Camera din turn

    Pentru că tot am fost certat că n-am scris nimic despre cea de-a treia seară de jazz voi însăila câteva verbe despre inedita seară pregătită cu migală și pricepere de administrația Filarmonicii Dinu Lipatti, administrație în care se simte din ce în ce mai mult elanul tineresc și dorința de performanță a violonistei Emoke Kovacs. Despre jazz n-am mai scris pentru că aș fi fost jenant să-mi dau cu părerea după ce au vorbit somități în domeniu ca Florian Lungu sau Sorin Zlat.

   Nu am avut prezența de spirit să filmez cum au urcat tuba (Helmut Schuller) în Turnul Pompierilor fără să-i altereze calitatea notelor expulzate prin imensul pavilion. Până la urmă totul a fost ok. Chiar și unele intervenții canine sau ale păsăretului parcă făceau parte integrantă din acordurile celor trei tromboane (Gheorghița Radion, Botond Bartos și Albert Szavuly) mustrate grav de Helmut.

   Concertul de camera a fost format dintr-un potpuriu (cu pauze de data asta) de linii melodice și compozitori, un dodecaedru în care unghiurile și laturile purtau nume celebre sau mai puțin celebre cu compoziții cunoscute sau mai puțin cunoscute. În ordinea în care au răsunat de la înălțimea Turnului Pompierilor aceștia și acestea au fost: Csaba Vedres cu „Lăudat fie Domnul”, G.F. Handel cu „Unde te plimbi?”, Tielman Susato cu „Dans maur”, Saskia Apon cu „Primul cvartet de trombon”, Nick La Rocca cu „Tigrul meloman”, Anonymous cu „Voi merge la câmp”, Scott Joplin cu „Câștigătorii facili” Klaus Badelt/Hans Zimmer cu „Pirații din Caraibe”, G.W. Lotzenhiser cu „Trombumba”, John Williams cu „Mărșăluitori”, King/Leiber/Stoller cu „Stai alături de mine” și Henry Mancini cu „Pantera roz”.

   Notele grave au binedispus un public eterogen care a susținut cu aplauze prestația la înălțime (la propriu și figurativ) a cvartetului, public care apoi s-a îndreptat câtre terasele din jur pentru un pahar cu vin sau o înghețată. Poate le dau o idee patronilor acelor terase să susțină și ei cultura cât de cât, nu doar să beneficieze de pe urma ei!

Povești din „lumea celor cari nu cuvântă” și povești manifest

 

    Cea de-a doua seară de culturalizare propusă de Gigi Molnar și Babi Matei și produsă de echipa sa de la GM Zamfirescu (Ciprian Muntean, Tatiana Vaida, Ionel Bledea, Ciobci, Radu Lup și Robbie Costea) a adus pe scenă trupele Essential Notes și Blazzaj.

    Născut duo, electronică și tobe, notele de bază, esențiale, ale muzicii propuse au pentru început accentele muzicii progresive din anii '70. Din 2018 apare și un saxofon. În majoritatea compozițiilor de pe scena de la Turnul Pompierilor s-a reflectat acest lucru. Pe parcursul desfășurării fiecărei povești, târziu, după ce simțurile au fost amorțite de melosul sacadat-obsesiv apare în scenă lupul, adică saxofonul. Nu este lupul din Scufița Roșie, ci cel din Colț Alb. Este lupul care aduce sălbăticia, mai bine zis răzvrătirea, din pădurile întinse, albe sau verzi, în mijlocul unei civilizații ultramoderne dar terne. Până și tobele parcă au un efect mai acut spre finalul basmelor. În concluzie, degetele lui Simion Bărnuțiu, încheieturile lui Robert Kanyadi și suflul lui Alex Munte ne-au purtat în lumea celor care nu cuvântă.

    Dacă la Essential Notes ne-am bazat doar pe note, la Blazzaj cuvintele au un rol primordial. Așa cum am mai explicat, denumirea trupei provine din citirea inversă și alipirea cuvintelor „jazz_alb”. Ne-au propus un jazz mai mult decât alb, ne-au propus un jazz transparent. Un jazz atât de transparent încât până și parlamentarii îl pot înțelege. Sau nu? Majoritatea cuvintelor spuse, uneori răstite, pe scenă de Octavian Horvath au fost mesaje manifest. Mesaje ale unei lumi nemulțumite. Uneori cu intarsii de pamflet, alteori încercări subtile de promovare a adevărului, a onestității, a cinstei... Dar unde? ...în lumea cui? Chiar dacă am spus că rolul primordial îl au cuvintele (de stradă, chiar de cartier) importante în desfășurarea evenimentului nocturn au fost și notele, bine articulate, emanate de trompeta și clapele lui Petre Ionuțescu, trombonul grav al lui Vlad Faur, saxofonul și alte instrumente de respirație ale lui Lucian Nagy, chitara și sintetizatorul lui Gabriel Almasi, bass-ul lui Alexandru Pascu, percuția electrizantă și electronică a lui Sergiu Catană și, bineînțeles, tobele lui Valentin Potra. Lume multă. Multă dar bună ar spune un mucalit!

