Inteligența artificială. I-aș spune mai degrabă „inteligența artizanală”. Unii consideră că roboții sunt dotați cu inteligență, ceea ce nu prea este adevărat. Nivelul de „inteligență” al robotului nu poate nici măcar egala nivelul de inteligență al celui care l-a creat. Robotul este de fapt bărbatul care face fără crâcnet ce-i spune nevasta. Glumesc desigur, dar e o glumă cu tâlc. Normal că ne iubim soțiile... Hai să nu derapăm în acest șapou de la ideea care m-a dus să scriu acest concept.
Atâta timp cât o mașinărie, o creație a unui om, nu poate interpreta o partitură din afara celor implementate în memoria sa de către creatorul ei, ea nu este decât un simplu robot. Ați auzit vreodată vreun robot cântând pe opt note distincte? Pentru a ieși din această sferă, în ultimii ani, s-au făcut pași serioși. S-a intodus procesul analitic, cel comparativ și cel distributiv, dar parcă totuși, la ora actuală, nu există un „ceva” care să gândească în sensul uman al cuvântului. Aș da un exemplu. Dacă doi creatori introduc exact aceleași elemente în conceperea unei „inteligențe artizanale” vor dobândi fiecare exact același rezultat, pe când doi oameni nu vor acționa niciodată perfect identic.
Totdeauna vor fi parametri perturbatori. De la climă până la un strop de alcool orice poate interveni în procesul de manifestare a omului, pe când la o „inteligență artificială” doar alimentarea la rețea ar putea produce comportări diferențiate. Ce-i drept viitorul mai mult sau mai puțin îndepăratat ar putea depăși acest impediment, acest prag al cunoașterii care să transforme un robot într-un creier artizanal. Un robot care să nu facă doar mai repede și mai corect decât omul, ci să facă mai mult decât acesta: să descopere, să inventeze și/sau să reproducă alți roboți cu performanțe superioare sieși.
Triplarea interjecției „ai!” din titlu nu înseamnă doar durere, uimire sau amenințare ci și teamă, îngrijorare. Atunci când acel „ceva” va fi independent de voința omului, atunci când acel „ceva” nu va mai putea fi controlat, ce urmează? Vom mai putea fi stăpâni pe viața noastră, pe vrerile noastre?
Pentru cei care au citit ieri editorialul colegului meu de colț de pagină, Felician Pop, vă aștern o întrebare: credeți că a fost/este util acel metru cub de maculatură? Cum sunt de modă veche, zic că în cea mai mare parte a fost, este și va fi încă util. Simpla chestie care se impune ar fi să nu fie acordat/acceptat din complezență. Pentru cei care n-au citit cele scrise de Felician vă fac recomandarea să le citiți. Acea renunțare atot și atoate pare să fie în parte și consecința AI-ului. Dispare arta? Dispar artiștii?
Opriți războiul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu