s-au fript de prea multe ori ca să mai admită un fripturist.

   Cea mai cerebrală atitudine în aceste zile o are Ponta, dar el are prea multe tinichele legate de coadă. Chiar dacă în atitudinea sa se remarcă faptul că nu se promovează absolut de loc pe sine, ideea de al băga pe actoraș la înaintare arată că îi trebuie cineva ușor de manipulat. Am zis corect: actorașul este ușor de manipulat! Aura de personalitate puternică este doar un fals. Gândiți-vă doar ce roluri a jucat pe scenă și în platouri. Orice regizor de valoare folosește în rolurile personajelor actori al căror caracter se apropie de ceea ce a gândit scenaristul sau de ceea ce crede el că a gândit scenaristul.

   Urgența este justiția și alegerea primarilor. Din păcate acestea nu pot fi aduse la normal decât prin intervenția în forță. La vot nu va ieși nicicum. Pentru justiție sunt prea mulți penal(izabil)i și întovărășiți în parlament ca să iasă la vot, iar pentru alegerea primarilor în două tururi PSD-ul și UDMR-ul au controlul și, în cazul acesta, disciplina de partid necesare.

   Nici despre Johannis n-am cuvinte foarte bune dar, la această oră, se dovedește că și-a jucat bine rolul de candidat. Probabil e cel mai puțin implicat în rostogolirea de rău augur a politicii românești. E singurul care a mai încercat să frâneze bolidul. Cu saboți de catifea nu avea cum, iar piciorul în prag nu l-a pus de frica durerii de la degetul mic. Pentru el era mai aproape decât durerea poporului. Deocamdată altul nu avem.

   Despre ALDE nu prea am ce spune. Oricum în șapte-opt luni dispare sau se înregimentează în alte variante. Nu exclud nici o alipire de USR dacă Barna nu pică după prezidențiale (dacă intră în turul doi nu pică, dar nici USR-ului nu-i va fi mai bine). Cel mai haios ar fi o alipire Băsescu - Tăriceanu dar nu e posibil așa ceva. Hă, hă... cu Petrov?

   Despre PNL nu am spus nimic. Nu știu ce să spun. Faptul că și-a asumat conducerea guvernului cu toate aceste belele pe cap mă fac să pun capacul pe călimară. Cu speranță. Cu toate că știu că iar se va dovedi că speranța moare ultima. Da-le-ar Domnu' minte!

Derbi

   În urmă cu aproape 11 ani scriam despre originea cuvântului derbi, adică despre Derby:

    „Oraș în mijlocul Angliei. Cam de doua ori cât Satu Mare. Nod de cale ferată. Industria siderurgică reprezintă ocupația celor mai multi angajați. La număr nu sunt departe nici cei care construiesc motoare Rolls Royce pentru avioane. Dacă te duci până acolo poți admira o catedrală din secolul al șaisprezecelea și un muzeu al mătăsii.

    Motivul pentru care am adus in discuție numele acestui oraș se leagă totuși de sport. Toată lumea știe ce este un derby [pronuntie: da:bi]. Cred că mai puțini știu de la ce vine denumirea. Nu prea are legătură cu orașul Derby decât prin faptul că aici aveau loc în secolul trecut curse de cai. Mai la sud și mai la vest de Londra se află o altă localitate implicată în acest traseu: Epsom. Aici nu este numai un important colegiu englez ci și un hipodrom celebru cu o sumedenie de curse de cai. Fiecare cursă poartă o denumire. In secolul al XVIII-lea, prin 1780, s-a născocit o cursa căreia i s-a dat numele "derby" dupa locul de obârșie al organizatorului, contele Edward Stanley. Este o cursă care se desfășoara și astăzi la Epsom. O cursa clasica de trap, uneori de galop, a armăsarilor (nu si a iepelor, motiv pentru care astăzi, în Anglia, nu exista derbiuri feminine la nici un sport) în vârstă de trei ani.

   Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat ca un strănepot al acestui Edward Stanley, Henry, a fost membru de onoare al Academiei Române. A făcut în Principate o ancheta în legătură cu justețea luptei pentru unire. A alcătuit totodată o antologie în 1871 din poeți români dintre care nu au lipsit Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu sau Cezar Bolliac.”

Cursiera

   Vacanța de vară începuse de câteva zile. Clasa a șasea trecuse mai mult cu bune. Leneveam în pat și simțeam cu adevărat ce înseamnă expresia: „ce bine e acasă!”. Până în iarnă, fusesem „cazat” timp de un an și jumătate la un internat corecțional din Săcele (jud. Brașov) nu neapărat pentru că aș fi fost un copil problemă ci pentru că nu mai avea cine să mă întrețină. Pe tata îl părăsise mama pe când eu nu împlinisem un an (nerespectarea fidelității conjugale) iar mama se împrietenise prea mult cu alcoolul și fusese trimisă, după ce terminasem clasa a patra, la un spital de tip sanatoriu din Adășeni (jud. Botoșani), unde era și pacient și infirmieră.

   Din iarnă mama venise acasă mult mai frumoasă. M-a recuperat. Chiar dacă banii reprezentau o problemă eu nu simțeam asta. Iubirea de care eram înconjurat îmi ținea loc de toate. Lungit pe recamier îmi priveam pijamaua cu buline și-mi aduceam aminte de serile din martie când, cuibăriți în fotoliile-pat, nu prea noi, pe care le primisem de la o mătușă, ne uitam vrăjiți la televizor în fiecare seară la „Cerbul de Aur”. Simțeam bucuria din sufletul mamei cum bubuia că suntem împreună. Era un sentiment reciproc greu de descris. Roddy Mc Neil, Margareta Pâslaru (fusesem acasă la mama ei în urmă cu vreo doi ani), Dan Spătaru și Rita Pavone... (pe ei mi mai aduc aminte) ne încântau de pe scena Teatrului Dramatic din Brașov (biletele ar fi fost mult prea scumpe pentru portofelul mamei). Pe lângă notele pe care le primeau de la arbitri (mai puțin Rita, ea fiind vedetă) mai primeau note și de la mine. Ale mele erau mai importante. Notate cu creionul în Caietul Festivalului aveau să fie un subiect de discuție a doua zi la școală și în curte la Țuțu, după ce jucam un tenis cu palete din lemn pe un teren scrijelat în colbul unui pământ denivelat. Doar venise primăvara și se apropia Roland Garros-ul.