De-a joaca printre oameni și printre zei

 

    Prima seară a festivalului sătmărean de jazz s-a încheiat vineri spre noapte cu o veste care, pentru mine cel puțin, a fost o surpriză. Dar să le luăm pe rând. Într-un articol precedent îl numisem pe Florian Lungu jazzman. Mult mai frumoase și mai adevărate sunt cuvintele lui Virgil Mihaiu despre septuagenarul corifeu. Am să vă las pe dumneavoastră să le descoperiți în programul festivalului, pus la punct și virgulă de G.M. Zamfirecu (G.M. cred că vine de la Gigi Molnar - sâc), pe care-l veți primi dacă în această seară, sau mâine seară după ora 20 veți lua loc în preajma Turnului Pompierilor. Eu vă spun doar atât „jazzolog erudit”. O să-mi spuneți că este puțin pleonasm în alăturarea acestor două cuvinte dar eu vă spun că doar se întăresc reciproc pentru a descrie cât mai desăvârșit pe doctul Florian Lungu și că merită această licență.

    După puțin prea amănunțita prezentare a trupei Nadia Trohin Quartet și la care publicul prezent nu prea a vibrat, au urcat pe scenă componenții trupei, mai puțin Sorin Zlat pe care îl vom revedea duminică alături de trupa sa. Nadia, o artistă desăvârșită, a jucat rolul unui copil răsfățat ieșit la joacă și pentru care întreaga lume se întrupează într-o jucărie prețioasă pe care ba o aruncă, ba o strânge la piept. Un copil răsfățat, dar adorat, un copil al cărui răsfăț este șăgalnic și produce empatie.

    După ce noaptea s-a instalat în Parcul Rudolf Fatyol și luna s-a așezat blândă undeva în spatele scenei mângâind cu razele ei structura de cărămidă a Turnului Pompierilor, au urcat pe scenă și cei șase Bega Blues Band, cea mai longevivă formație de jazz românească. Dacă mă întrebați pe mine, un ignorant în toate cele care se dă atotcunoscător, BBB este cea mai tare trupă după ce ne-a părăsit Johnny Răducanu. S-a stins și Kamo (Bela Kamocsa) așa că Johnny Bota a preluat singur hățurile și cu modestia și priceperea unui ardelean care știe ce face, a produs, alături de trupa sa, cel mai autentic jazz. Spuneam că au urcat șase pe scenă. Au coborât șapte. Surpriza ne-a făcut-o chiar Johnny care l-a chemat pe scenă pe Csaba Cserey pentru ultimele două melodii. Consăteanul nostru, Ciobci, s-a integrat cum nu se poate mai bine în mediul BBB. Cei șase au fost Maria Chioran - o voce născută pentru jazz, Lucian Nagy - responsabil pe muștiucuri și talere, Mircea Bunea - măiastru în ciupituri și flajolete, Tony Kuhn - creator de basme pe claviaturi, Feri Szekeres - mai tânărul coleg de breaslă al lui Ciobci și, bineînțeles, Johnny Bota - se ocupă de tonurile mai grave ale trupei sale pe scenă și în afara ei.

    Așa cum am lăsat de înțeles seara s-a încheiat cu o mică surpriză pentru mine. Într-o scurtă discuție pe care am avut-o cu Johnny pe scenă, imediat după ultima compoziție, am aflat că are origini sătmărene, mama lui fiind născută la Vetiș.

A orbi - orbire

   Nu puțini sunt aceia care, după ce au terminat o facultate, mai visează ani la rând că au „mâine” examen și nu prea sunt pregătiți. Sau au o restanță care le distruge vara. Sau iubita prietenului din altă grupă are probleme cu proful de ALGAP (Algebră liniară și geometrie analitică și proiectivă). Sau...

