O grevă utilă

    O grevă utilă. Chiar a fost o grevă utilă. În cele ce urmează însă am să încerc să caut  cauze care au dus la situația actuală a cadrelor didactice și, prin extensie, la starea întregului învățământ românesc. Chiar dacă pare un punct de inflexiune doar această grevă, ea va trebui să fie un punct și de la capăt. Din ultimii 40 de ani doar în ultimii 6-7 învățământul nu a avut o prăbușire accentuată ci doar o cădere lină, dar indiferent dacă a căzut ca un bolovan sau ca o pană, tot la nivelul cel mai de jos a ajuns.

   Înainte de a rostogoli tăvălugul acuzelor am să atrag atenția că în această perioadă a fost și o schimbare de generații care, una peste alta, a fost unul din puținii factori amelioratori care au acționat asupra pacientului (învățământului). Mai spun că nu toate cadrele didactice sau personalul ce a activat în învățământ pot fi acuzate de micile sau marile activități subversive, dar toate, absolut toate, de la dascălul de la Cotroceni și până la învățătoarea care preda pentru două sau trei clase simultan în satul dintre munți, pot fi acuzați de faptul că nu au luat atitudine. Toleranța pe care au avut-o pentru colegi, superiori și mai ales pentru copii îi încriminează aproape în aceeași măsură. Pe unele culoare asta se numește complicitate.

   Cel mai grav lucru, după părerea mea, este sistemul de notare al cunoștințelor. Cu toate că elevii și studenții, global vorbind, aveau un bagaj de cunoștințe din ce în ce mai mic, notele erau din ce în ce mai bune. Pe vremuri un elev mediocru sau dezinteresat avea ca scop să evite nota patru, cinciul fiind izbăvitor. Astăzi nota patru a dispărut și din carnetele celor submediocrii, darămite din cel al leneșilor și pramatiilor. Astfel s-a ajuns ca urmașii dascălilor de acum câteva decenii, ajunși la rândul lor în postura de învățători (generic vorbind) să-și strige ofurile în fața analfabeților funcționali promovați să legifereze tocmai din cauza „părinților” lor. Sună aiurea, așa-i?

   Vocația ar fi elementul cel mai maltratat în perioada care a trecut. Mulți tineri și mai puțin tineri cu aptitudini naturale pentru meseria de formator nu s-au apropiat de catedră din cauza salariilor mizere, lăsând locurile libere pentru cei mai leneși, fără cunoștințe de pedagogie și, mai grav, fără cunoștințe la nivel cel puțin mediu despre materiile pe care le predau. Ca să faci acum o curățenie în sistemul de învățământ actual este practic imposibil. Este ca și cum ai dori ca în Parlamentul României să predomine oamenii cu har. Timpul, relațiile intercolegiale și justiția ar putea acționa în această direcție. Un minim de 15 ani tot ar fi necesar.

   Meditațiile sunt o altă pleașcă pe soarta învățământului. Existența lor denotă o slabă pregătire a celor de la catedră. Ca să nu mai spun că sunt cazuri în care „învățătorul” nu dă totul din el la orele de curs tocmai pentru a-și chema elevii la meditație (surse de venit suplimentare). Existau meditații și pe vremea când eram elev. Erau chemați la meditații elevii care se dovedeau atrași de una sau alta din materii pentru a o aprofunda. Pentru a afla tainele materiei respective care nu erau trecute în programa școlară. Elevii care urmau să participe la olimpiade locale, județene, naționale și apoi internaționale.

   Și eu am dat meditații. În liceu am avut două materii care îmi plăceau extrem: matematica și sportul. Pentru amândouă am avut drag astfel încât le-am studiat și practicat în timpul liber. Culegerile de probleme de matematică au fost insuficiente în cei cinci ani de liceu (așa era pe vremea aceea la liceele industriale) pentru nesațul meu de a cunoaște așa că pe la sfârșitul anului trei am început să dau meditații  colegilor de clasă (pro bono) și mai apoi celor care doreau să urmeze o facultate unde se cereau cunoștințe de matematică. Mulți dintre ei terminaseră sau erau în ani terminali la licee cu profil uman. În privința sportului cu toate că iubeam fotbalul la nebunie nu m-am dat în lături nici de la handbal, volei, baschet, rugbi, tenis, tenis de masă, popice, lupte, haltere sau culturism.

   Să revenim la catedra noastră. O altă meteahnă care a distrus învățământul românesc este așa-zisul „fond al clasei”. Motivat ca o necesitate de a pune perdele la ferestre (metaforic vorbind) acesta s-a transformat cu timpul într-o pușculiță pentru cadrul didactic hrăpăreț. Pe lângă fondul clasei au apărut micile, apoi marile, cadouri oferite profesorilor la început drept mulțumire, apoi din obișnuință și mai apoi drept mită. Am predat și eu vreo cinci ani la nivel de liceu într-un orășel de 10-12.000 de locuitori. La început am acceptat drept mulțumire un ou, dar când mi s-a adus o găină nu am acceptat-o decât contra cost, drept îi, sub prețul pieței. Cu toate astea nu am dat niciodată un cinci, un șapte sau un nouă fără ca elevul, după aprecierea mea, să fi meritat pentru cunoștințele sale cinciul, șaptele sau nouăle respectiv. Zece mai dădeam câteodată în loc de nouă acolo unde vedeam că pot ridica pofta ciracului de a învăța.

   Această „dolce farniente”, această trândăvie a învățământului românesc a răbufnit acum când spiritul civic, Uniunea Europeană și epurarea justiției au adus în impas pe cei ajunși astăzi, mai de nevoie, mai din nevoi, să reprezinte noua generație a personalului didactic din sistemul de învățământ românesc.