   Așadar vacanța îmi prelungea diminețile în lenjeria care nu mai mirosea maro, a săpun de rufe. Strada Lungă, calea ferată și cerul senin treceau prin sticla subțire a geamului (iarna mai trecea și frigul). Mi-am luat slipul, pantalonii scurți și un tricou și am coborât în curtea înțesată de mașini grele ce țineau de atelierelor de la parterul locuinței noastre. În trecut aparținuseră CFR-ului, ca anexă la Gara Bartolomeu din Brașov, atunci era parcul de mașini al unui grup de șantiere. M-am strecurat printre mastodonți fără să mă murdăresc și am ieșit pe poarta larg deschisă, poartă pe care duminica băteam covoarele.
   La nici o sută de metri, pe Lungă, era ștrandul Dezrobirea (CIBO de mai târziu, aparținea de fabrica de CIocolată și BOmboane). Micuț, cu un bazin olimpic, înghesuit între plopi, era răcoarea mea din fiecare vară de atunci și până la terminarea facultății. Acolo eram prieten cu toată lumea: cu preșcolarii pe care îi învățam Păcălici și fotbal; cu cei de-o vârstă cu mine cu care jucam leapșa în apă și fotbal; cu tinerii muncitori și studenți cu care jucam volei și fotbal; cu cei de vârstă medie cu care  jucam remi și fotbal și cu cei mai în vârstă ale căror povești de viață le ascultam și cu care nu jucam fotbal. Când aveam nevoie să fiu singur dezlegam rebus sau citeam. Citeam foarte mult. Citeam orice. Bibliotecarele de la școală și până la cele de la județeană mă îndrăgeau.
   Acolo, între plopi, retras într-un colț, era un nuc. Un nuc mare, al cărui frunziș umbrea o bună parte a bazinului păstrând apa rece până dincolo de prânz. Rece și verde. Acolo se juca leapșa. Nucul avea rădăcinile într-o curte micuță care făcea parte din cvadratul ștrandului. Acea curte m-a fascinat. De acolo, din când în când, intrau și ieșeau copii, tineri și oameni cu biciclete. Biciclete cu coarne întoarse. Noi le spuneam cursiere.
   Am intrat și eu acolo, curios să mă dau și eu cu cursiera. Învățasem încă de țânc să pedalez. La început nu ajungeam la pedale. Luam bicicleta vecinului bunicii, mă urcam într-un vârf de pantă și-mi făceam vânt pe drumul colbuit spre centrul satului (Cuza Vodă, comuna Bivol - astăzi Viișoara, raionul Dorohoi sau Darabani, regiunea Suceava pe acea vreme). Mai târziu nu ratasem nici o ocazie ivită să mă urc în șa.
   Nici astăzi nu înțeleg de ce am fost respins. Nici măcar nu m-au lăsat să mă urc pe o bicicletă. Probabil am prins pe cineva într-o zi proastă. Tânjeam să încerc și eu. Din păcate nu am mai avut curajul să mă apropii de portița aceea de sub nuc. În viața mea nu am mai avut ocazia să mă urc pe o cursieră.
  

O nouă etapă după etapa a noua

  Pentru derbiul etapei trebuie să așteptăm până luni. Ca și etapa trecută cel mai interesant meci se joacă luni. La orele de maximă audiență joacă alții. Așadar, la Ovidiu, viitorul fotbalului românesc (de Nooijer, Houri, Rivaldinho și, eventual, Eric) dau ochii cu străinul Rusu. E doar un joc de cuvinte. Admir ce face Hagi la Ovidiu. Aș fi dorit să fi făcut această academie într-un oraș mai mare care să aducă mai mulți spectatori în tribune. Revelația Poli Iași ar putea profita de euforia puștilor după victoria detașată (doar pe tabela de marcaj) din fața găzarilor și să le pună probleme.

   Astăzi ne vom delecta cu un alt meci nu numai interesant ci și important pentru partea superioară a clasamentului. Găzarii nu ar trebui să jelească prea mult după deplasarea de la Ovidiu deoarece au jucat bine. Problemele de acolo s-au numit Căbuz și câteva inadvertențe în apărare. Craiovenii ar putea specula și ei astfel de oportunități. Forța de atac dezvoltată de Fernandes, Dumitru, Olaru de la gazde și Pițurcă de la oaspeți ne vor oferi un meci spectaculos cu multe goluri. Hai fotbalul!

   Campioana, după victoria formidabilă din Liga Europa, ar putea fi tentată să trateze meciul de pe Arena Națională mai lejer ținând cont de locul ocupat în clasament de FCSB. Nu cred că va fi așa deoarece există și orgolii. În general orgoliile expansive duc către eșec, acum s-ar putea să fie factorul revigorant. Aștept un joc aprins în care gazdele să consfințească sau nu revirimentul de care a dat dovadă în ultimele două jocuri.

   Dinamo, la fel ca și FCSB-ul, trebuie să arate că ultimele rezultate (două victorii și un egal) nu sunt întâmplătoare. Sunt curios de prestațiile lui Budescu la gazde (Astra) și D. Popa la oaspeți. Partida de la Giurgiu ar putea lâncezii pe alocuri dar cred că va fi pigmentată cu inserții de spectacol.

   Meci de mare interes printre ardeleni: Sepsi (Oltul) contra Hermannstadt (Sibiu). Lăsând la o parte denumirile cu tentă etnică jucătorii celor două echipe se vor încleșta într-o dispută sportivă, așa că, noi, suporterii, vom „suporta” cu aplauze reușitele din iarbă. Jocul contează pentru partea superioară a jumătății inferioare. Off! E complicat.

   Un joc care la prima vedere va fi dezechilibrat s-ar putea solda cu surprize. În cele nouă etape de până acum gazdele, botoșănenii, au înregistrat șase jocuri încheiate la egalitate, iar oaspeții, târgoviștenii, au suferit cinci înfrângeri. Așadar surpriza ar fi victoria lui Viorel Moldovan în fața lui Marius Croitoru.

   Derbiul „celor cari nu cuvântă” aș prefera să se încheie la egalitate. Voluntari și Clinceni, cele două echipe cu tribunele goale pentru nivelul primului eșalon, să facă loc Măriei Sale Suporterul. Așteaptă Ploieștiul, Clujul, Constanța, Timișoara, Brașovul (ăștia deocamdată așteaptă degeaba), Aradul, Oradea, Baia Mare, chiar Satu Mare (tot degeaba)... și Giuleștiul.

Prietenia

   „Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc care leagă două persoane” este definită rece prietenia în DEX. Păcat că nu toată lumea are prieteni. Sunt unii care nu au avut prieteni în viața lor. Îmi pare rău pentru ei. Lor nu le pare. Nu are cum să le pară pentru că nu știu ce au pierdut. Cicero spunea: SINE AMICITIA VITAM ESSE NULLAM, mai pe românește „fără prietenie n-ar fi viață”. Consecința logică este că cei care nu au prieteni nu trăiesc. Nu e chiar așa. Trăiesc, dar nu pătrund termenul. Iau doar partea de întovărășire din el. Tot la fel de adevărat este că în Historia Alexandri Magni, filozoful german Ernst Curtius declama în secolul al XIX-lea: INTER DOMINUM ET SERVUM NULLA AMICITIA EST, adică „între stăpân și sclav nu poate exista prietenie”. A spus, dar nu este neaparat veridic. Chiar și în lumea animalelor există prietenii, uneori ciudate, care desființează teoria lui Curtius.