   Vara lui '83 își făcea de cap și sesiunea de vară a ultimului an de studiu se încheiase. Fusese un an de studiu dificil pentru mine. Foarte dificil. Tocmai anul cinci. Un an prin care ar fi trebuit să defilez în urma activității mele și pasiunii pe care am avut-o la început pentru științele exacte, mai apoi pentru logică și în final pentru inginerie. Lăsând la o parte hobby-urile care îmi desăvârșeau caracterul: fotbalul (arbitrajul) și sportul în general, rebusul, excursiile montane, cititul și berea. Familia făcea parte din mine. Nu era o pasiune sau un hobby.

   Tocmai din partea familiei am primit o lovitură la începutul anului cinci. Pe atunci prin familie înțelegeam copilul meu Gruiță, soția mea Adriana și mama mea Virginia a căror interese le susțineam în această ordine. Tocmai atunci starea de surescitare care exista parcă de când lumea între Adriana și Virginia a explodat pur și simplu. În loc să mă duc la primele cursuri din ultimul meu an universitar mi-am luat copilul în brațe, soția de braț și am ieșit în stradă. Până atunci locuisem la mama. Nu tu bani, nu tu locuință... Priveam în jur și căutam cu disperare soluții într-un Brașov înțesat de prieteni, dar la care îmi era rușine să apelez, iar la cămin nu aveam dreptul, având buletin de localnic.

   Până la urmă am ajuns la fratele mamei mele, Dorel. Avea patru camere dar și patru copii. Ioli, soția lui, m-a primit cu brațele și mintea deschise punându-ne la dispoziție o cameră. Ziua lucram cu jumătate de normă pe șantier sau în diverse ateliere pentru a câștiga un ban, după-amiezile mă ocupam de situația școlară a verișoarelor mele, Coca - 15 ani, Lili mi-era și fină - 13 ani și Ița - 10 sau 11 ani. Norocul meu, ba nu, norocul lor era, deoarece natura le-a înzestrat cu istețime, așa că sarcina mea se rezuma doar la un dialog constructiv. Doru, mezinul familiei - 7-8 ani, era sub stricta supraveghere a lui Ioli pentru că Dorel îi făcea toate mendrele. Seara, când venea Dorel acasă mă ocupam de contabilitate. Dorel, șofer o viață întreagă, tocmai preluase în gestiune stația de benzină a firmei de construcții drumuri și poduri unde lucra. Era serios de lucru, dar m-am adaptat.

   De facultate nici vorbă! Trecuseră lunile una după alta și eu nu am dat pe la cursuri de nici un fel. Mă izolasem și de colegi. De rușine. Prin februarie, după ce se terminase semestrul întâi cu totul, cu cursuri, cu laboratoare, cu seminare (n.a. - pe atunci se spunea seminarii, acum DEX-ul a-ntors-o), cu sesiune de examene, cu totul. Semestrul întâi se încheiase. Semestrul doi cuprindea doar „lucrarea de diplomă” sau „statul” cum îi ziceam cu toții. Prin februarie așadar, mă întâlnesc întâmplător cu una din profesoarele mele care era și prodecan și mă ia la întrebări.

  Dând din colț în colț, încercând să minimalizez importanța facultății, chiar bravând uneori, am încercat să o îndepărtez de adevăratele motive ale înstrăinării mele de aule și conferențiari. N-am reușit. Și-a dat seama că se ascunde ceva tragic în spatele spuselor mele și, la un pahar de vin, i-am spus toată tărășenia. N-a spus nimic atunci. Nu-i dau numele pentru că, ulterior, mi-a spus că va încerca să mă ajute dacă uit cum o cheamă. Ea era singura care știa realitatea despre incidentul meu, din urmă cu trei ani și jumătate, cu prof. univ. Ioan Drăghici, monstru sacru al disciplinei Organe de mașini dar și un monstru în relația cu oamenii. O poveste veche în care, pe scurt, profesorul mă nedreptățise evident în timpul examenelor la materia sa și am repetat un an. Eram cel mai bun student al său la materia respectivă, în dese rânduri lăsându-mă să conduc orele de laborator în locul lui. Deoarece n-am acceptat să fac parte dintr-o anumită rețea m-a „pedepsit”. L-am urmărit, împreună cu Miliția la început, apoi cu alte organe ale statului, până au descoperit o rețea ce fraudau examenele, în special în favoarea străinilor. Cu timpul s-a descoperit și falsificarea unor lucrări de diplomă (stat) ale aceleași rețele, în fruntea căreia se afla eminența cenușie Ioan Drăghici. A primit cinci ani de pușcărie, a făcut trei și la cinci luni de la eliberare a decedat. A fost o gâdilire a orgoliului pentru mine (nu faptul că a decedat), dar trebuie să recunosc că pentru știința românească a fost o pierdere.

