Măi Orange, măi băiatule.

   Ți-ai risipit fondurile de publicitate doar pe presa centrală (în special televiziune) și acum vii și cerșești puțină notorietate prin presa locală. Ai înființat un "pr" pe care îl plăteşti cum îl plăteşti şi vii şi te rogi în stânga şi în dreapta prin țară că nu ai primit pentru cât ai investit. Ai construit palate agențiilor de publicitate (niște intermediari pe care îi compar cu acei samsari din piețele publice care nu te lasă să îți cumperi legumele și fructele direct de la producător) și ai rănit cotidienele județene care ți-ar fi adus un surplus de notorietate pe bani mult mai puțini. Noi am suferit, acum suferă și tu dacă te-ai lăsat păcălit.

   Mai bine ți-ai forma propriul departament de publicitate care să se ocupe de vânzarea de publicitate (nu și de creație, adevărata menire a agențiilor de publicitate) și să nu te mai lași păcălit de intermediari. Crezi că palatele agențiilor de publicitate au fost ridicate din creație de publicitate? Te înșeli. 85% din ele sunt bani obținuți  din mită de la trusturile mari de presă, discount-uri enorme (în general de peste 70%) de la suporturile de publicitate din afara sistemului mogulilor și rebate-uri cu ghiotura.

   Trezește-te măi Orange! Trezește-te măi clientule de publicitate! Trezește-te și tu micule ziar de provincie și nu mai publica tot felul de comunicate de presă fără bani! Orice comunicat de presă care conține un nume de societate comercială, un nume de brand, un nume de instituție de stat... este publicitate. Folosește nevoia lor de audiență pentru a-ți imbunătății situația financiară. Mai ales atunci când nu este vorba despre publicitate publică (cea de informare), ci de publicitate de persuadare (cea parșivă care îți dă umbrelă când e soare și ți-o ia când plouă, care îți vindecă o tuse și îți creează boli de ficat, cea care te face cinci minute fericit după care suferi o viață, cea cu litere de-o șchioapă pentru avantaje și litere minuscule pentru catastrofe...). Hai să ne trezim cu toții și să câștige toți, nu numai paraziții. Clienții și suporturile de publicitate în special și nu intermediarii de publicitate. Ultimii pot fi chiar eliminați.

Clienții de publicitae clădesc palate agențiilor de publicitate.

   Ieri a sosit la redacție un e-mail de la o mare agenție de publicitate din București prin care ne cerșea în numele companiei Coca-Cola să le dăm ceva publicitate gratis. Vă dați seama? Să înțelegem că vistieria Coca Cola s-a golit? Să înțelegem că...

   Mai bine vă spunem noi ce am înțeles. S-a făcut o publicitate masivă prin marile trusturi de presă aservite unele politic, altele pentru "cuiburi de nevoi", publicitate câştigată nu prin valoare ci prin mită (nu am cunoştinţă despre presupuse sume de bani trimise de trusturile de presă către conducerile marilor agenţii de publicitate, dar sunt de notorietate aventurile cu avionul ale angajaţilor agenţiilor respective de publicitate spre noi orizonturi: Carnavalul de la Rio de Janeiro, concert Lady Gaga la Londra...; ghiciți pe banii cui!). Nu putem spune că această publicitate nu și-a făcut efectul, ci doar că acest efect nu a fost pe măsura investițiilor de către clienți.

   Sistemele de telefonie, băncile, piața auto, lanțurile de depozite specializate în vânzarea cu amănuntul... mai pe scurt toți clienții cu potențial ridicat au pățit ca bieții producători români din satele patriei. Sau dus la "piață" cu marfa produsă pe truda lor și au dat peste intermediar. Acesta le-a luat marfa pe bani mărunți și a vândut-o mult mai scump. Ba mai rău. Au vândut-o direcționat.

   Acum vreo trei ani am organizat și eu o astfel de escapadă pentru agenți. Ce mi-am zis. "Măi! Poate nu cunosc oamenii realitatea de la faţa locului." Am închiriat un autocar, am urcat în el vreo 30 de agenţi de publicitate de la principalele agenţii de publicitate, i-am adus la Satu Mare. I-am lăsat să se mire despre faptul că ziarele locale se vând la chioşcuri de 7-8 ori mai mult decât cele centrale, i-am lăsat cu gura căscată când au intrat într-o redacţie de ziar de nivel european, cine a dorit a putut noaptea să numere cu degetele lor tirajul ziarului Informaţia Zilei (asta pentru că unii contestă BRAT-ul), îşi aruncau priviri unul altuia când din trei persoane întâlnite una ne saluta, mai pe scurt: i-am lăsat să ia pulsul presei locale într-o localitate de 100.000 de locuitori.