   Unii confundă prietenia cu iubirea. Cazurile de iubiri neîmpărtășite sunt nenumărate. Prietenia nu poate fi neîmpărtășită. Iubirea mai trece câteodată, se mai uită, în prietenie se tace împreună. Iubirea este transparentă, prietenia este diafană. Iubirea este ca un material plastic: necesar, util, dar în timp poate deveni dăunător. Prietenia este ca o floare. Nu vreau să scot în evidență că este vie. Și iubirea este vie. Comparația se referă la faptul că atunci când prietenia dispare (moarte, depărtare,...) nu apare factorul vătămător: ura.

   Să trecem la fotbal. Aici sunt mai mult iubiri decât prietenii. Cele mai multe se termină cu ură sau cu subjugare. De fapt în această etapă ura predomină. Singurul meci în care aceasta nu-și face prezența este derbiul etapei. Aici este doar spirit de competiție. Pe timpuri, după un asemenea meci, se mergea la o terasă împreună. Dar pentru acesta trebuie să așteptăm până luni, când la Ovidiu, pe Central Academia Hagi vine liderul: Gaz Metan Mediaș. Ar trebui să fie un meci frumos încheiat cu victoria gazdelor.
   La Craiova ura plutește peste tot. Între Pițurcă și Becali (scuzați-mă că am alăturat merele cu neghina), între fanatici (se va încuraja mai puțin decât se va huidui), între telespectatori (zic și eu așa, după ce se postează pe site-uri), chiar și sub pământ Oblemenco nu s-a împăcat cu Alecsandrescu (cei doi ioni, ambii pozitivi), s-au urât de la distanță, manevrele Sfinxului, conducător la Steaua, l-au ținut departe de echipa națională pe Tunarul din Bănie.
   Pe Arena Națională și pe Emil Alexandrescu merită să mergem. Bineînțeles trebuie să facem abstracție de extremiștii dinamoviști. E simplu: copiii rămân acasă. Iar ceilalți purtați căști. Pe teren, Dinamo și Botoșani, respectiv Iașiul și Sibiul, vor face probabil spectacol cu multe goluri.
   În Gruia, CFR este clar favorită în fața codașei din Voluntari. Acolo vorbele de duh vor lipsi de pe banca frânarilor din cauza Comisiei de Disciplină care l-au trimis în tribună pentru vreo lună pe harnicul dar nestăpânitul Petrescu.
   La Călărași aproape nimeni în tribune. Poate câțiva care vor să-l revadă pe Budescu, alții pe Alibec... Pentru Academica Clinceni și Ioan (ion negativ) Niculae nu cred că sunt prea mulți admiratori. Aș spune că din contră.
   Derbiul suferinței va fi la Ploiești, pe Ilie Oană, unde chiar dacă nu joacă vreo echipă prahoveană, vor fi mai mulți spectatori decât la Călărași. Acolo ar putea fi o altă ură despre care nu vreau să vorbesc. Oaspeții sunt Sepsi, o echipă care mă aștept să crească de la etapă la etapă.

  

BRAVO Bianca

   În primul rând trebuie să-mi cer scuze. Nu bine trecuse Sfântul Ilie că Michiduță m-a pus să afirm pe pagina asta că Serena Williams nu va mai juca niciodată o finală de Mare Șlem. Iată că înainte de Nașterea Maicii Domnului vorbele mi-au fost doar rătăciri.

   Cu câteva minute înainte, copleșit de emoție, am vrut să scriu multe. Despre Bianca Andreescu, despre tenis, despre US Open, despre Pitești, despre Maria și Nicu, despre Hristache, despre Federația Română de Tenis, despre toate... Dar acum, când m-am așezat în fața tastaturii nu mai știu să spun decât: BRAVO Bianca!

Pancu, Manole și abia apoi arbitrul

   Pe Pancu aș vrea să-l îmbărbătez, pe Manole să-l desființez, iar pe omul al cărui nume nu vreau să-l pronunț (nici să-l mai aud) îl las în plata Domnului.

   Pancu nu se pricepe la apărători. Nu e un capăt de țară. Poate fi ajutat dacă orgoliul îi permite să-și dea seama de acest fapt. Îndemnul meu este să meargă mai departe pe planul conceput. Mi se pare un plan realist cu șanse de reușită. Detractorii există și vor exista. Să nu facă prostia să-i ignore. Ar trebui să-i înțeleagă și să ia partea benefică din criticile lor. Mi-a plăcut cum imediat după meci a încercat să-l îmbărbăteze pe Manole. Sunt de acord. Să-l îmbărbăteze și să-l îndepărteze. Cartonașul galben luat de Lazăr l-a determinat pe Pancone să-l schimbe la pauză. Cred, totuși, că Lazăr este prea important pentru Rapid la ora actuală. Mi-aduce aminte de Mișa Klein, chiar dacă n-a fost rapidist. Sau de Dinu. De Dinu rapidistul anilor 60-70. Din greșeli învățăm. Noi să iubim rapidul el să antreneze.

   Despre Manole nu prea am ce să spun. Nu avea valoare de Rapid nici în Liga a treia. Acum cu atât mai puțin. Chiar dacă Pancu se pare că îl are la inimă ar trebui să renunțe la el. Pentru el au plecat mulți fundași centrali. Unii mult mai buni decât el. E o investiție ratată, dar nu-i nimic. Se mai întâmplă. Mergem mai departe, zic eu, fără el. Cine nu mă crede să revadă toate jocurile din această vară și să-l urmărească doar pe Manole. Și pe mine în urmă cu aproape 50 de ani, după trei ani de juniorat, m-au lămurit că nu am valoare de Rapid. Tot rapidist am rămas.

   În ceea ce privește arbitrajul nu sunt prea multe de spus. Rapidul a fost dezavantajată aproape în toate partidele din acest tur. Îl admir pe Pancu pentru poziția lui față de arbitri și arbitraje. Îmi permit să nu fac același lucru și cu experiența mea de 21 de ani de arbitraj să comentez. În afară de arbitrajul la comandă (nu știu dacă de sus, dar de pe banca oaspeților sigur) i-aș mai imputa orgoliul. Pentru arbitrajul la comandă am ca dovadă faza în care s-a dat golul doi al târgjienilor, când, la o fază înghesuită de joc în apropierea băncii de rezerve a oaspeților, acestia au explodat, iar arbitrul a fluierat. Nu numai că a fluierat dar i-a mai dat și galben lui Sefer. Reluările au demonstrat că n-a fost nimic. A ieșit gol. În altă ordine de idei faultul din suprafața de pedeapsă a fost mutat în afara acesteia în mod intenționat, arbitrul fiind foarte bine plasat.

   Deci vinovații pentru acest eșec sunt în ordine: Pancu (introducerea lui Labeau în locul lui Lazăr, titularizarea și menținerea lui Manole...), Manole (lipsă de valoare, lipsă de atașament față de echipă, nu se cere „afară”...) și omu' negru.