   Trec câteva zile de la acel pahar de vin și, nu mai țin minte cum, sunt convocat la decanatul facultății. Acolo, doi profesori universitari și trei conferențiari, mi-au pus întrebări atât legate de cunoștințele mele profesionale (inginerie în general) cât și despre situația mea familială. În după-amiaza acelei zile persoana fără nume m-a căutat și mi-a propus să-mi dea 5.000 de lei (trei de la dânsa și două de la un prorector căruia i-am fost de asemenea student) cu condiția să mă pregătesc individual cu materiile din primul semestru și să particip la sesiunea de vară, sesiune de restanțe pentru anul cinci. Peste ani am căutat-o să-i returnez banii. A spus că deja i i-am returnat prin rezultatele mele.
   Dorel și ai lui m-au înțeles și au acceptat să-i ajut cu bani în loc de munca pe șantier și ateliere, rămânând să fac pentru ei doar ceea ce îmi făcea plăcere: joaca de-a meditatorul și contabilitatea. În vară, după o muncă formidabilă în care concuram cu mine însumi, am reușit să iau toate examenele cu excepția unuia, a celui mai ușor, pe care l-am tratat cam superficial. Să nu uităm că aveam de pregătit și „statul”. Singura bucurie era sarcina lui Adriana. Urma să nască pe la începutul lui septembrie. Cum aveam o restanță nu puteam să dau statul decât în februarie. Am dat în sesiune specială restanța pe care am luat-o vâjâind după numai trei zile (citește nopți) de pregătire și am primit repartiție tocmai la Tășnad. Fiind restanțier nu am putut alege la Râșnov sau Făgăraș, unde mi-ar fi permis media generală pe cinci ani (orașele cu peste 100.000 de locuitori erau închise pentru absolvenți, cu excepția absolvenților care rămâneau în învățământ universitar).
   După cele două săptămâni de ridicare în grad petrecute la o unitate militară din Murfalar (mai mult sub nivelul solului, printre butoaie, decât la instrucție) am simțit brusc nevoia de a fi singur. De a mă reculege. De a uita. De a mă reseta cum s-ar spune acum. Adriana mi-a făcut rucsacul și am plecat. Nici nu știam unde plec. La gară tocmai pleca un tren spre Zărnești. Erau vagoane cu etaj și ușile se dechideau prin glisare. M-am așezat pe jos bălăngânindu-mi picioarele în exteriorul vagonului. Am trecut la doar trei metri de casa în care locuia mama. O fostă anexă a gării Bartolomeu în care cu treizeci de ani îninte locuiau personalul ce deservea gara, iar în acele zile era un atelier de reparații de mașini și utilaje de mare tonaj și capacitate, la etajul căreia erau vreo șapte așa-zise locuințe. Astăzi, pe acel loc se află un imens sens giratoriu. O lacrimă din ochi, bătută de vânt a zburat către geamul unei bune părți a copilăriei și adolescenței mele. Locuisem acolo din clasa a șasea. Mama nu era în geam. Aflasem că, din când în când, se mai interesa de soarta mea. Probabil că nevoia de a o avea pe Adriana cât mai departe de ea m-a făcut să aleg Tășnadul la repartiție. Era cumva și o întoarcere spre meleagurile în care m-a născut.
   La intrarea în Zărnești eram deja un grup. S-au așezat lângă mine vreo trei-patru rucsacuri din Ialomița. De'! Ei n-au munte. Când am coborât în gară i-am văzut cum cărau după ei niște fiare destul de grele. Am luat și eu unul să-i ajut. Mergeau la Curmătura în Crai (n.a. - munții Piatra Craiului). Am mers și eu. La Curmătura cabanier era Roli, un sas de treabă cu care mă împrietenisem în ultimii ani. Am luat-o prin Zănoagă că e drumul mai ușor. Cu fiarele alea după noi...
   Seara, Roli aflând de rostu' răgățenilor, a pregătit într-un pahar uriaș de coniac (vreo 20 de litri capacitate) un punci în toată regula pentru care l-ar invidia orice locuitor al Tirolului. Fiertura ne-a încâlzit și cântecele de munte autohtone se îmbrățișau sporadic cu autentice iodlere Roli-ene până spre cântatul cocoșilor de munte. Ne-am îndreptat apoi cu toții spre Șaua Curmăturii cu tot cu fiarele aduse. Vrăjiți de răsăritul de basm l-am lăsat pe Roli să se întoarcă la cabana care îmi găzduia rucsacul și am pornit spre Piatra Mică. Mergeam în tăcere și repede. Toți eram obișnuiți cu cărările de munte, cu lanțurile pentru cățărat, cu cordelinele de pe umeri și carabinierele de pe centuri. Traseul nu necesita așa ceva (doar lanțurile erau utile), dar rostu' da. Cred că nu trecuse o oră și eram pe vârful Piatra Mică. Traseu ce se acoperă la mers lejer în trei ore. Aici m-au rugat să mă dau de-o parte. Am luat un pai în gură de pe pășunea montană și am început să mă joc cu pietricele. Am tras cu coada ochiului. Din fiarele cărate au meșteșugit (asamblat) o cruce uriașă pe care au împământenit-o. Asta era rostu'. Cu un an în urmă, în apropiere, și-a găsit sfârșitul un alt coleg de-al lor într-o operațiune de salvare. Cea salvată era și ea, ca noi toți, cu privirea în zare și gândul spre cer.
   După vreo două zile grupul a plecat. Eu am rămas. Am rămas la cabană ca băiat bun la toate. În afară de bucătărie, de unde Helmuth mă gonea cu un linguroi mare de lemn, mă descurcam aproape în orice activitate: tăiam lemne, mergeam cu măgarii în sat după alimente, țigări și bere, dereticam prin camere și priciuri, spălam prin sala de mese... Din când în când mergeam cu grupuri de turiști pe trasee mai greu accesibile, uneori chiar nemarcate, sub formă de ghid. Eu nu le ceream nimic, dar unii mă plăteau.
