Cecitate diurnă

     Să crezi și să nu vezi! De la „fata morgana” ca fenomen optic și până la „fata morgana” ca o iluzie nu e decât o chestie de interpretare. Ce e sigur e că evenimentul nu se poate produce la lumina lunii. În cele mai multe cazuri nu se face diferența între „crezi că există” și „știi că există”. Cele două aserțiuni nu se exclud una pe alta, dar nici nu se confundă. În funcție de situație ele se pot capacita reciproc, ceea ce de multe ori creează confuzie.

    Inițial am vrut să intitulez acest editorial „Suferim cu toții sau sfârșim ca tonții!” dar parcă avea un ton prea scorțos, prea malign. Această zisă ni se aplică în viața de zi cu zi aproape în toate întâmplările. De când părăsim placenta și până gustăm veșnicia țărânei, de când genele ni se desprind și până când acestea se alipesc. Ideea este că spusa are o îndoială. O îndoială pe care o putem percepe ca o sursă de lumină. Un început în loc de un sfârșit. Nimic nu ne garantează că după chin apare desfătare, dar nici nu exclude posibilitatea.

    Personaje din amvonul decizional al neamului pot fi prezentate ca personificări din cultura și tradiția noastră sau cultura de pretutindeni. Tantal al nostru ar putea fi o rază de speranță pentru plebe, asta pentru că ne oferă nectarul și ambrozia rezervată doar zeilor, cu toate că este conștient că el nu va putea gusta din ele. Acolo unde a mâncat Iisus a mâncat și Iuda, acolo unde a luptat Decebal a participat și Bastus, acolo unde a existat Mihai Viteazul trăia și Basta.

    Nectarul și ambrozia deocamdată sunt doar promisiuni și parcă ne-am cam împleticit în prea multe promisiuni neonorate în ultimii 50 de ani. Cam de prin '75 au început necazurile pentru acest popor căruia i s-a hărăzit un ținut cu adevărat rupt din Rai. Poate suntem prea creduli, poate suntem prea mărinimoși, poate avem prea multă dorință de tihnă... Nu știu cum se face că vecinii au devenit invidioși, prietenii au devenit pretențioși și dușmanii hulpavi. Din păcate prieteni și dușmani nu avem numai dincolo de granițe ci și printre noi. Prieteni școliți să arate ca prieteni și dușmani învățați să producă vrajbă.

    Dar ce ne-am face fără această rază de speranță? Am ajuns acolo încât musai să acceptăm băjenia. Băjenie nu în sensul de a părăsi aceste plaiuri ci a părăsi confortul pe care ne-am sprijinit iluzoriu de cele mai multe ori. Târâș-grăpiș poate o facem și pe asta. Cu cât întârziem mai mult cu atât nivelul de bunăstare la care am putea ajunge este tot mai scăzut. Teamă mi-e că dacă scade prea mult devine inutilă pentru norod această concesie. Ba poate chiar mai mult. Apropie sfârșitul. Hulpavii sunt tot mai aproape.

    Opriți războiul!