Întoarcerea pe(ntru) toate fețele

   Plâng plaiurile după tinerii noștri. Plâng creșele și grădinițele după părinți care au uitat de unde au plecat. Plâng centre de reeducare și închisori de prea plin. Plâng muncitorii că n-au de lucru și patronii că n-au mână de lucru. Plângem și noi, tinerii de peste o jumătate de veac, că ni se fac promisiuni care n-au cum să fie respectate. Toți plângem din cauza întoarcerilor. Sau neîntoarcerilor. S-au întors toate pe dos Pe dosul nostru rezistent și pe dosul lor nerușinat. Care lor? Al lor, al tuturor claselor politice de până azi.  De ce naiba...? Sau lasă!

   Mai bine ne întoarcem și noi la fotbalul nostru, cel de toate zilele, în așteptarea marilor întoarceri. Poate că peste trei-patru ani la startul campionatului vom avea pe Rapid, Dinamo, Steaua, U. Cluj, Petrolul, UTA, Univ. Craiova, FC Brașov (chiar Steagul Roșu dacă-mi este cu iertare), Poli Iași, FC Argeș, Farul Constanța, Crișul Oradea (merge și FC Bihor), SC Bacău și bineînțeles Poli Timișoara. Am uitat pe cineva? Nu-i nimic. Trecem la 18 echipe și vin și celelalte nume. Poate chiar și Olimpia noastră dragă sătmărenilor. Atunci să vezi tribune și galerii. Apropo! Vrem galerii nu ultrași. Existența fanaticilor este un alt motiv pentru care tribunele sunt goale. Galerii care să încurajeze echipa favorită, nu huligani care să-i înjure pe adversari.

   Așadar Spania. Favorită certă în meciul din seara asta. Nu cred că ne speriem. Avem atâtea exemple de dăruire totală a tricolorilor încât speranțele noastre sunt îndreptățite. Îmi veți spune că nu-s aceleași nume pe teren. Vă răspund că Dobrin, Răducanu, Dinu, Dumitru, Sătmăreanu, Dumitrache, Domide, Dembrovschi, Lupescu, Dan Coe, Neagu... în '70 sau Dan Petrescu, Răducioiu, Lăcătuș, Balint (doar Hagi făcea excepție)... în '90 aveau aceeași rezonanță pe plan internațional ca și majoritatea componenților tineri de azi. Pe ei ne bazăm. Bineînțeles cu câteva implanturi mai târșâite prin competiții importante.

   Săpunaru? Nu știu ce să zic. Este decizia selecționerului și o respectăm. Dar totuși nu așa se procedează. Contra ar fi trebuit să-l anunțe personal. Poate chiar să pună la cale un meci de retragere. Emfaza, că nu trebuie să sune orice jucător dacă nu-l cheamă la națională, nu ține. Ne lasă să înțelegem că au avut o răfuială personală. Chiar și așa, Contra ar fi trebuit să țină cont de banderola de căpitan pe care „Săpun” a purtat-o în peste 10 jocuri ale naționalei noastre. Banderola de căpitan al echipei României nu se „negociază” în răfuieli personale.

Învinșii și neînvinsele

   Începe o nouă etapă. Etapa în care toată lumea arată cu degetul dar nimeni nu ia hățurile. Acestea, hățurile, rămân în mâna fără degete a docilei. Mâna plecată direct din umăr nici măcar nu are posibilitatea să arunce. Poate că ar arunca bietele frâie hăt departe dar un „îngroapățarafinanciar” și un „scriediscursuri” i-au mutilat brațul și antebrațul. Nici să strângă pumnul nu mai poate. Fără degete e cam greu. Ei sunt învinșii. Sper.

   Scuze! Vroiam să scriu despre fotbal. Despre derbiul de sâmbătă de la Mediaș, unde cele două neînvinse, Gaz Metan și Poli Iași, cocoțate după șapte etape acolo unde nu se visau, vor dezvolta probabil un fotbal deschis, de calitate, dacă intemperiile nu le-ar zădărnici eforturile. Să sperăm că grindină va fi doar în cele două porți și căldură doar în tribune.

   La Giurgiu, pe un teren care în ultimul timp a fost ultra tasat de crampoane vine liderul, expresul de Cluj. Nu cred că și-a pierdut din viteză după excursia la Praga și, spre slava sa, campioana va rămâne neînvinsă. Slava sau Slavia? Nu mai știu. Misiunea le-ar putea fi ușurată de Niculae, din lojă. Se poartă „schimbările” dirijate și Alexa s-a dovedit docil etapa trecută.

   Ultimele două jocuri din punct de vedere cronologic atrag atenția în egală măsură. Duminică seara SB-ul revine pe Arena Națională într-o partidă care, în alte condiții, ar fi trebuit să se desfășoare sub ochii a cel puțin 15.000 de spectatori. Sunt curios dacă vor fi 5.000. Totuși, vine neînvinsul Hagi! Cealaltă se dispută la Sepsiszentgyörgy, unde Dinamo trebuie să dovedească în fața unei alte neînvinse că Uhrin jr. chiar este antrenor. Materie primă i-a mai rămas.

  La Voluntari, Craiova ar trebui să treacă lejer de o echipă care nu vrea. Capricioasa echipă olteană nu va reuși să piardă. Singurul obstacol se numește Bergodi dar, de pe bancă, acesta nu poate face nimic. Probabil oltenii îi vor depăși numeric în tribune pe autohtoni.

   Un alt meci cu învingătoare așteptată este cel de la Botoșani, dar atenție(!), moldovenii tocmai și-au dezechilibrat echipa prin plecarea unor piese cheie din angrenaj. Totuși, nu prea are adversar. Nici Simona, astă noapte, părea să nu aibă adversar. Townsend a intrat în mintea lui Halep la începutul setului doi și n-a mai ieșit până la sfârșit. Parcă îi dicta unde să-i dea mingea.

   Mondialele de judo ne-au lăsat un gust amar. Nici o medalie la Tokyo. Mai urcă pe tatami Simionescu, sâmbătă la +100, dar este în grupă cu gazda Havasawa și brazilianul Silva. Nici mongolul Naidan și bosniacul Sadikovici nu sunt adversari „ușori” pentru Vlăduț, așa că... Gust amar vom avea și duminică pe Municipalul din Sibiu unde cred că ne așteaptă un meci urât. Frica de a pierde a celor două echipe va goni spectatorii din tribună cu mult înainte de minutul 90. Ce-aș vrea să n-am dreptate!

  

USR este astăzi cel mai nociv partid pentru români

   Uniunea Salvați România refuză să salveze România. A luat voturile românilor ca partid de sacrificiu, dar pe parcurs și-a pierdut eroismul. Precum Johannis care a acceptat-o pe „d-na Docilă” ca premier pentru a nu-și pierde rangul, așa și Barna nu trece la guvernare pentru a salva partidul. Nu-i pasă de români. Partidul lui să fie fericit.