   Așa a trecut aproape o lunăl. În ultima săptămână de ședere am început să văd niște puncte dubioase. Punctele erau pe globul ocular și se mișcau în sus și în jos, la stânga și la dreapta după cum îmi îndreptam eu privirea. La început nu le-am dat importanță, dar după trei-patru zile mă deranjau evident. După încă vreo două zile i-am zis lui Roli și acesta, în cel mai pur stil săsesc mi-a pus rucsacul în brațe și m-a trimis la medic.
   A doua zi după ce am ajuns acasă, adică la Dorel, nu știu cum mama a aflat de ochii mei, a venit la Dorel și mai cu vorba bună, mai cu ceartă m-a dus la spitalul Mârzescu. Acolo m-au și internat. După două luni de spitalizare, cu injecții direct în ochi mai dese decât îmi aduceau mâncare, cu mâncare nesărată și în doze controlate și cu investigații în tot corpul (frunte, urechi, nas, gât, plămâni, intestine, stomac, ficat, fiere, rinichi...) să-mi găsească sursa bolii, m-au trimis acasă. Cică n-au văzut corp mai sănătos ca al meu și nu-și explică boala mea. Au dat doar de-o râmă inofensivă supărată și ea că mâncam fără sare. Pe biletul de externare scria vindecat, dar mi-a dat o pungă de medicamente care să le iau cu strictețe și să nu mă ating de sare.
   - Cum adică vindecat doctore Cati? Cum adică vindecat dacă trebuie să iau o grămadă de hapuri? - am strigat la bătrânul doctor și am trîntit ușa.
   Afară, printr-o ușă întredeschisă, un doctor mai tânăr, mi-a făcut semn să intru în cabinetul lui.
   - Știi? Domnul doctor Cati, directorul spitalului și, bineînțeles, șef al secției de oftalmologie nu are ce face. Trebuie să respecte sistemul. M-am uitat și eu peste fișele și analizele tale. Nu am mai întâlnit această boală decât la oameni de peste 80 de ani. Este inexplicabil. Apare de obicei ca urmare a unei infecții serioase în corp. Tu ești perfect sănătos. Diagnosticul complet este „corioretinită maculară cu retinopatie hemoragică și periflebită”.
   Și astăzi îmi dăngăne în cap acele silabe fără sens pentru mine din discursul doctorului Gârceag co-ri-o-re-ti-ni-tă-ma-cu-la-ră-cu-re-ti-no-pa-ti-e-he-mo-ra-gi-că-și-pe-ri-fle-bi-tă. Văzându-mi fața consternat-întrebătoare a continuat:
   - Îți dau un pachet cu niște cărți. Te rog să te duci cu ele personal la Timișoara. Îl cauți pe doctorul Munteanu și îi dai acest pachet. Nu pleci de acolo până nu spune el. Dacă te trimite acasă nu mai pot face nimic pentru tine. Fac aceste concesii pentru mama ta. Mi-a fost colegă.
   Părăseam spitalul pentru prima oară oficial după două luni. Mai fugisem de două ori din spital: pe 8 septembrie când s-a născut fetița mea, Ariadna și când a jucat România cu Italia la Brașov. Cu pachetul în mână am ieșit pe poarta spitalului și peste o săptămână, cu același pachet în mână, intram pe poarta Spitalului Militar din Timișoara. Între timp a trebuit să merg la Tășnad să-mi fac încadrarea în câmpul muncii. Pe 30 septembrie îmi expira timpul în care puteam să-mi ocup postul, student nu mai eram, așa că ar fi trebuit să-mi plătesc cheltuielile de spitalizare. Așa că, din 27 septembrie eram angajat la FPSUIC Tășnad și trecut în concediu medical din 28 septembrie.
   La Timișoara m-a internat imediat. Mâncarea era mai bună, dar la mine nu prea conta. Atunci, ca și acuma, mâncam orice. Numai stricat să nu fie că nu-mi accepta stomacul. Analizele au fost mai compacte, mai complexe dar și mai dureroase. Au durat vreo două săptămâni timp în care am primit un plic cu poze de la botezul fiicei mele. Injecțiile în ochi sau mai rărit dar am fost supus unei angiofluorografii care s-a abandonat la primul angiospasm. A mai rămas un singur lucru așa că am semnat că-s bun de cobai. Am fost al doilea cetățean european operat cu raze laser direct pe retină. Primul fusese în Moldova la Iași, la doctorul Olteanu. Eu în Banat la doctorul Munteanu. Ce ți-e și cu etimologiile astea?
   După câteva zile am văzut din nou. Bine. Am văzut bine! Am scăpat! După vreo zece zile mi-a dat drumul acasă cu o grămadă de restricții. Fără medicamente. Da, fără medicamente. Și restricțiile erau pe perioadă relativ scurtă. Doar concediul medical era pentru două luni.
   - Vreo 20 de ani nu vei avea nevoie de reparații. Mai mergi și tu la control din când în când. Apoi, Dumnezeu cu mila!
   - Să trăiți dom' colonel!
   Pe 29 decembrie m-am prezentat la serviciu. Prima mea zi de muncă a fost ocuparea apartamentului oferit odată cu postul de inginer stagiar. Era gol. Apartamentul era gol. Eram în el doar eu, Adriana, Gruiță și Ariadna.
   Spre sfârșit de februarie mi-am luat „statul”. Coșmarurile cu „a doua zi ai examen” nu au încetat ani buni după aceea. Cu două sptămâni înainte, de „stat”, pe 14 februarie a murit Ariadna. Diagnostic greșit al medicului pediatru Grant din Tășnad. Astăzi am un nepot și două nepoțele. Fetițele sunt ambele născute pe 14 februarie.