   I-am dus şi la Carei, la Negreşti şi prin câteva sate să se convingă de audienţa nu neaparat a Informaţiei Zilei în special, cât a presei locale în general. Dacă tot au venit până aici le-am arătat şi frumuseţile Maramureşului (Cimitirul Vesel şi Mănăstirea din Săpânţa, Muzeul Satului şi Memorialul din Sighetul Marmaţiei, Mănăstira Bârsana...) şi ale Sătmarului (Castelul din Carei, cel din Ardud, comuna Certeze, Muzeul Ţării Oaşului de la Negreşti, pălincia Zetea...) şi ca orice gazdă bună, pe lângă cazare, masă şi ambient nu i-am lăsat să plece cu mâna goală.

   Inutil. Nu puteam să le distrug ideea pe care au lansat-o pe piaţă cum că presa locală nu ar exista. Ei trăiesc bine. În palate. Chiar dacă cerşesc publicitate pentru Coca-Cola de exemplu. Atât clienţii de publicitate cât şi suporturile de publicitate (ecran, print, audio, on-line...) ar duce-o mai bine dacă aceste agenţii (era să spun căpuşe) nu s-ar lăfăi pe banii lor.

  

Liniște

   Această melodie se auzea în anii 60-70 la fiecare meci al Rapidului de pe pe Giulești. Chiar și Valentin Stănescu tăcea când cânta Toderică.



'Il Silenzio' - Melissa Venema (13 yo)

   
La aproximativ șase mile distanta de Maastricht, în Olanda, se află îngropati 8301 de soldați americani care au murit în "Operațiunea  Market Garden", în luptele pentru eliberarea Olandei în toamna și iarna 1944-1945. Fiecare ostas îngropat în cimitirul din apropierea orasului Maastricht, precum și din alte  cimitire ale eroilor canadieni și britanici, a fost adoptat de o familie olandeză care ingrijeste de mormânt pentru ca să păstreze vie amintirea soldatului care a luptat pentru libertatea tarii lor.

Olandezii au obiceiul de a păstra un portret al soldatului american sau al cimitirului respectiv într- un loc de cinste în casa lor. Anual, de " Ziua Eliberării", serviciile de comemorare sunt ținute pentru  "cei care au murit pentru a elibera Olanda".

Ziua următoare celei de comemorare se încheie cu un concert.

Piesa de final al acestui concert este întotdeauna " Il Silenzio ", o piesă comemorativă comandata de olandezi, și care a fost cîntată pentru prima dată in 1965, la aniversarea a 20 de ani de la eliberarea Olandei.

În anul 2008, ”Il Silenzio” a fost interpretat de o tînără olandeză în vârstă de 13 ani, Melissa Venema, acompaniată de orchestra condusă de André Rieu (Orchestra Regală din Țările de Jos).

Această  piesă de concert  se bazează pe  versiunea originală si a fost scrisă de compozitorul italian Nini Rosso. 

N.A. - text preluat de pe internet.

Din nou acasă (reciclare)

   Mergeam în vânt cu părul zburlit, cu gândul vraişte şi cu obrajii plânşi de lacrimi seci. Nu căutam vinovaţi, nu cătam vini şi-mi ţuguiam buzele într-o singură întrebare adresată înaltului cerului, brizei de răsărit, apusului de soare, gheţarilor nordului şi Saharei încremenite: De ce?

Olimpia la răscruce

   Hai Olimpia! Cam așa ar trebui să ne trezească soarele sâmbătă dimineață. Optimismul n-ar trebui să se diminueze în timp ce lichidul cafeniu dispare din ceșcuța cu filigrame. Nici măcar cei câțiva norișori ce decorează un colț al albastrului infinit nu ne-ar putea deranja. Joacă Olimpia și noi trebuie să o susținem. Calificarea în play-off ar încununa un an în care s-a muncit cu adevărat. Fără vedete, fără "prieteni", fără dușmani, fără aranjamente. Doar cu muncă. Atât s-a putut, atât s-a făcut. Acum e rândul nostru, al suporterilor. Cu noi în tribună e ca și cum am fi lângă ei în iarbă. Cu noi în tribună fenta lui Zsiga tinde spre desăvârșire. Cu noi în iarbă mingea trimisă de Bujor va ocoli toate obstacolele și va poposi în plasa porții adverse. Cu noi în poartă plonjoanele lui Anca vor ocupa tot spațiul porții. Cu noi golurile Olimpiei devin mult mai frumoase. Noi vom fi sâmbătă Bathory, Pinter, Paul Mihai, Prodan, Dragomir, Paul Levente,, Keizer, Borota, Iancu, Both, Helvei la un loc. Cu noi Tibi Csik va fi mai inspirat.

   Trebuie să fim în tribună. Este un meci de care pe care. Cine câștigă merge în play-off. Din păcate nici egalul nu este o certitudine. Cum federaţia schimbă regulamentul de la o etapă la alta trebuie să ne asigurăm pentru orice eventualitate. Sâmbătă este ziua în care nu avem nici o scuză să lipsim de pe stadion!

Olimpia suntem noi cei de pe teren,
Olimpia suntem noi cei de pe banca tehnică,
Olimpia sunteţi voi cei din tribună!
Olimpia este de fapt acest oraş plin de însufleţire!
Olimpia este cu adevărat acest judeţ!

Hai Olimpia Satu Mare! 

