Prima pasă

   Vara lui '63 a adus o nouă schimbare în viața mea. Am părăsit Mediașul pentru Hunedoara. Amintirea Luminiței (n.a. - vezi „Primordiu”) mă mai tulbura. Mai ales la început când încă nu-mi făcusem noi prieteni. Primul meu an școlar l-am buchisit la Mediaș. Datorită unei conjuncturi l-am făcut la limba germană chiar dacă, cu șase luni înainte de a începe școala, nu știam o boabă germană. N-am fost premiantul clasei dar nici printre mediocri nu m-am scăldat. Mai obidit am fost după ce m-a surprins învățătoarea dându-i un pupic pe buze fiicei sale, colega mea Mihaela.

   Așadar în toamna hunedoreană pașii mei spre educație s-au îndreptat tot la limba germană. Pentru că școala unde erau clase cu predare în limba germană se afla în centrul orașului străbăteam străzile pe jos, în fiecare dimineață dinspre OT2 (denumirea unui cartier - Orașul Tineretului) către centru și retur după prânz. În OT2 stăteam, la început, la o soră a mamei, Olga. Avea un copil, Măruțu, și mai aștepta unul, Sorin. Măruțu era prea mic ca să-l am partener de joacă, dar îl urmăream cum se juca în nisipul din groapa de lângă bloc. Câteodată îl mai uda cât se poate de natural pentru că, pe atunci, copiii mici nu prea purtau chiloței.

   Mama l-a cunoscut pe Vlad. Nu-i știu prenumele, iar numele l-am reținut pentru că era cât pe ce ca pe mama să o cheme așa. Ne și mutasem la el în garsonieră, în același bloc cu Olga. Ruptura s-a produs din cauza mea. Nu suportam să-l văd pe Vlad îmbrățișând-o pe mama. Olga s-a supărat tare Probabil ea le făcuse cunoștință. Oricum, a trebuit să ne mutăm. Și mama cu serviciul și din blocul respectiv. Până atunci mama lucrase la spitalul muncitoresc (un fel de spital județean de astăzi) unde Olga era o asistentă foarte bine văzută, mama fiind doar soră medicală, un fel de infirmieră de astăzi.

   Ca să nu-mi întrerup școala ne-am mutat la Buituri. Un fost sat care de curând făcea și el parte din orașul Hunedoara. Drumul spre școală era puțin mai lung, dar mai frumos. Am înlocuit străzile scurte și înghesuite cu plaiuri și bulevarde. Chiar aveam variante. Puteam merge pe coama dealului, ce reprezenta orizontul vestic pentru o bună parte a hunedorenilor sau, mai drept, pe lângă Stadionul Corvinul. Astăzi coama dealului este pigmentată cu blocuri iar stadionul se numește Mișa Klein. Terenul de zgură era primul care îmi ieșea în cale. Copii ceva mai mari ca mine băteau o minge adevărată, din aceea cu șiret, în niște tricouri prea largi pentru ei în care parcă înotau. Vai ce-i mai invidiam! M-am dus și eu la nenea ăla care le spunea ce să facă să-mi dea și mie voie să joc.
   - Ai teniși?
   - Nu. Dar am să-i zic la mama să-mi cumpere.
   A doua zi, cu lacrimi în ochi, priveam prin romburile mari din plasa gardului cum copiii fugeau după aceeași minge adevărată. Mama nu avea bani să-mi cumpere teniși.
   - Oricum ești încă prea mic pentru fotbal - a spus un alt nene ce stătea lângă mine la gard. Era tatăl unui protagonist de pe teren,
   După un timp, nenea ăla cu tenișii, m-a chemat înăuntru, mi-a dat niște teniși rupți, un tricou de două ori cât mine și un șort pe care l-am legat cu ață să nu cadă de pe mine și tuleo pe teren. Mai întâi m-a pus să mă încălzesc cu alți copii. Făceam cam aceleași mișcări ca la ora de sport cu tovarășa: alergare ușoară, rotații de brațe, de trunchi... Ne-a dat o minge, adevărată, și ne-a trimis în spatele unei porți să ne jucăm.
   Nu știu dacă numai atunci mi-a văzut ghiozdanul dar, după „antrenament”, m-a certat foarte tare și m-a tras de urechi dându-și seama că de fapt am lipsit în ziua aceea de la școală. Mi-a spus că peste doi ani să vin să mă înscriu. A fost primul meu contact cu fotbalul organizat.