   Opriți războiul!

  

Vezi cu urechile tale „Visul unei seri de vară”

     După cunoștințele mele cei doi soliști vocali invitați de Filarmonica Dinu Lipatti, soprana Julia Wirth și baritonul Valentin Ruckebier, sunt pentru prima oară la Satu Mare. Ei reprezintă Universitatea Robert Schumann din Düsseldorf, academie de muzică în colaborare cu care emblema culturală a Sătmarului a născocit evenimentul la care ne invită joi, 15 iunie, ora 19, în Piața 25 Octombrie. Colaborarea dintre cele două prestigioase instituții de cultură din Germania și România poartă pecetea unei îndelungi existențe.

   Ultima oară când profesorul Rüdiger Bohn ne-a vizitat municipiul a fost anul trecut, tot în iunie. Cu acel prilej în numărul din 20 iunie, în Gazeta de Nord-Vest am prezentat o scurtă biografie a dirijorului, prilej acum să o revedeți pentru a vă reacomoda cu personajul principal al serii de joi. Profesorul Bohn are o vorbă cu care mai descrețește frunțile studenților săi atunci când aceștia se blochează sau nu se pot ridica la înălțimea pretențiilor sale: „vezi cu urechile tale!”

   Concertul simfonic în aer liber „Visul unei seri de vară”, parodie după comedia shakespeariană „Visul unei nopți de vară” (la fel de bine am putea spune că ne aduce aminte și de piesa lui Tudor Mușatescu „Visul unei nopți de iarnă”) are în program lucrări de Jean Sibelius, Piotr Ilici Ceaikovski, Franz Lehár,  Robert Stolz și Wolfgang Amadeus Mozart

Universitatea Robert Schumann din Düsseldorf

   Robert Schumann Hochschule este o școală de studii muzicale situată în Düsseldorf, Germania. Conservatorul are un corp de aproximativ 850 de studenți care provin din peste 40 de țări. Patruzeci și șapte de profesori cu normă întreagă și cu fracțiune de normă și 200 de profesori asociați oferă instruire individualizată.

     În 1935, trei școli private de muzică au fost fuzionate în „Conservatorul Robert Schumann”, numit după compozitorul Robert Schumann, care a locuit în Düsseldorf câțiva ani. În 1972, statul Renania de Nord-Westfalia a devenit organismul responsabil pentru conservatorul de muzică. În 1987 a devenit conservator independent și a primit numele actual.

    Programele de studii oferite de „Robert Schumann Hochschule” acoperă întreaga gamă de profesii muzicale. Muzica, cel mai mare dintre programele de studiu, se concentrează pe interpretare. Oricine studiază pian sau vioară, chitară sau clarinet, compoziție sau voce în Düsseldorf învață să cânte împreună cu alți muzicieni în orchestre și ansambluri. Acesta este motivul pentru care programele de studii includ multe oportunități de spectacol. Orchestra conservatorului cântă în mod regulat la sala simfonică Tonhalle din Düsseldorf și, în strânsă colaborare cu Deutsche Oper am Rhein (unde ne mândrim că Sătmarul este reprezentat cu cinste de soprana Luiza Fatyol), specialiştii de voce de operă își arată talentul într-o producție anuală de operă.

    Programul de licență Musikvermittlung (promovarea muzicii) include specializări în educație muzicală, dirijat, antrenament pentru urechi și muzică bisericească. Competența socială și pedagogică joacă un rol important în toate disciplinele. De exemplu, un oficiant de muzică bisericească nu trebuie doar să cânte la orgă, ci și să fie capabil să conducă un cor și să facă muzică cu copii și tineri. Lucrul cu laici este de asemenea scopul programului de studii de educație muzicală, în care specializările în educație sunt pregătite pentru o carieră ca profesori în școlile de muzică.

    În ciuda cantității considerabile de muncă asupra performanței, teoria nu este neglijată. „Institutul de muzicologie” desfășoară cercetări în domeniul muzicologiei istorice și sistematice. Acesta organizează simpozioane științifice și publică o serie de lucrări academice.

    Un rol deosebit îl joacă „Institutul de muzică și media”, care se concentrează pe pregătirea practică a studenților pentru cariere în media și industria muzicală. Specializări precum înregistrarea muzicii clasice, compoziția media, informatica muzicală, producția muzicală, media muzicală și audiovizuală, managementul muzicii și media, muzica și textul sau muzica vizuală oferă o pregătire excelentă pentru munca în aceste domenii specializate. Programul de studii „Audio și video”, oferit în cooperare cu Universitatea de științe aplicate din Düsseldorf, combină studiile de inginerie cu pregătirea formală și studiile muzicale. Düsseldorf este singura „s(f)eră” care oferă această specializare în Germania.

    Cooperarea cu „Corpul academic de muzică al armatei Germane”, care a început în 1976, este, de asemenea, unică. Fiecare muzician profesionist din forțele armate ale Germaniei are o diplomă de la Robert Schumann Hochschule. Bundeswehr pregătește soldații pentru examenul de admitere și mai târziu angajează muzicieni instruiți.

Julia Wirth

     Născută la Essen în 1998, Julia Wirth s-a dedicat cu mare pasiune muzicii de operă chiar și când era tânără. În timp ce studia administrarea afacerilor la Düsseldorf, a cântat în corul suplimentar al Teatrului Aalto din Essen și în corul suplimentar al Musiktheater im Revier din Gelsenkirchen în producții precum Otello, Aida, Luisa Miller sau Boema.