  

   

  

Crama Teodor medaliată cu aur la Vinarium 2020

   Atunci când este vorba de vin de calitate de pe plaiuri sătmărene este imposibil să nu te duci cu gândul către Crama Teodor. Așezată cochet, pe dealurile Răteștiului, la doar 22 de km de Satu Mare și cu magazin de prezentare în inima Sătmarulu, pe str. Octavian Goga nr.1, tel. 0740 431 758 Crama Teodor își găsește un loc din ce în ce mai vizibil printre producătorii de vinuri. Teodor Giurgiu, măiestrul pasionat până la durere în arta producerii vinului, enologie, a reușit în cei doar câțiva ani vechime să umple cu medalii și cupe camera trofeelor. Ultimul sosit în bătătură tocmai vi-l prezentăm.
  

    Premieră mondială la București: IWCB on-line

   International Wine Contest București s-a desfășurat anul acesta on-line în perioada 28 - 31 mai. Acest tip de concurs nu este o premieră doar pentru România ci este o premieră mondială. Cele aproape 900 de probe candidate la medalii, reprezentând 12 țări, au defilat pe sub ochii, nasul și limba a nu mai puțin de 34 de experți de pe mapamond. Modul de degustare on-line i-a cam bulversat în prima zi pe jurați, obișnuiți să se mai privească între două probe n-au găsit pe nimeni alăturea să le întărească sau să le infirme sentimentele. Cu toate acestea, chiar dacă distanța (uneori chiar de mii de km) și bineînțeles recipientele din care au degustat vinurile nu au fost cele normale, aprecierile au avut o linie coerentă și relativ unitară asupra vinurilor. Doar patru dintre acestea au reușit un puctaj care să le ofere Marea Medalie de Aur: Traminer 2018 de Jidvei, Chardonnay 1972 de Murfatlar, Pinot Gris 1962 tot de Murfatlar și Tămâioasa Românească 1983 de Pietroasa.
    În panica mondială produsă de pandemie (scuzați-mi jocul de cuvinte) se renunțase pe întreg globul la competiții de orice fel. Cătălin și Daniela Păduraru, nu au fost de acord să renunțe la organizarea tradiționalei competiții bucureștene așa încât s-au adaptat la mediu. Nu degeaba se spune că doar cei care se adaptează le mediu vor trece fără răni adânci peste necaz. Să nu uităm că industria HoReCa este printre cele mai afectate de COVID - 19.