   Guvernul Docilă își dă duhul. Să și-l dea. La cât rău au făcut Dragnea, Ponta, Vâlcov, Fifor, Teodorovici, Tăriceanu... cu uneltele gen Toader, Dăncilă, Tudose, Grindeanu, Niculicea, Iordache, Dan, Meleșcanu (sper să nu se supere careva că l-am uitat) în patru-șapte ani l-au cam depășit pe Iliescu care a avut la dispoziție 23 de ani. Problema este că nu vrea nimeni să ia taurul de coarne. Dintre partidele parlamentare PNL este prea îndătinat, ALDE este malefic (Tăriceanu) și fără susținători, USR s-a dovedit demagog, UDMR este etnic iar PMP nu scapă de umbre. Dintre partidele neparlamentare nu vedem decât Pro România care ar putea conta, pe restul putându-le considera ca ”tehnocrați”.
   Sunt absolut convins că în toate aceste partide (inclusiv PSD și „tehnocrați”) se găsesc oameni capabili, curați și dedicați care să formeze un guvern. Un guvern nu de stânga sau de dreapta, un guvern care să adopte legi în favoarea românilor indiferent dacă acestea se găsesc pe lista de proiecte ale formațiunilor de dreapta sau de stânga. Un guvern care să facă să dispară manifestările extremiste nu prin interzicerea lor ci prin inutilitatea lor. Un guvern potent care să ne facă să trăim confortabil, să muncim pentru că ne place ceea ce facem, să învățăm pentru că ne place să știm, să iubim pentru că avem ce sau pe cine și să fim sănătoși.
   Năzuințele românilor s-au îndreptat în ultimul an către promisiunile venite din București, de la acel USB care promitea. Țara i-a adoptat și au devenit USR. Au fost parlamentarele europene și românii de pe planetă i-au votat masiv.  Au crescut ca Prâslea cel Voinic dar merele de aur s-au dovedit doar pădurețe. Nu există durere mai mare decât această nouă înșelăciune. Este posibil ca neamul să-și piardă încrederea definitiv în posibilitatea de a fi român la tine acasă.
   Atenție USR! Vei reuși ceea ce nu a reușit PSD-ul sub toate denumirile și conducerile sale. Îndepărtarea aproape totală a românilor de urnele de vot și de plaiurile natale. Glumind puțin pot spune că voi rămâne doar eu și cei de-un leat cu mine, cei care am învățat să spunem în armată: „Da. Să trăiți!”

Tineri până în 30 de ani și specialiști până în 50 de ani sunt căutați pentru muncă la Frankfurt

   Cunoscutul om de afaceri sătmărean, Puiu Antal, aflat de treizeci de ani în Germania dorește să ofere tinerilor și mai puțin tinerilor sătmăreni un loc de muncă stabil în zona Frankfurt din Germania. Sincer să fiu am fost surprins la început de dorința acestuia de a folosi muncitori și specialiști români, în special sătmăreni, și l-am tras puțin de limbă. Cauzele sunt multiple pentru care s-a orientat astfel:

   - calitatea mâinii de lucru din România este binecunoscută în Germania;

   - dorul de casă și de limba română îl face să ofere un trai mai bun celor harnici care doresc să scape de sărăcie;

   - capacitatea de acumulare și învățare a tinerilor din România este superioară...

   

     Pentru tineri între 18 și 30 de ani:

   - oferă posibilitatea de școlarizare și specializare pentru munca pe șantier în construcții și pe utilaje grele de mari dimensiuni de genul: excavatoare între 1 și 90 de tone, încărcătoare frontale, utilaje de tăiat - găurit beton, utilaje speciale pentru demolare, camioane și altele;

   - oferă cazare, haine de lucru, transport dus-întors de la domiciliu la șantier;

   - transportul din România în Germania și retur după trei luni de zile;

   - după trei luni de probe cei interesați se pot angaja definitiv conform legilor din Germania: salar confortabil și ajustat continuu pe gradul de muncă și de specializare (20 de zile de concediu, pensie, asigurare de boală, concedii medicale plătite, sărbătorile respectate și plătite...)

   Pentru specialiști în construcții până în 50 de ani:

   - au prioritate vorbitorii de limba germană apoi cei ce doresc să învețe limba germană;

   - cazare și transport conform celor specificate mai sus;

   - angajare definitivă pe specializare conform normelor din Germania.

Parcimonia miticilor

   Cu mulți ani în urmă Franța era singura țară din Europa, poate și din lume, în care capitala țării nu avea echipă în primul eșalon fotbalistic al țării. Așa a fost inventat PSG. Noi, în bunul obicei francofon, ne raliem acestei direcții și uite că am ajuns cu o singură echipă bucureșteană cu stadion în București în Liga I. E adevărat, este o situație de conjunctură, dar este un adevăr. Poate că Mitică al lui Caragiale a ajuns astăzi Dorel al agențiilor de publicitate, dar în fotbal acesta poartă numele de „clanul Becali”, iar superficialitatea și neseriozitatea acestuia a împiedicat ani la rând fotbalul românesc să se dezvolte armonios. Și în politică la fel: „clanul Dragnea” (i-am numit așa pe pușcăriabilii lui; scuzați-mi licența) a întârziat și încă mai întârzie maturizarea și consolidarea spiritului românesc. Nu faceți trimitere din aceste cuvinte către Steaua sau PSD. Ele sunt doar „gazdele” în care s-au dezvoltat aceste buboaie. Au ales cele mai populare gazde. Atenție! Nu și cele mai iubite. Acolo unde există iubire, respect și dedicare paraziții nu germinează.

   Chiar dacă primele patru clasate își vor disputa partidele din etapa a șaptea pe teren propriu, cifrele spun că partidele echilibrate vor predomina de vineri până luni. Derbiul etapei va fi în primul meci al zilei de duminică, unde frânarii, cu gândul la Praga, trebuie să facă față croielii lui Croitoru. Croială parcă mai bine însăilată între nou veniți și rămași decât la frații lor moldoveni de pe Bahlui. Egalul cu goluri în ambele porți reiese din calcule, dar și din rațiune. Să vedem.

   Curios, dar al doilea meci ca importanță al etapei este cel de la Ovidiu de pe stadionul „Central Academia Hagi”, unde gazdele sunt mari favorite în fața „voluntărenilor” cum incorect se alintă ilfovenii cu ancora pe piept. Ar fi normal să vedem vreo cinci goluri.

   Poate că am nedreptățit puțin partidele de la Iași și Craiova situându-le pe locul trei ca însemnătate. La Iași ne așteptăm la un mult la zero, prin mult înțelegând cel puțin trei. Cei din Târgoviște își vor găsi într-un târziu linia de plutire, dar nu vineri. Tot vineri, când umbrele serii se lasă peste cel mai frumos Muzeu de Istorie pe care l-am văzut în România, Bănia va avea probabil din nou o mică deziluzie pe frumosul și modernul „Ion Oblemenco”. Cei din Giurgiu sunt din ce în ce mai harnici, iar oltenii mai risipitori.

   La Mediaș, pe „Gaz Metan”, acolo unde am văzut primul meci de fotbal pe viu (renumitul derbi local Gaz Metan - Vitrometan, prin '61-'62), echipa fără identitate dar cu patron, ar putea avea ceva șanse doar dacă nu Face Ce Spune Becali, acest lucru fiind mai ușor în deplasare.