   După ce și-a terminat diploma de licență în 2019, tânăra soprană a decis să-și continue pasiunea și a început să studieze canto la Universitatea Robert Schumann în iarna anului 2020 la clasa profesorului Konrad Jarnot. Deja în al doilea semestru a cântat Gretchen din „Faustszenen” de Goethe. În 2022, a câștigat premiul I pentru Renania de Nord la „Premiul pentru muzică Lions” și a cântat rolul Mimi în producția universitară „La Bohème”. În prezent este în al 4-lea semestru de licență.

 

 Valentin Ruckebier

  Personalitate complexă, Valentin suferă de muzică. De fapt se și declară compozitor și muzician. Student la clasa de compoziție a profesorului Oliver Schneller, oferă prin clipurile sale video, „Petala”, „Lamentarea lui Oberon” sau „Gânduri înainte de a pleca” o nouă dimensiune a interpretării prin producția și designul audiovizual al lui Yannick Benavides. Videoclipul muzical devine o lucrare în sine. O echipă numeroasă de studenți IMM a participat activ la producții.

   „Petala” a fost creat între noiembrie 2020 și ianuarie 2021 ca proiect de licență în domeniul „Muzică și media audiovizuală” și supervizat de prof. Enrique Sánchez Lansch. 

    „Lamentarea lui Oberon”, compoziție pentru bariton și cvartet de coarde, proiectează ciocnirile emoționale și confuziile din amintita comedie a lui Shakespeare „Visul unei nopți de vară” într-un nou viitor fictiv, apropiat.

     Piesa examinează modul în care lumile interioare ale personajelor s-au dezvoltat la câțiva ani după evenimentele din noapte, în ceea ce privește modul în care gândesc, acționează și simt. În acest videoclip muzical, cântecul cu același nume a lui Valentin Ruckebier primește o nouă dimensiune interpretativă prin implementarea și designul audiovizual. Videoclipul devine propria sa lucrare. Producția a fost scrisă ca teză în modulul de nivel superior de producție muzicală și audiovizuală cu prof. Enrique Sánchez Lansch din octombrie 2018 până în aprilie 2019.

    Opriți războiul! 

Gata. Sau aproape gata.

    Tocmai când mă gândeam că sezonul competițional 2022-2023 s-a încheiat pentru cele trei eșaloane de nivel național, mi-am dat seama că Divizia C, Liga a III-a cum îi spune acuma (sau Liga 3 cum incult a denumit-o FRF-ul) nu are încă toate grupele complete. Asta pentru că încă nu s-au disputat ultimele două manșe pentru promovare din ligile județene. Abia duminică, 25 iunie le vom ști și pe acestea și sperăm ca pe 24 iunie să ne bucurăm împreună pentru promovarea Olimpiei. Deocadată salutăm pe Victoria Carei care, înainte de finiș, a reușit câteva rezultate care au salvat-o de la retrogradare. Recunoaștem și „meritul” echipei secunde a CFR-ului din Cluj care, precum și alte prim divizionare, se vor orienta spre competiția „elitelor” tinere (tot pleacă Dan Petrescu, așa că e loc și pentru viitorul fotbalului clujean).

  Ce se cunoaște la nivelul Superligii? Tot. Farul Constanța - campioană și participantă în preliminariile Ligii Campionilor; Sepsi Sf. Gheorghe - câștigătoarea Cupei României și participantă în preliminariile Ligii Conferinței; FCSB București - vicecampioană și participantă în preliminariile Ligii Conferinței; CFR Cluj - medaliată cu bronz și participantă în preliminariile Ligii Conferinței. Au retrogradat CS Mioveni, Chindia Târgoviște direct și Campionii FC Argeș (ce anapoda sună!?) la baraj. Au promovat Poli Iași și Oțelul Galați direct iar Dinamo București la baraj.

   De salutat faptul că promovatele sunt echipe de tradiție ale fotbalului românesc cu un bogat suport din tribune, cu amintiri și reușite. Dintre retrogradate doar echipa din Pitești are un trecut spectaculos în primul eșalon, având în palmares și titlul de campioană. Muntenii din Târgoviște au găsit greu Târgoviștea, motiv pentru care sunt pedepsiți. Moldova își triplează numărul de participante în prima ligă în detrimentul Munteniei, care râmâne cu șase echipe (trei din București) dacă socotim și Dobrogea, iar Ardealul a rămas cu aceleași cinci echipe dacă luăm în considerare și Aradul. Oltenia are tot două reprezentante din Bănie.

   Dacă aruncăm o privire și spre liga secundă vă amintim că despre cele cinci retrogradate v-am povestit în „Caricatura” din vinerea trecută. Între timp s-au stabilit și promovatele din urma meciurilor de baraj (două rânduri) în care au fost angrenate cele 20 de echipe clasate pe primele două locuri în cele 10 serii ale ligii a III-a. Acestea sunt: Ceahlăul Piatra Neamț (2-0 și 0-0 cu Foresta Suceava), Corvinul Hunedoara (4-1 și 2-0 cu Unirea Ungheni), CSM Alexandria (4-1 și 2-0 cu Viitorul Dăești), CSM Reșița (3-2 și 3-2 cu CSM Deva după ce a fost condus cu 2-0 în primul meci) și mai puțin aplaudata CS Tunari (3-1 și 1-2 cu SC Popești-Leordeni).

   Deci au retrogradat trei echipe de dincoace de Carpați, o echipă din Dobrogea și o bucureșteană și au promovat două echipe din afara Regatului, două din Muntenia și una din Moldova. Cu excepția Tunariului celelate echipe calificate reprezintă centre urbane cu tradiție în liga secundă. Corvinul și Ceahlăul chiar au obținut performanțe remarcabile și în primul eșalon, iar reșițenii au cochetat și ei un pic cu cel mai înalt nivel.