    Tămâioasa Românească 2019 de Crama Teodor a fost medaliată cu aur

    Trei dintre vinurile Cramei Teodor au fost apreciate cu punctaje deosebite obținând aprecierea selectului juriu. Feteasca Neagră din 2018 cu 82 de puncte și Rieslingul de Rin 2019 cu 84 de puncte au obținut scoruri de argint. Cel mai apreciat produs al Cramei Teodor a fost Tămâioasa Românească, producție 2019, care a obținut Medalia de Aur (vezi foto).
   Întrebat despre părerea sa despre IWCB Vinarium, Mike Veseth - economist al vinului,  cel care deține blogul The Wine Economist și numit in 2015 cel mai bun blog din lume de catre Gourmand International - a spus:
   „O impresie puternică a fost cea de dinamism. A fost greu să rezist entuziasmului persoanelor pe care le-am întâlnit și sentimentului că vinul românesc este în mișcare, atingând noi niveluri mai înalte. Sunt optimist în ceea ce privește succesul României. Vinuri excelente, oameni inteligenți, determinați. Inchinăm paharul pentru viitorul vinului romanesc!”
   Vinul este ștampila unei zone, a unei regiuni sau chiar a unei țări în ceea ce privește cultura culinară. Tocmai de aceea apreciem realizările Cramei Teodor în acest domeniu.

Managementul defectuos este principalul motiv al falimentului

    Ce înseamnă manageriatul corect al unei societăți, al unei entități economice mai exact, este greu de exprimat în câteva cuvinte. Nu ar ajunge nici câteva pagini. Tocmai de aceea marea majoritate a managerilor din economia românească conduc în primul rând după fler, foarte puțini fiind aceia care au cunoștințe elementare despre ce înseamnă a „conduce o entitate economică, îndeplinind, integral sau parțial, funcțiile de previziune și organizare a activității, de coordonare și antrenare a personalului subordonat și de control asupra obiectivelor propuse” cum spune DEX-ul (n.a. - dicționarul explicativ al limbii române). Cei mai mulți înțeleg prin asta că ei dau ordine. Pentru aceștia nu contează dacă ordinele respective au o bază rațională de optimizare sau de eficientizare a parametrilor economici. În funcție de cum au dormit noaptea, de orgoliile personale, uneori de interesele unor grupuri colaterale (relații, organizații, partide...) se iau decizii decisive care pot duce o companie aflată pe profit, mai mare sau mic în funcție de vremuri, spre faliment.

   Panica și lipsa de cunoștințe temeinice duc la decizii în care conjunctura joacă un rol primordial. Uneori inspirația de moment, eu i-aș spune noroc, scoate managerul din impas, dar statistica spune că după două-trei situații norocoase apare un dezastru care nu mai ține cont de situațiile anterioare.

   Cea mai des întâlnită greșeală managerială este cea pornită din orgoliu, cea în care managerul crede că le știe pe toate în toate domeniile aflate sub controlul său. Apoi neîncrederea în subalterni ar putea să-i răpească mult timp din cel care ar trebui alocat adevăratelor probleme de care ar trebui să se ocupe.

   Care sunt aceste adevărate atribuții ale unui manager? Fără a pretinde că le vom elucida vă voi prezenta câteva, cele esențiale, pe care le-am studiat cu mulți ani în urmă la IROMA (Institutul Român de Management) și pe care le-am aplicat în diverse episoade și activități ale carierei:

   - colectarea informațiilor importante pentru a stabili obiective strategice;

   - monitorizarea și implementarea reglementărilor juridice prin intermediul unui specialist (atât în probleme juridice cât și a obiectului afacerii);

   - monitorizarea condițiilor de piață și stabilirea strategiei de afaceri în funcție de aceasta;

   - justificarea afacerii și elaborarea bugetului proiectului cu specialiști în domeniu dedicați;

   - dezvoltarea echipei, cointeresarea acesteia (emoțional și financiar) și cunoașterea nevoilor acesteia (la nivel de grup și, uneori, la nivel individual);...