   Un alt meci egal cred că vom vedea la Clinceni sub ochii câtorva spectatori și a și mai puținor telespectatori. Oltul Sfântul Gheorghe ar avea chiar șansa victoriei dacă s-a mai omogenizat un pic.

   Singura echipă cu stadion în București în această ediție, Dinamo, are șansa și obligativitatea unei a doua victorii. Sibienii din Portugalia, Brazilia, Croația, Coasta de Fildeș, Congo și câțiva băștinași nu cred că au reușit să încropească o echipă, chiar dacă baciul lor, Costel Enache, ca orice bun român, a ales săptămâna trecută dintre două rele. Probabil în ultimul joc al etapei vom vedea și cele mai multe goluri. Vreo șase.

Elucubrații

   Primul eșalon al fotbalului nostru începe să arate mai așezat, mai urban. În urmă cu câțiva ani scriam despre pericolul ruralizării fotbalului românesc. Pericolul s-a materializat într-un lung șir de ani în care echipe fără susținători precum Brănești, Chiajna, Năvodari, Corona, Voluntari, ASA, Călărași, Urziceni, Mioveni, Otopeni sau Curtea de Argeș (Doamne, 11 echipe!) au regresat fotbalul românesc până în mocirla urnelor a treia și chiar a patra la tragerile la sorți pentru diverse competiții naționale, atât la nivel de echipe de club, cât și la nivel de reprezentative. Am inclus în această listă Corona și ASA chiar dacă acestea reprezentau orașe mari (Brașov și Tg. Mureș) pentru că nu aveau susținători. Fotbalul, de fapt sportul în general, fără spectatori e inutil. Nu am inclus în această listă Viitorul dintr-un motiv lesne de înțeles așa că nu-l mai explic.

   Nici anul acesta n-am scăpat de Voluntari și ne-am procopsit cu Clinceniul, dar să nu uităm că nu puteau retrograda patru echipe, iar Petrolul și „U” și-au tras singure gloanțe în talpă până n-au mai simțit gazonul. Nu-i nimic. Pentru că tot am dat titlul acestui articol „Elucubrații” lăsați-mă să delirez un pic: anul acesta pică cele două și sper că nu Dinamo și intră la pachet, Rapid, Petrolul și „U”. Dacă Rapidulețul meu nu va reuși din prima, sigur va promova din a doua încercare, dar sunt acolo UTA, Farul, Poli, FC Argeș, Pandurii... echipe care numai pronunțându-le numele mi se furnică pielea (Domide, Sorin Avram, Dembrovschi, Dobrin, Pițurcă... îi mai țineți minte?).

   Ca derbi al etapei a patra vă propun jocul de sâmbătă după-amiază (15,30) de la Botoșani unde noua trupă a lui Croitoru, care a dat dovadă de mai multă omogenitate decât am crezut, își încrucișează crampoanele cu mai puțin busculata echipă a lui E. Iordănescu (el fiind de altfel noutatea, dar dom' Profesor e sus, în tribună, și vede). Sper să nu-i doboare căldura.

   Al doilea joc pe care vi-l propun este cel de duminică seara (21) de la Sf. Gheorghe în care acest antrenor român, Laszlo CSaba (cică-i neamț azi) perindat prin Scoția (foarte mulți ani) și Ungaria se va saluta la început de meci (sperăm și după) cu Gică Hagi. Vom vedea desigur o partidă tacticizată dar deschisă. Nu va fi vorba de acel catenaccio al lui Helenio Herrera, dar nici harababura latifundiarului (era să scriu B. Andone).

   Cred că la Târgoviște și Sibiu oaspeții (CFR și Craiova) vor fi printre cele 4-5 formații care vor câștiga în deplasare. Alexa (Astra) poate profita de zăpăceala de la FacețiCeSpuneB și ar mai putea aduna puncte albe pentru zile negre. Mari favorite sunt Poli Iași (la Voluntari) și Dinamo, chiar dacă cei din Ștefan cel Mare sunt vecini de clasament cu ruralii dintre Ciorogârla și Sabar.

   După cum vedeți nu prea am încredere în echipa care luptă pe două fronturi (național și internațional) și nu are lot și antrenor adecvați.

  

Jertfa copilei

   Reflexivul „a se jertfi” are o nuanță de conștiență. Și dacă, în ultima clipă, copila a fost conștientă că va zbuciuma o lume coruptă? Că va zdruncina din temelii acel „merge și așa” care ne-a oprit din drumul spre normalitate? Că ar putea reprezenta o întoarcere a civilizației din drumul spre prostire - dezumanizare - cretinism - dezagregare și dispariție înapoi către umanitate? Chiar dacă este foarte puțin probabil eu vreau să cred că așa a fost. Și chiar așa a fost!

   Corupția ucide! Cât adevăr! Și cât i-a trebuit omului să-și dea seama de asta? Și cea făcut după ce și-a dat seama? A exploatat acest adevăr. Ce rost mai au războaiele când cea mai la îndemână armă este corupția. Cu ea ucizi dușmani, ucizi prieteni, ucizi popoare, ucizi orice. Te poți chiar sinucide. Așa ca în aritmetică: degeaba o lemă s-a adeverit de „n” ori dacă a „n+una” oară nu s-a verificat. N-a existat, nu există și nu va exista om necorupt. În afară de mine și de tine, bineînțeles!

   Dar oare copila a fost ucisă? Jertfa ei a dus-o către îngeri sau către drogate și violate, drogate și violate, drogate și violate...? Deocamdată noi, plebea, nu știm. Argumentele pro și contra sunt numeroase și confuze. Vreau să cred că cei care se ocupă de acest caz sunt într-adevăr profesioniști. Că știu ce fac. Că lasă presei acele elemente care pot deruta mintea făptuitorului (un cuib sau o rețea). Că nu sunt din sistem. Pentru ambele ipoteze sunt fapte logice și fracturi de logică induse.

   Elemente ca inele și dinți în cenușă nu pot fi luate în seamă. Un om are o dantură nu câțiva dinți. Pentru a incinera un corp astfel încât să rămână doar cenușa nu ajunge un foc într-un butoi. Nici măcar nu s-a precizat dacă cenușa provine de la un corp viu. Povestea telefoanelor poate fi interpretată în favoarea sau defavoarea ambelor ipoteze. „Închide telefonul să mai poată suna și alții” e o monstruozitate, dar „închide telefonul să te poată suna echipajul trimis să te caute” are un înțeles. Din moment ce monstrul s-a dus să-i cumpere alifie pentru mâini înseamnă că nu avea în plan să o ucidă, adică presupunerea că este ucigaș în serie dispare. La fel de neînțeles este și faptul că a plecat cu mașina la farmacie cale de 3 km și s-a întors pe jos (fapte pe care le cunoaștem fără voia autorităților, acestea fiind relevate din diferite camere de filmare fixe, particulare).