   Dacă ne îndreptăm atenția spre fotbalul european la nivel de cluburi, vom remarca faptul că fiecare finală are câte o reprezentantă a Italiei. Până acum Roma și Fiorentina n-au reușit să se impună, chiar dacă după părerea mea au jucat mai bine, în fața echipei spaniole Sevilla, respectiv a celei est-londoneze West Ham. A treia echipă, Inter, își va încrucișa tehnica și tactica de joc cu echipa momentului din Europa: Manchester City.

   Chiar dacă Haaland va fi ales probabil cel mai „cel mai” din 2023, totuși un alt fotbalist, mai modest ca rezonanță, a reușit să atingă un record greu egalabil în fotbalul modern. Este vorba de brazilianul din echipa Italiei, Emerson Palmieri. Cu victoria din finala Ligii Conferinței, jucătorul londonezilor a câștigat și această competiție pe lângă Liga Europa, Liga Campionilor și Superliga ce le are în palmares cu Chelsea. Dacă mai punem în „coș” și titlul de campion european cu naționala Italiei nu-i mai rămâne decât să-i dorim și titlul mondial.

   Opriți războiul!

   

Publicitate (IV)

    Clienții de publicitate sunt prima mărgea a salbei care reprezintă această concretă și în același timp eterică noțiune căreia îi spunem publicitate. Prima și cea mai importantă mărgea. Este chiar o piatră prețioasă deoarece ea „dă banul”. În cele ce urmează ne vom apuca să studiem această piatră prețioasă, să o șlefuim astfel încât să-i păstrăm fațetele cât mai strălucitoare pentru cât mai mult timp.

   De-a lungul timpului clienții de publicitate au suferit modificări atât din punct de vedere structural cât și calitativ, în acest sens dând o mână de ajutor „dezvoltarea” în toate sensurile ei (creștere, evoluție, progres și extindere) și în toate aspectele ei (tehnologică, informațională, mintală...).

   Cel mai mare client de publicitate este statul. Spuneam în prima scriere despre acest subiect că publicitatea are două mari căi de reflexie în spațiul public: informare și persuadare. Statul ar trebui să abordeze doar ramura de informare a cetățenilor dar nu se întâmplă totdeauna așa. De aceea publicitatea de informare mai este uneori numită publicitate de stat.

    Deoarece aproape în toate posturile decizionale ale instituțiilor statului sunt numiți politicieni, aceștia, indiferent de pregătirea lor pentru a ocupa funcțiile respective, strecoară în comunicatele de presă oficiale, în anunțurile de interes general cum s-ar spune, elemente de persuadare (de determinare a celor mulți să gândească și să acționeze după voia celui ce impune) care să le atingă scopuri ascunse. Scopuri personale, de grup sau de partid.

   După anul de frământări sociale (criza) 2008, statul a ales ca prin instituțiile sale să nu mai sprijine financiar publicitatea de informare decât în partea ei de creație (adică doar a propriilor angajați), considerând că suporturile de publicitate au obligația de a le populariza acțiunile. Asfel au fost eliminați complet intermediarii de publicitate din circuitul publicității de stat și au fost divizate suporturile de publicitate în două. Cele care au acceptat această situație și au transmis informațiile ca atare sunt în general suporturile de rang trei sau patru (indiferent că ne referim la cele cu distribuție națională, regională sau județeană), cele mici care astfel ar crește și ele în audiență. Televiziunile, ziarele, radiourile... puternice, care nu sunt de stat în marea lor majoritate, au refuzat să disemineze anunțurile cu caracter informativ fără a avea cât de cât un câștig. Astfel au ajuns ca acestora să li se deschidă unele portițe (li se spune „surse”) prin care pe lângă publicitatea de stat, cea oficială, să aibă acces la alte informații din culise.

   Tot ca urmare a acestui demers (renunțarea la finanțarea publicității de stat) au apărut și birourile PR („public relations”, mai pe românește „relații publice”), adică tocmai acelea spre care s-au deturnat fondurile de publicitate de până atunci.

   Să spunem câteva cuvinte și despre clienții de publicitate care nu au legătură cu statul: societățile comerciale și partidele politice (doar în preajma alegerilor deoarece în rest își rezolvă problemele prin intermediul statului, cum spuneam mai sus). Societățile comerciale au rămas marea sursă de venituri pentru suporturile de publicitate de la noi (nu și din alte țări democrate).

   Și acestea s-au rafinat (în ambele sensuri ale cuvântului: stilat și viclean) de-a lungul timpului în ceea ce privește persuadarea (determinarea cuiva de a alege produsul impus în detrimentul altor produse de același fel, fără ca acestea să fie neaparat mai bune). Au apărut noi metode în acest sens: aspect plăcut în locul altor calități necesare produselor alimentare (gust, cerințe nutritive...); senzaționalul în detrimentul practicului; euforia în detrimentul pragmatismului...

   Noțiunea care ridică rafinamentul în domeniu publicității la nivel de artă este „imaginea”. Marile societăți comerciale (băncile, societățile petroliere, cele farmaceutice, corporațiile, asigurările, industria auto, băuturile alcoolice...) au trecut încet-încet la un mixt între a promova produsul și a-și promova propria imagine. Din păcate rateurile pe care le dau unele din propriile produse nu au un efect pe măsură în marea masă a cumpărătorilor, indiferent dacă aceștia cumpără produse sau servicii.

