Cântând în ploaie

    Nu, nu este vorba despre cel mai bun film muzical realizat vreodată, „Singin' in the Rain” (1952), în care Gene Kelly a excelat în calitate de personaj principal, regizor și scenograf dar „Globul de aur” l-a câștigat partenerul său, Donald O'Connor. Nu, nu-i vorba nici de „învățătura” preotului Neculai Cojocariu „Cântând în ploaie cu Sf. Parascheva” de pe Jijia, din Ținutul Andrieșenilor.

    E drept că nici temele celor două creații artistice de mai sus, iubirea și credința, nu reprezintă subiectul a ceea ce m-a îndemnat să scriu aceste rânduri. Ba chiar din contră. Inutilitatea unui gest în restriște este cea care m-a îmboldit să rostesc în neant cuvinte pe care doar cei care nu vor nu le pricep.

    Mai repede aș înlocui titlul cu parafraza „țara arde și baba toarnă benzină!”. Fiecare din picăturile de ploaie care cad peste umbrela urzită în ani de concordie și diplomație încearcă să deșire pânza acesteia. S-o pătrundă sau s-o destrame, s-o dizolve sau s-o ardă. Fiecare picătură după puterile ei. Picătură cu picătură se face un torent. Apa a despărțit munți d'apoi o biată țesătură.

    Oare știm să distingem aceste picături din viața noastră de zi cu zi? Fiecare picătură are culoare diferită și dacă se mai confundă uneori atunci are nuanță diferită. Mai țineți minte când în copilărie combinam galben cu albastru și ieșea verde? Hei! N-o interpretați politic. N-are implicație în politică. În schimb are aplicație în viața noastră reală. În iubirea acestui tărâm pe care îl numim patrie. În umbrela acestei patrii pe care o numim drapel.

    Dintre picăturile de ploaie despre care vorbesc cele mai încinse sunt pandemia (încă mai avem repercusiuni în urma ei), războaiele (au aceași culoare, dar nuanțe diferite), corupția, prostia și, peste toate, interesele. Unele voci nu prea credibile pretind că și pandemia s-a născut din interese.

    Poate că totuși, toate aceste „picături de ploaie” n-ar reuși să destrame umbrela noastră seculară dacă noi, cei de sub pânză, am ști să remaiem țesătura și să arcuim vergelele. Mai precis să nu mai aruncăm fructele putrede de la unul la altul ci să dezvoltăm împreună vlăstari care să ne asigure un catarg solid pentru stindard.

    Observ că fiecare vede neajunsul din propria grădină și nu necazurile generale. Fiecare vrea să suporte el cel mai puțin și nu să împartă problemele naționale în mod rațional. Spun asta pentru că unii au resurse să producă pagube (un fel de șantaj la puterea publică) și nu-i interesează că bunăstarea lor obținută prin șantaj duce la o înrăutățire a „sănătății” poporului. Mă aștept ca peste nici două luni altă parte privilegiată să recurgă la acest tip de șantaj. Fiecare după cum a „învățat”. Și sindicatul este tot un partid. Apără interesele membrilor dar mai ales cele ale conducătorilor săi.

    Opriți războaiele!