   El declară că a ucis-o. Dacă există o rețea atunci aceasta l-ar putea șantaja/determina să declare omorul. Faptul că după ora la care a declarat că a înfăptuit crima s-a întors să-și recupereze mașina din preajma farmaciei cu o altă mașină condusă de altcineva ar putea fi interpretat că ar avea un complice, dar nu e obligatoriu. Bâjbâielile polițiștilor pot fi intenționate (cum îi stă bine unei adevărate rețele de trafic de orice fel) sau din lipsă de profesionalism.

   Deocamdată despre convorbirea cu polițistul din echipaj pe telefonul particular al acestuia nu știm decât povești. Nouă, novicilor, nu ni s-au dat probe concrete. Sper să facă bine ceea ce fac. Pot fi și tehnici de anchetă, dar pot fi și acoperirea adevărului, măsluirea lui. Depinde până la ce nivel se întinde plaga.

   Dragnea e de vină! Nu vorbesc de Liviu Dragnea. Dacă nu era Liviu era un alt buboi. Așadar Dragnea a supurat, a supurat până a crăpat. Sper că în scurt timp să crape de tot. Dragnea e fostul PCR împrăștiat în sute de mii de corpuri pesediste, să le spunem așa prin generalizare, peneliste, penețiste (mai puțini, de aia sunt cvasidispăruți), udemeriste... ...și în ultimul timp useriste. Vai, Doamne! Nu pot să-i iert. Cum au înșelat ei poporul român care i-a votat cu atâta speranță?!

   Cum să se jertfească ei? S-a jertfit copila!

Moftin - istorie și actualitate

   Pe 7 iulie 1601 o oaste românească formată din 16.000 de suflete poposea în apropierea Careilor Mari, pe un islaz la marginea satului Moftin (Moftinu Mic de astăzi). La vreo 30 de kilometri spre nord, la Satu Mare, oastea Generalului Basta își așezase și ea tabăra. În noaptea de 30/31 iulie, Mihai Viteazul, conducătorul celor 8.000 de călăreți și 8.000 de pedestrași de la Moftin, îl primește pe Generalul Rothal împreună cu cei 2.000 de silezieni trimiși de Împăratul Rudolf al II-lea (Casa de Habsburg, la acea vreme Împărat al Sfântului Imperiu Roman, Rege al Germaniei, Rege al Ungariei și Croației și Rege al Boemiei) și pornesc către Guruslău unde, alături de Generalul Basta, pe 3 august, Mihai Viteazul îl alungă pe Sigismund Bathory de pe tronul Transilvaniei, aceasta fiind ultima victorie a ultimului reprezentant al familiei nobiliare Dinastia Drăculeștilor. Șase zile mai târziu, în apropiere de Turda, Mihai Viteazul este ucis mișelește, zic eu, de niște mercenari trimiși de Generalul Basta.

   Acesta este motivul pentru care primarul de astăzi al comunei Moftin, Gheorghe David, de 19 ani încoace, începe Ziua Comunei Moftin de la Monumentul Mihai Viteazul. În anul 2.000, anul primului său mandat de primar, a organizat prima ediție a acestei manifestări culturale și, de atunci, în această perioadă a anului, cei aproape 4.300 de locuitori ai comunei sărbătoresc. Poate acesta este și motivul pentru care reprezentanții UDMR-ului au lipsit de la deschiderea oficială. Oare când vom înțelege ce este istorie și ce este prezent și că a sosit timpul să construim nu să jelim. Spre lauda lor cetățenii comunei au fost prezenți fără a ține cont de interese politice, așa că în proporție aproximativ egală cu componența etnică a comunei (54% români, 26% maghiari, 10% țigani, 5%șvabi, 2% ruteni...) s-au bucurat de programul de excelență pe care l-au pregătit organizatorii.

   După intonarea Imnului României și al Imnului Uniunii Europene (al cărei drapel a lipsit de la locul faptei) intonate de „Fanfara din Căpleni” și după „Tatăl nostru” recitat de un sobor de preoți a urmat un scurt program cultural patriotic la rădăcina marelui unificator în care Rafila Bărbos și corul Asociației Unirea 2009 Carei au cântat și recitat din portofoliul de profil al neamului. Am fost impresionat nu numai de repertoriul ales ci și de calitatea celor care s-au produs.

   Depunerea de coroane a lăsat locul politicului șă-și facă simțită prezența: Prefectura, Consiliul Local Moftin, Primăria Moftin, Asociației Unirea 2009 Carei, PSD (Aurelia Fedorca, președinte PSD Satu Mare) și ALDE (Adrian Ștef, vicepreședinte ALDE Satu Mare). Martori la depunerile de coroane au mai fost PNL (Adrian Albu, președinte PNL Satu Mare) și FDG (Ioan Leitner, președinte FDG Satu Mare). Liderii au fost fiecare în fruntea unui smoc de politicieni.

   Cele 7 sate care alcătuiesc comuna Moftin (în ordine alfabetică: Domănești, Ghilvaci, Ghirolț, Istrău, Moftinu Mare, Moftinu Mic - reședința comunei și Sânmiclăuș) și-au prezentat portul popular, obiceiurile meșteșugărești și câmpenești, talentele gastronomice și modul de a se bucura până aproape de miezul nopții. Pe scena instalată pe terenul de fotbal din localitate (mă apucă nostalgia gândindu-mă câte meciuri am arbitrat pe acest teren în urmă cu 20-35 de ani), rând pe rând, și-au adus măsura talentului lor, unii chiar întrecându-se pe sine: Fanfara din Carei (în port național șvăbesc), Rafila Bărbos (voce profundă din patrimoniul cultural al seminției), Sânziana Toader și Cătălin Ardelean (ardeleni prin extensie și în nume și în cânt), Iulia Balaj (cu taraful Ionuț Rotar și în recital), Văru Săndel, Ciprian Picovici și Vasile Coca (acompaniați de formația Ciprian Picovici), Gemeinsam (copii și tineri din Moftinu Mare într-un impresionant program cultural), Bodi Guszti & Margo (îndrăgite bucăți melodice din repertoriul maghiar).

   Când umbrele nopții s-au așternut Dan Bitman cu Holograful său a convins prin mesajele sale despre dragostea eternă și sensibilitatea magică a gestului. În final, acordurile de petrecere răzbăteau nu numai de pe scenă ci și de la mesele împânzite de-a lungul și de-a latul terenului. Pe scenă cântau trupa Erik avându-l ca solist pe Gereben Kristian. La mese fredonau moftinenii.

   A douăzecea ediție a Zilei comunei Moftin s-a încheiat și așa cum ne spunea „vechilul” comunei, Gheorghe David, urmează un an în care cuvântul de ordine este: „La muncă!”.

Alcazar Foto Studio

Ziua de Sânziene s-a încheiat magic. Lăsând la o parte calificarea istorică a României în semifinalele europenelor de tineret, calificarea acelorași fotbaliști la Jocurile Olimpice, aurul european al Laurei Coman la pistol cu aer comprimat și apusul de soare de o frumusețe angelică, m-a fascinat noul studio foto deschis pe Petöfi Sandor, nr. 14.