   Persuadarea, această armă de popularizare a propriilor produse și servicii poate fi accesată în limite normale, adică de scoatere în evidență de adevăruri utile despre produsul cu pricina, sau din contră, de a minții pur și simplu virtualii cumpărători despre niște parametri pe care produsele nu-i îndeplinesc. Cei ce folosesc această ultimă cale nu sunt interesați de imagine. Se folosesc doar de boomul de moment după care dispar cu profitul obținut. O revenire pe piața de publicitate s-ar putea efectua doar prin schimbarea de identitate sau a arealului.

   Vorbeam mai sus despre birourile PR apărute în instituțiile de stat. În ultimii ani au apărut societăți comerciale care se ocupă de popularizarea imaginii unor firme. Din punctul meu de vedere acestea nu sunt doar dușmancele suporturilor de publicitate tradiționali ci și ai celor care îi angajează (clienții de publicitate). Ele nu sunt interesate de a atinge publicul țintă, cel căruia i se adresează și are nevoie de produsul în cauză, ci de numărul de accesări pe paginile unui „manelist” sau ale unui „blogger” (scuzați licențele) de circumstanță. Timpul este cel care va scoate în evidență ceea ce am spus aici. Nici unul din marile suporturi de publicitate, inclusiv suporturile electronice (on-line-ul cu foarte mulți utilizatori) nu vor publica gratuit sau pe bani puțini comunicările cu caracter publicitar.

   Opriți războiul!

Concert simfonic

    În această săptămână ce urmează tumultului de bucurie și voioșie provocat de „zilele” 1 iunie, ne vom calma pe o muzică mai molcomă, mai intimă, mai aproape de contemplație. Joi, 8 iunie, de la aceeași oră 19 (abonament 41), Filarmonica de Stat Dinu Lipatti ne propune Elgar, Beethoven și Haydn.

   În deschiderea programului formația de coarde a orchestrei filarmonicii ne va introduce în sfera muzicii de calitate cu o „Serenadă pentru coarde în mi minor”. Este vorba de creația compozitorului Edward Elgar.

    Sir Edward William Elgar, prim baronet, născut pe 2 iunie 1857 la Lower Broadheath (un orășel din vestul Angliei, la vreo 50 de km de Țara Galilor, nu departe de mai cunoscutul Worcester)^⁠ și decedat pe 23 februarie, 77 de ani mai târziu la Worcester, a fost un compozitor englez dintre lucrările căruia multe și-au făcut loc în repertoriul universal al concertului clasic. Printre cele mai bune lucrări ale sale sunt cele orchestrale, incluzând „Enigma variations” (Variații ale misterului), „Pomp and circumstance marches” (Alai și marșuri de circumstanță), concerte pentru vioară și violoncel și 2 simfonii. El a mai compus și lucrări corale, printre ele „The dream of Gerontius” (Visul lui Geronimus, lucrare după un poem mistic al lui John Henry Newman, desprins parcă din „Divina comedie” a lui Dante Alighieri), muzică de cameră și cântece.

   După această serenadă de primăvară-vară intrăm în tema mai profundă a unei compoziții beethoveniene, este vorba despre „Concertul pentru pian nr. 3 în do minor” lucrare ce a fost compusă de Ludwig van Beethoven (detalii despre maestru în numărul din 23 mai 2022, unde editorialista Gianina Vancea a surprins momente inedite din viața sa) în 1800 (la doar 30 de ani, de aceea am și ales o fotografie din tinerețea titanului) și a avut parte de premieră pe 5 aprilie 1803 cu Beethoven în calitate de solist.

    

    În cadrul aceluiași concert a avut loc și premiera lucrărilor „Simfonia nr. 2” și oratoriul „Hristos pe Muntele Măslinilor”. Concertul a fost publicat în 1804. Este dedicat Prințului Louis Ferdinand al Prusiei. Prima temă principală a concertului amintește de „Concertul pentru pian nr. 24” al lui Mozart, de asemenea compus în do minor. Este singurul concert de pian al lui Beethoven compus în minor.

    Concertul este orchestrat pentru 2 flauturi, 2 oboaie, 2 clarinete în si bemol, 2 fagoturi, 2 corni, 2 trompete în do, timpane, instrumente cu coarde și pian solo. La pian o vom avea pe inegalabila noastră sătmăreancă Alexa Stier (vezi cotidianul nostru din 5 ianuarie a.c.). După cum era standardul concertelor din perioada clasică/romantică, concertul este structurat în trei părți:

1. Allegro con brio (do minor)
2. Largo (mi major)
3. Rondo - allegro (do minor - do major)
   

   Partitura era neterminată la momentul premierei. Prietenul lui Beethoven, Ignaz von Seyfried, care îi întorcea paginile partiturii în seara premierei, a scris: „Nu am vazut altceva decât pagini goale. În cel mai bun caz, pe unele pagini, erau mâzgălite câteva hieroglife egiptene total neinteligibile pentru mine, pentru a servi drept indicii pentru el. Interpreta aproape toată partea solo din memorie deoarece, după cum era adesea cazul, nu a avut timp să treacă totul pe hârtie.”

   Paul Mann, dirijorul din nordul Angliei (detalii în ziarul nostru din 26 aprilie anul trecut), se va afla la pupitru, întreaga sa atenție fiind concentrată pe Alexa și Orchestra Filarmonicii Dinu Lipatti.

     În ultima parte a „Concertului Simfonic” propus de conducerea Filarmonicii Dinu Lipatti (Emőke Kovács - manager, Claudiu Pitic - director adjunct) ne vor încânta trilurile de primăvară ce se desprind de pe portativul lui Joseph Haydn (vezi ediția noastră din ianuarie, 30) asociat titlului ”Simfonia nr. 90 în do major” compusă spre sfârșitul carierei sale.

    

    Opriți războiul!