    „În principiu, luarea deciziilor raționale se bazează pe o bună diagnosticare a problemelor, pe examinarea celui mai mare număr de soluții alternative, pe analizarea și compararea acestor alternative și pe selectarea celor mai bune soluții ca bază pentru desfășurarea acțiunilor de afaceri. Majoritatea experților consideră că luarea deciziilor raționale de afaceri este cea mai importantă și totodată cea mai dificilă activitate managerială.” Citatul este preluat de pe Business Academy și îl consider vital. Luarea deciziilor este piatra de căpătâi a unui manager. Când ți-ai pierdut discernământul este momentul să abdici, dar, atenție(!) și asta e o decizie!

   Ce calități ar trebui să aibă un manager? Am să vă surprind poate, dar cea mai importantă calitate a unui manager, după cea de a lua decizii evident, este cea de orator. Abia apoi contează, după părerea mea, cele de lider, de organizare a timpului, de negociere sau de întocmire a unui plan de afaceri. Pătrunderea, înțelegerea și gestionarea diverselor situații neprogramate, este o altă calitate care aș pune-o în fața celor de coordonare a resurselor umane, de marketing, de gestionare a cunoştinţelor angajaţilor sau  de planificare şi de organizare a carierei.

  

Sectorul vinicol puternic sprijinit de Comisia Europeană

    Sectorul vinicol este unul dintre sectoarele agroalimentare care au avut cel mai mult de suferit din cauza schimbării rapide a cererii și din cauza închiderii restaurantelor și barurilor din UE, fără ca pierderile să fie compensate de consumul la domiciliu. În consecință cererile producătorilor de vin au ajuns și la urechile Comisiei Europene care, ieri, în cadrul ședințelor ordinare au luat decizia să-i sprijine cu măsuri excepționale.

Dând un copy-paste de pe varianta în limba română a site-ului oficial al Comisiei Europene aceste măsuri sunt:

• Derogare temporară de la normele Uniunii Europene în materie de concurență: Articolul 222 din Regulamentul privind organizarea comună a piețelor (OCP) permite Comisiei să adopte derogări temporare de la anumite norme ale UE în materie de concurență în situații de dezechilibre grave ale piețelor. Comisia a adoptat acum o astfel de derogare pentru sectorul vinicol, permițându-le operatorilor să se auto-organizeze și să pună în aplicare măsuri de piață fiecare la nivelul său pentru a-și stabiliza sectoarele, cu respectarea funcționării pieței interne, pentru o perioadă maximă de 6 luni. De exemplu, operatorii vor putea să planifice acțiuni de promovare comune, să organizeze depozitarea de către operatori privați și să-și planifice în comun producția.
• Majorarea contribuției Uniunii Europene: contribuția Uniunii Europene la toate măsurile din cadrul programelor naționale de sprijin va fi majorată cu 10 %, ajungând la 70 %. O măsură excepțională precedentă a majorat deja această contribuție de la 50 % la 60 %. Majorările vor oferi sprijin financiar beneficiarilor.
• Plăți în avans pentru distilarea și depozitarea de criză: Comisia va permite statelor membre să le ofere plăți în avans operatorilor pentru operațiunile de distilare și depozitare de criză aflate în desfășurare. Aceste avansuri pot acoperi costurile în proporție de până la 100 % și vor permite statelor membre să își utilizeze în întregime fondurile alocate programelor naționale de sprijin pentru acest an.

În acest sens comisarul pentru agricultură și dezvoltare rurală, Janusz Wojciechowski, a declarat: „Sectorul vinicol se numără printre sectoarele care au avut cel mai mult de suferit din cauza crizei provocate de pandemia de COVID-19 și din cauza măsurilor de izolare conexe luate în UE. Primul pachet de măsuri specifice pieței adoptat de Comisie a oferit deja un sprijin semnificativ acestui sector. Totuși, incertitudinile legate de amploarea crizei la nivelul UE și la nivel mondial, precum și monitorizarea atentă a pieței ne-au determinat să propunem un nou pachet de măsuri pentru sectorul vinicol. Am convingerea că aceste măsuri vor da rapid roade concrete pentru sectorul vinicol al UE, conferindu-i curând stabilitate.”
Concomitent și sectorul fructelor și legumelor va beneficia de o majorare (de la 50 % la 70 %) a contribuției UE la programele gestionate de organizațiile de producători. Astfel, organizațiile de producători vor beneficia de o flexibilitate sporită în ceea ce privește punerea în aplicare a propriilor programe.