Slujbă de amiază.

Vineri. A murit un om. Un alt om a avut o idee. A împărtăşit-o unui prieten. Prietenul a acceptat ideea acestuia şi a făcut demersurile necesare întru împlinirea ei. Două-trei telefoane în stânga, câteva căutături sincere spre dreapta, un mic anunţ, nu foarte expresiv, pe ultima pagină a unui cotidian de sâmbătă şi... aşteptare.
Ce să pregătesc? Nu ştiu, ne orientăm la faţa locului. Cine face planul de bătaie? Nu ştiu, ne orientăm la faţa locului. Sunt microfoane... staţie... ? Da. Este curent? Nu. Păi, ce facem cu microfoanele? Nimic. Cine cântă? Cine recită? Tavi, Adriana, Carmen şi pe cine reuşesc ei să mai anunţe... şi tot aşa până aşteptarea a căpătat accente de frică. Dacă va fi un fiasco... Camelia, să nu uit...
Duminică. Clopotul mare din turnul fiecărei biserici se pregăteşte să bată de amiază. 10-15 persoane îşi fac de lucru sub tălpile bătrânului Lucaciu. O fată cu un microfon în mână întreabă dacă s-a amânat. Un domn cu pălărie iscodeşte unde ar putea aşeza florile. Un copil are o lumânare. O doamnă cu chipul marcat este contrariată că nu există un tablou. Telefonul anunţă că un artist întârzie. Altul e pe Ştefan cel Mare şi ajunge mintenaş. Uf!
Salvarea vine de la Tavi. Chitara, capodastru şi primele acorduri se împletesc cu chipul calm, dar ferm al militantului greco-catolic. Simt că ne-a iertat pentru tot cea îndurat ca noi să fim treji. ... zace Lucaci în lanţuri... "Din străinătate" completează durerea ce a fost şi ce va să vină din înţelesul şi grija deplânsului. Adriana îşi strigă durerea femeii în versurile aceleiaşi gândiri transpusă din energicul mascul în delicata fiinţă ce-i este pe rând mamă, soaţă sau fiică.
În răstimpuri apare la crucea din preajmă o floare, o lumânare, o copie xerox cu barba albă şi ochii de data asta negri ai celui pentru care ne-am strâns, o ramă de tablou ce până de curând înfăşa chipul unui părinte plecat de mult, o frunză veştedă ce natura însăşi a prins-o între ramă şi portret, un cânticel vesel ca dacii în prejma nemuririi reprodus de acelaşi Tavi, o strofă recent tipărită desprinsă de pe buzelei lui Carmen, "Pământul deocamdată" răbufneşte dinspre cei mulţi, "Galbenă gutuie" anunţă sărbătorile ce ne reunesc familiile, vestea ce loveşte conştiinţe şi înlăcrimează ochi cade: trupul fără vlagă este oferit pământului, "Tatăl nostru" şi ciripitul păsărelelor sunt singurele compoziţii care nu i-au aparţinut.
A murit Adrian Păunescu!

Pământul, deocamdată

Timpul vieţii ni-i scurt,
Hai să-l facem curat,
Trăiesc unii din furt,
Alţii doar din ce-au dat.
Sunt săraci şi bogaţi,
Laşii scuipă pe bravi,
Voi ce-n Lună zburaţi
Pân' la cer vă urcaţi
Pe spinări de noi sclavi

Voi ce-n Lună plecaţi
Cu-ale noastre izbânzi
Nu uitaţi c-aveţi fraţi
Pe planetă flămânzi.
Pâinea lor o mâncaţi
Printre stele zburând,
Voi degeaba zburaţi
Când cei subdezvoltaţi
Se târăsc pe Pământ

Lumea-i plină de răni
Şi de doctori docenţi
Şi de măşti şi de vămi
Şi de mari inocenţi.
Fiindcă naşteţi copii
Apăraţi-i luptând,
Doborâţi monştri vii
Ce de-un veac de vecii
Dolii pun pe Pământ.

Între cei care trag
Şi acei ce sunt traşi
Nu e loc de vre-un steag.
E o groapă de paşi.
Între ei sunt sudaţi
Cu un strâmb ideal
Cum sunt bine legaţi
Condamnatul de laţ
Şi biciuşca de cal.

Fii ai muncii aveţi
Năduşeala pe piept
Cum stă nurca de preţ
Pe-al madamelor piept.
Unii iau, alţii fac.
Unii dorm, alţii sunt.
Între înger şi drac
Trage omul sărac
Înhămat la Pământ.

Pe Pământ avem de toate.
Şi mai bune şi mai rele.
Bune, rele
Şi-nchisori şi libertate.
Şi-a putea şi nu se poate.
Şi ruină şi cetate.
Genii mari şi frunţi tembele.
Vânt ce stă şi vânt ce bate.
Şi martiri, dar şi lichele.
Nedreptate şi dreptate.
Şi noroi şi stele.

Gândită de Adrian Păunescu la 31 de ani, reală şi la 67 de ani, când a devenit prea devreme nemuritor, desprinzându-se din noroi şi devenind o stea.