O săptămână nebună

    Nu, nu mă refer la greve. Sau poate și la ele. Nu mă refer nici la politicieni, cu toate că li se potrivește și lor titlul. Nu mă refer nici la agresiunea rușilor sau la sincopa în care s-au aflat băncile americane. Ăștia mai mult vorbesc. Într-un fel e bine, dar ucrainenii tot suferă. Mă refer la fotbal, fotbaliști și alte chestii ce țin de sfera buclucașă cu circumferința de 68-71 cm.

   Cum aș putea cataloga altfel rezultatele, comportamentul actorilor (fotbaliști, antrenori, conducători, suporteri sau ziariști sportivi) și implicațiile pe care le au toate acestea asupra clasamentelor și asupra componenței ligilor fotbalistice din viitoarea ediție de campionat? Cum aș putea să trec peste mojicia unui oarecare Petrescu pe care nu de mult îl numeam, cu respect, fotbalistul Dan Petrescu sau antrenorul Dan Petrescu. Să-l lăsăm în plata Domnului. Nu repede își va mai găsi echipă în Europa.

   Cu Cupa României ne-am lămurit. O țin în brațe secuii. Astăzi, după ce termin eu de scris această „Caricatură”, vom cunoaște și pe ultima participantă în Liga Conferinței. Varga sau  Mititelu? Ungureni (citește ardeleni) sau juveți? Probabil clujenii, dar tare aș vrea ca pe banca frânarilor să nu fie mojici. Din păcate „banul vorbește”. L-ar costa prea mult pe patron să-l trimită în parc (fără nepoți) pe individ.

   Dar despre ce vorbim? Unde-i nebunia? Păi FCSB - Rapid 1-5 nebunie bucureșteană; CFR - Farul 1-2 nebunie transilvăneană; Univ. Craiova - Sepsi 0-1 nebunie oltenească; „48” - Voluntari 3-3 după 3-0 și calificarea oltenilor la lovituri de departajare; Buzău - UTA doar 0-0 în tur; Dinamo - Argeș 6-1 după o nebunie alb-roșă. Vintilă zice că mai sunt cel puțin 90 de minute. Nu-l cred. Piteștenii și-au luat adio.

   Ce ne-a mai rămas? Retururile pentru rămânerea în Superligă. UTA (duminică, ora 21 la Arad) pare favorită iar Dinamo (sâmbătă, ora 21 la Pitești) visează deja la derbiul de tradiție cu Rapid. Să nu uităm totuși de barajele de promovare în Liga a III-a, unde Olimpia va da piept în 17 (în deplasare) și 24 (la Satu Mare) iunie cu reprezentanta Sălajului, Luceafărul Bălan, după cum m-a informat prietenul Florin Mureșan.

   Din liga secundă au retrogradat două echipe timișorene (Politehnica și Ripensia), părăsita Unirea Constanța, vecinii Minaur Baia Mare și, după o dublă bucureșteană cu Metaloglobus, Progresul Spartac. Interesant este că și cele două echipe din grupa CSM-ului, liga terță, ce au obținut dreptul de a participa la baraj, FC Bihor și Gloria Bistrița, au ratat obiectivul încă din primul tur de calificare în fața Unirii din Ungheni (rușinos), respectiv a Corvinului din Hunedoara (normal).

   Opriți războiul!

Lazuri

    N-am mai trecut prin Lazuri de aproape 25 de ani. Scrisurile regretatului Iosif Țiproc au mai răscolit câte un moment sau altul dinspre comunitatea ce se află la doar 7,5 km de municipiul nostru. Nici lucrările literar istorice ale autorilor Gheorghe Lazin (Grup de cuptoare pentru ceramică aparținând dacilor liberi descoperit în localitatea Lazuri), Traian Vedinaș (Sistemul culturii țărănești), Liviu Manta (Cultura Gáva în Câmpia Someșului) sau Ciprian Fabian (O așezare românească din sec. IX) nu m-au determinat să-mi deplasez kilogramele atât de aproape. Să-mi fie rușine!

   Date tehnice

    Comuna Lazuri se află la aproape 48 de grade latitudine nordică și 23 de grade longitudine estică. Este compusă din șase sate (Lazuri, Bercu, Nisipeni, Noroieni, Peleș și Pelișor) având reședința în Lazuri (Lázári în limba maghiară sau Neuschlag) în germană. Chiar dacă populația de etnie germană este insignifiantă ca număr este interesant că traducerea denumirii localității ar fi „Suflet nou”. Suprafața totală a comunei este de 70,72 kmp ceea ce ar fi, condensat vorbind, un pătrat cu latura de 8,5 km sau un cerc cu diametrul de 9,5 km.

   Comuna Lazuri se află la o altitudine de 122 m și este străbătută de râul Șar (noroi într-o traducere aproximativă din limba maghiară), râu ale cărui propietăți ar fi indicate pentru vindecarea anumitor boli de plămâni. Recensământul din 2011 (ultimul cu rezultate oficiale) a numărat 5.562 de locuitori. Cel din 2020 (neoficializat încă) ne spune că trăiesc 6.283 de suflete în comună, dar primarul comunei, Antal-Elek Beres ne asigură că astăzi sunt peste 7.000 de locuitori, ceea ce înseamnă o densitate de circa 100 de locuitori pe metru pătrat. Dacă excludem cei 62,3 kmp de extravilan declarat ne rezultă o aglomerație rurală de peste 800 de locuitori pe kmp ceea ce ar fi aproape imposibil (0,8 locuitori/mp). Explicația este simplă: s-a construit foarte mult în ultimul timp pe terenuri considerate extravilan atunci când au fost făcute măsurătorile.