Cu racheta prin America de Sud

   Irina Begu, căci despre ea va fi vorba în cele de mai jos, ascunsă de penițele bravilor noștri comentatori sportivi şi-a ales să-şi petreacă un februarie estival în America de Sud. A dat "brrr" pe "uff" şi neaua pe nisip. Poate că nu i-ar fi stricat nici puţină distracţie dar Irina noastră s-a dus la muncă. S-a dus să câştige bani şi turnee. Deocamdată a luat un singur titlu pe acolo.

...adă-ţi ş-un câne...

   Primele trei puncte din titlul de mai sus precum şi cei trei dinţi din faţă (ai mei, nu ai lui Sorescu) au reprezentat momentele de cotitură reprezentative în firul plin de meandre al vieţii mele. Suişuri şi coborâşuri, coturi spre dreapta sau spre stânga au fost sumedenie dar turnante cu efect pe termen lung dacă nu chiar definitiv nu au fost decât două.

   Prin iarna blândă a lui '73 mi-am pierdut trei dinţi din faţă prin Ferentari într-o bătaie cavalerească, 4 contra 21, pentru că am avut tupeul să conducem nişte domnişoare la cămin. Vezi tu, noi din Giuleşti să fi participat la o "reuniune" alături de fete din Ferentari? "Reuniune" nu era ceva mistic cum s-ar putea crede astăzi ci doar un simplu ceai dansant organizat de liceul nostru de băieţi în care am invitat partenere de la un liceu de fete aflat într-un alt cartier al Bucureştilor... Atunci am învăţat că nu tot ce zboară are pene.

   Mai târziu, mult mai târziu, când eram deja soţ şi tată al trei feciori, viaţa a mai întins o sfoară capcană în calea paşilor mei. Copilăria frivolă, pubertatea rebelă, rigorile armatei şi confruntările tinereţii n-au reuşit să mă facă să mă uit măcar pentru o clipă spre viitor. Trăiam prezentul şi râdeam de trecut. Viitorul nu exista. Nu exista nu pentru că aşa mi-am impus, nu exista pentru că pur şi simplu nu mă gândeam la el. Când îmi strângeam copiii la piept îi strângeam cu toată dragostea dar fără să mă gândesc dacă am ce să le pun mâine în farfurie. Asta pentru că aveam. Nu mult, dar aveam strictul minim necesar. Asta până într-o zi...

   În aprilie '96, nu mult după ce tocmai împlinisem 40 de ani, stăteam tâmp cu o hârtie în faţă în care cuvântul predominant era "preaviz". La prima vedere nu este un cuvânt prea dur. Nu ştiam dacă este grav sau foarte grav. Nu ştiam dacă este o chestiune serioasă sau o glumă. Nu-mi puteam da seama dacă din asta trebuie să învăţ ceva sau să pierd ceva. Nu pricepeam dacă urmează un nou început sau sfârşitul implacabil. Nu pătrundeam în esenţa fenomenului... Oare care va fi viitorul meu? Al meu şi al familiei mele? Sunt oare un om responsabil?

   Pentru prima oară în viaţă m-am gândit la viitor. Pentru prima oară în viaţă m-am gândit la ce vor ajunge copiii mei. Pentru prima oară în viaţă m-am gândit că trebuie să fiu un om responsabil. Pentru prima oară în viaţă mi-am dat seama că nu ajunge doar că ştiu cine sunt, ci trebuie să demonstrez că sunt cine sunt. Pentru prima oară în viaţă mi-am dat seama că trebuie să trag foloase pentru că sunt cine sunt. Dar cine eram? Eram un om cu potenţial. Cei de lângă mine trebuiau să ştie asta şi să ţină cont de asta.

   Aveam 15 zile la dispoziţie să arăt că nu am doar pasiuni ci şi competenţe. Trebuia să arat că nu numai sportul, logica, statistica, drumeţia, cititul, rebusul şi familia la timpul prezent sunt cele care îmi ocupă timpul. Trebuia să mă arăt capabil şi în alte domenii. Au urmat două săptămâni în care de dimineată de la ora 8 până seara la ora 22 am muncit ca nebunul. Am comunicat, am persuadat, am capacitat, am lămurit, am trecut de la logică la logică aplicată, am... Am făcut bani. Adică am anulat acea bucată de hârtie pe care între timp o mototolisem din frustrare şi pe care se mai distingea doar semnătura: Ilie Sălceanu.

   Acesta este motivul pentru care i-am purtat un respect deosebit acestui bărbat. Mi-a revelat capacitatea de a vinde cu toate că el era departe de ceea ce s-ar numi un vânzător, mi-a relevat capacitatea de a comunica cu oricine cu toate că el nu avea capacitatea de a comunica decât cu cei care îl puteau înţelege. Aşa am putut trece de la nota patru la nota zece în ochii minţii lui. Aşa am trecut de la prezentul perpetuu la clădirea unui viitor pentru mine şi familia mea.

                                                                                         P.S.        ...cel mai bărbăţesc şi cel mai frăţesc!