Cei prezenți (mai ales cele prezente), îmbrăcați în general în ii și purtând coronițe pe care și le-au confecționat singuri din sânzienele culese în zorii aceleiași zile de amfitrioană, au testat arta fotografică a Anei.

Inaugurat sub zodia plăpândelor fire galben-verzui, Alcazar Foto Studio, se dorește a fi un solid partener pentru cei interesați în domeniu: miri, socrii, nași, proaspăt părinți, absolvenți sau alți eroi de evenimente ce se doresc imortalizate.

De antren s-au ocupat George Negrea (caval), Francisc Balogh (percuție), Stike Molnar (fluier), bucatele lui Buny și rose-urile lui Fort Silvan.

Tocmai tu?

Respiri același aer
         dar cu alt gust,
Ițești dintre coli și site-uri
Și,
Din brațele renunțării te-nflăcărează o idee.
Apoi,
Naturală,
Cu ochi elegiaci,
Te retragi între titluri și recenzii
        netrăind bucuria percepției.
Chiar tu? Tocmai tu?
        Cea creștină și rebelă?

Otto, cu doi de t

   Prin septembrie '77, după prima mea zi de student, mi-am pus în gând să nu o termin cu fotbalul. Deoarece cei de la Rapid m-au lăsat să înţeleg că nu am valoare de A cu toate că tocmai picaserăm în B, mai aveam două căi de acţiune: antrenoratul şi/sau arbitrajul. Cum arbitrajul mi-ar fi dat mai mult timp pentru studii (cursuri, seminarii şi laboratoare) am ales împreună cu bunul meu prieten Gogu Preduţ (un oltean din Morunglav pierdut în negura timpului) şi rivalul Ovidiu Şperlea (sas braşovean cu care am avut pasiuni comune dar doar atât, acum neamț sadea) să facem şcoala de arbitri.

   Cursurile erau o plăcere. Nume ca Petrescu, Ghiţă, Ionescu făcuseră din arbitrajul braşovean din anii 60 ceea ce peste ani s-a întâmplat în Vâlcea. Pe acea vreme nu erau în regulamente stipulări de genul „minim 170 cm” ci doar „înălțimea proporțională cu greutatea” așa că mă și visam pe „23 August” arbitrând finala Cupei României dintre Petrolul și „U” Cluj. La Rapid m-aș fi recuzat. Pașii spre performanță i-am făcut repede, cu note maxime (chiar Gheorghe N. Gherghe, bau-bau-l arbitrilor, mi-a dat nota maximă la examenul de categoria I), doar accesul la titlul de divizionar mi-a fost barat de „minim 170cm”.
   Prin '90 l-am cunoscut. Mi-era observator. Îl mai văzusem ca și copil de mingi pe Tineretului la un joc Steagu Roșu cu Dinamo. Se știa că este dinamovist dar și stegarii pe vremea aceea erau dinamoviști. Înainte și după fiecare joc povesteam. Înainte de joc ne spunea povești de la alte jocuri ale echipelor pe care urma să le arbitrăm, după joc ne atenționa asupra greșelilor făcute și ne dădea sfaturi pentru viitor. Apoi, la o bere, ne prindea noaptea adăpându-ne de la povești de genul:
   „În '79, în ultima etapă, Dinamo avea nevoie de egal în jocul cu F.C Argeș. Prin minutul 89 Dudu Georgescu a egalat la trei din 11m (nu spun cum l-a obținut), la nici un minut distanță Gâscanul (n.a. - Dobrin) a marcat după care a venit la mine și mi-a spus că mai poate da câte goluri sunt necesare așa că am fluierat sfârșitul campionatului...” Referitor la acest joc regretatul Ioan Chirilă a scris: "Finala campionatului, așteptată cu un interes extraordinar, care a împuținat masiv numărul spectatorilor pe toate celelalte terenuri, s-a încheiat cu victoria meritată a piteștenilor, după un joc de mare tensiune, în care setea de victorie a dinamoviștilor a primit un veto din partea lui Dobrin, care a oferit tribunelor și telespectatorilor al nu mai știu câtelea meci al vieții sale, el fiind jucătorul care a dominat din toate punctele de vedere terenul. Arbitrajul lui Otto Anderco de nota 7"
   „Rainea, mare pișicher. Avea pile la FRF și, cu sau fără știința sa, îmi fura delegările venite pe numele meu de la UEFA. Se trimitea scrisoare către UEFA că sunt indisponibil (bolnav sau găseau ei ceva) și îl propuneau pe el. Și asta numai pentru că nu am fost de acord să mi se scrie prenumele cu un singur t...”
   „ La poker nu contează câți bani ai pierdut sau ai câștigat la un moment dat, ci doar cu câți bani te ridici de la masă...”
   Dormi în pace sfetnic drag!
  

Halate albe, fără buzunare

   Martie. 8 martie. Zi de obicei plină pe perimetrul „Urgențe” al Spitalului Județean. Un bărbat între două vârste suferă. Nu trebuie să-l întrebi. I se vede suferința pe fața încrețită de durere. Din 2-3 întrebări este repartizat la doctorul de gardă. Nu se cunosc. După un termometru și palpări, urmate de alte 2-3 întrebări, de data asta mai aplicate, i se spune:

   - Trebuie să vă internăm. Este nevoie de o intervenție chirurgicală. Aveți cumva un medic care vă cunoaște corpul?

   A doua zi e sâmbătă. Nu contează. La 10,30 se intră în sala de operație. Chirurgul, anestezistul și echipa sunt la datorie. Verdict: operație reușită, pacient mulțumit.

   Mulțumit că nu-l mai doare. Mulțumit că prognosticul este mai mult decât încurajator, mulțumit că familia i-a fost aproape, mulțumit... Totuși... Este nemulțumit că nu poate să mulțumească. Doctorul l-a refuzat, anestezistul a dispărut, asistentele nici nu au vrut să audă. Parcă oamenii aceștia nu ar avea buzunare... Ca și dincolo...

   Abia atunci a realizat: parcă, în trecut, saloanele nu erau chiar așa... parcă în aparatură nu puteai avea încredere... parcă personalul era mai repezit..., mai puțin atent..., mai puțin profesionist. Pune mâna pe telefon și îl sună pe Prof. Dr. Zoltan Szegedi (unul din cei mai mari chirurgi din Ungaria)...

    - Îl știu pe Fanea. Ne-am întâlnit la câteva conferințe pe plan mondial. Este un profesionist desăvârșit și nu este singurul din Satu Mare...

   Na(!), că mi-a scăpat. Dacă tot am început să dau nume să-i cunoaștem pe toți actorii: doctorul de gardă - medic gastroenterolog Mihai Marcovici, anestezistul - medic anestezie și terapie intensivă Vitalie Moroșanu, chirurgul - medic primar chirurgie Dumitru Fanea, pacientul - Rudy Fatyol.

   Uite așa, prin intermediul Informației Zilei, pacientul a reușit să mulțumească tuturor.