   Repartiția pe etnii, conform recensământului oficial este: maghiari 75%, români 16%, țigani 4,3%, etnie necunoscută 4,5% (tot țigani ne lasă domnul Beres să înțelegem), restul de 0,2% fiind de alte etnii. Din punct de vedere confesional populația comunei se împarte în reformați - 33%, romano-catolici 29%, greco-catolici 23%, ortodocși 9%, alte religii creștine 1%, restul (circa 5%) sunt de rituri nedeclarate sau fără de Dumnezeu.

    Cea mai lungă graniță comuna o are cu Ungaria, fiind vecină și cu Ucraina pentru o mică porțiune. În afara Municipiului Satu Mare, comuna Lazuri mai are ca vecini comunele Porumbești, Micula, Botiz și Dorolț.

   În 20 octombrie 2020, la alegeri, cetățenii comunei au ales primar pe fostul viceprimar Antal-Elek Bereș. Ajutat de cei 15 coechipieri din echipă (consilieri locali distribuiți astfel: 13 UDMR, unul PSD și unul PCM) actualul primar a luat hățurile în mâini și în cele ce urmează am să vă descriu ce a realizat.

    Prefață

   Priveam prin parbrizul mașinii de serviciu cum, imediat după ce lăsăm în spate ultimele case de pe Barițiu, direcția NNE se schimbă cu NNV, adică tocmai cotim pe DJ 194 către Lazuri. Chiar acolo, după acea curbă spre stânga, mi-am petrecut primul revelion în localitatea în care m-am născut, în Satu Mare adică. Era între anii 1983 și 1984 când acolo, pe niște cuptoare imense și între multe ulcele dispuse pe rafturi am chefuit o noapte de neuitat cu un grup de tineri sătmăreni dintre care îi mai țin minte doar pe frate-meu Marcel, pictorul Darida și câteva fete (actuala cumnată, Angi, Oliv...)...

   Gândurile mi-au fost curmate de vocea lui Robi, cameramanul și autorul fotografiilor peisaj.

   - Am ajuns.

   Clădirea Primăriei pare nouă dar am înțeles că a fost doar reabilitată și extinsă. Urc la primul etaj și o doamnă amabilă mă direcționează către biroul primarului. Biroul de lucru, nu cel oficial de primire a oaspeților. În spatele unui maldăr de hârtii pline de texte și însemnări, împrăștiate pe aproape toată suprafața biroului o mină preocupată studia atent fiecare A4, pe unele așternând câteva cuvinte, pe altele semnându-le.

   După un timp ridică privirea spre mine, își cere scuze, îmi studiază reacția, după care mă invită în biroul oficial în care se desfășoară și ședințele de consiliu local. Mi-am dat seama după numărul și dispunerea scaunelor. Între cele două birouri mi-am aruncat privirea pe pereții culoarelor împânziți cu hărți, texte și diagrame. Ba, parcă am văzut și vreo două diplome. N-am avut timp să le studiez. Doar despre hărți mi-am dat seama că reprezintă România, județul Satu Mare și cele șase sate ale comunei.

Realizări, dezvoltări, proiecte

   Discuția a pornit relativ greoi, studiindu-ne fiecare. Eu încercând să mă apropii de modul lui de a gândi, iar el dorind să pătrundă scopul pentru care îl caută presa. O fi de bine? O fi de rău? După un timp, pe nesimțite, lăsăm la o parte grijile și ne afundăm într-o serie de discuții aplicate asupra vieții lui de primar, despre istoria comunei Lazuri, despre ce a fost bine și ce nu s-a reușit în trecutul recent (comunism și postrevoluție), despre motive și ambiții pentru care a luat taurul de coarne (am uitat expresia pe care mi-a tradus-o din limba maghiară, dar asta ar fi sinteza), despre cei aproape trei ani de administrație din funcția de primar, despre ce se va face până la îndeplinirea mandatului și despre ce ar mai trebui făcut.

   Cei ce vor urmări în seara aceasta (vineri, 2 iunie) de la ora 21 emisiunea „Incursiune în cotidian” sau una din reluările ei de-a lungul săptămânii viitoare, vor fi mai în temă cu esența discuțiilor purtate cu Antal-Elek Bereș. Vor afla amănunte despre ce s-a făcut pentru implementarea educației tinerilor (creșe, grădinițe, școli I-VIII, case de cultură, terenuri de sport, parcuri și alte zone de recreere...), care au fost preocupările pentru asigurarea unei sănătăți trainice locuitorilor comunei, despre slaba implicare de până acum a investitorilor din diferite sectoare de activitate și ce măsuri au fost luate pentru a înlătura această deficiență, despre politică, despre biserică, despre agricultură...

   Aici în schimb, în următoarele rânduri, am să încerc să exprim cam tot ceea ce mi-a spus atunci când camera colegului meu Robi Marcus nu înregistra.

Antal-Elek Beres

  Un tip direct. Își însoțește explicațiile cu gesturi scurte dar expresive în timp ce privirea lui te sfredelește încercând să-și dea seama cât pricepi din ceea ce spune. Asta poate și pentru că nu stăpânește la perfecție limba română, dar ceea ce spune are coerență și înțeles.

   Mulțumit de realizările sale profesionale și mai ales mândru de cum s-a realizat familia sa în timp, s-a gândit că ar putea face ceva și pentru vecinul din stânga, cel din dreapta, poate chiar și pentru cel de vizavi... Cu timpul gândul său bonom s-a extins spre toată comunitatea și așa a chibzuit să candideze pentru postul de primar. N-ar fi avut șanse de reușită fără un sprijin politic și atunci s-a înscris în cea mai reprezentativă organizație politică din comună, UDMR.

   Nu bine a fost ales că și-a și suflecat mânecile și s-a apucat de treabă. Munca lui de până atunci a fost cea de mecanic. Mecanic auto. După ce a primit votul concetățenilor a învățat vrând-nevrând să fie și constructor, și contabil, și agricultor, și administrator, și pompier, și felcer, și educator, și IT-ist și câte și mai câte.

    Părerea lui despre un om aflat în slujba comunității este că după două, maxim trei mandate, ar trebui să se gândească bine dacă mai continuă, dacă mai are același aplomb pentru a-și ajuta semenii, dacă nu cumva se blazează. Ar putea chiar întârzia dezvoltarea obștii. Venind de la el această idee pare să întărească spusele celor ce cred că uzura mecanică a celor care lucrează direct cu oamenii este mai intensă și uneori duce și la o uzură morală. Periculoasă alternativă.

   Conacul din Nisipeni

    La un moment dat mi-a pomenit de un proiect de-al lui la care ține. Este vorba de restaurarea unui conac vechi de peste un secol și jumătate aflat în satul Nisipeni. Odată restaurat acesta ar putea fi nu numai un punct de atracție turistică ci și un cuib de cultură pentru tineretul din comună și chiar din comunele alăturate.

    Includerea lui într-un circuit turistic sau, ținând cont de specificul zonei (pădure, lacuri, mlaștini), într-un câmp muzeal pentru faună și floră locală, ar putea face ca lumea să devină nu numai mai cultă ci și mai  prietenoasă și ospitalieră. Îmi povestește cu patimă cum a angajat deja o firmă care să se ocupe de restaurare (clădire, fresce, grădină și biserica din apropiere).

    Conacul a aparținut familiei Miklos Kovacs, dar le-a fost confiscat de comuniști care au instalat în el o casă de copii. De douăzeci de ani acesta este doar o ruină. Familia Kovacs a renunțat în baza unor alte avantaje să-l reprimească de la stat așa că, cică din lipsă de fonduri, edilii de până acum l-au lăsat în paragină.

   Învățământul 

   Una din ideile de căpătâi ale lui Bereș este că tinerii trebuie să învețe. Să învețe nu numai pentru că trebuie, ci și să le placă să învețe, să cunoască. Pentru a atrage preșcolarii și școlarii în sediile de învățământ este necesar ca acestea să fie curate, cu aspect plăcut, adecvat mobilate și cu grupuri sanitare la nivelul secolului al XXI-lea.

    Și personalul, cadrele didactice trebuie să fie bine pregătite, suficiente pentru a acoperi cele patru structuri școlare grupate (creșă, grădiniță, școală) din cele patru sate în care s-a reușit reabilitarea și modernizarea clădirilor, cu design plăcut și mobilier nou. După spusele primarului și celelalte două sate vor avea în scurt timp grupuri școlare proprii. Contează însă și numărul de copii existent în satele respective (Peleș și Pelișor).

   Aș adăuga la acest capitol și viitorul complex sportiv (teren de fotbal, sală de sport multifuncțională cu 180 de locuri și alte terenuri în aer liber). Deja s-a trecut la construcția lui, fundația pentru sala de sport fiind în curs de definitivare.

   Speranța lui este ca tinerii care după opt clase părăsesc satul pentru studii (liceu, facultate...) să se întoarcă cu drag peste ani acasă, în comuna lor, pentru a-și întemeia familii care să consolideze osatura unei comunități puternice în acest colț de țară.

   Canalizare 

   La data la care a preluat frâiele comunei aducția apei potabile la fiecare din cele 1705 case ale comunei era încheiată. Astăzi numărul de case este mult mai mare și se va mări exponențial în continuare așa încât este o nevoie imperioasă de un sistem de canalizare bine pus la punct. Sau obținut fonduri în acest sens și s-a pornit la treabă. Se pare că și sistemul de canalizare ca și complexul sportiv despre care vă vorbeam vor fi date în funcțiune la capacitate maximă până la sfârșitul mandatului acesta (octombrie-noiembrie 2024) sau cel mai târziu până în 31 decembrie 2024.

   - Ce comună ar fi aia, spune domn primar, în care la școală ai grup sanitar modern iar acasă te ușurezi în fundul curții?

    Interesant, îndrăzneț și inteligent modul în care Antal Elek Beres obține banii necesari pentru toate ideile pe care le implementează în comuna Lazuri: „să vină de oriunde; din Europa, de la Guvern, de la Parlament, de la investitori, de la cetățeni... de oriunde, numai legali să fie!”

  Religii

     Atunci când vorbește despre biserici se simte un respect aparte. Indiferent dacă vorbește despre reformați, catolici, greco-catolici sau celelalte confesiuni care sunt răspândite în cele șase sate plutește un sentiment evlavios în aerul respirabil. Dar echidistant. Nici nu mi-am dat seama din care din cele trei culte de mai sus face parte.

   Are o mulțumire de sine care răzbate din fiecare por al său atunci când povestește cum a reușit să-i strângă la aceeași masă pe toți cei 17 reprezentanți ai bisericilor din cele șase sate ale comunei. Nu numai că i-a adunat la un loc, dar i-a și determinat să vorbească aceeași limbă: cea a civilizației și a respectului reciproc. Este o realizare pe care nu mulți primari au reușit-o chiar dacă au mai puțini popi sau biserici.

    În loc de încheiere am rămas cu o grămadă de subiecte neabordate. Subiecte precum digitalizarea, tradițiile, fiii satului, parțial turismul și sănătatea (trei medici de familie asigură vigoarea și vitalitatea cetățenilor) sau despre Sándor Petőfi. Ne-am promis unul altuia că ne revedem prin septembrie să mai povestim.

	Opriți războiul!