Comentarii ale evenimentelor sportive desfasurate, prezumtii fara nadejde de realizare, emotii si rezultate seci; toate in contextul socio-politic al momentului.
Privind peste umăr mi-aduc aminte de o joacă din curtea școlii care pe mine nu prea mă fermeca. Nu găseam nici o logică în tot firul jocului. Se baza doar pe forță și nu prea avea noimă. De jucat îl jucam și eu, să nu par fricos sau simandicos. Bineînțeles că trăgeam și eu cu coada ochiului la grupul de fete care urmăreau chicotind cum alergam strigând „lapte gros”, băteam pe ambele picioare, mă aruncam imaginându-mi că sar pe un cal de gimnastică și călăream apoi încercând să destabilizez spinarea pe care mă bâțâiam zgomotos. Nu la fel de zgomotos eram când spinarea mea era pusă la bătaie și încercam să-l fac pe călăreț să atingă pământul.
De ce mi-am adus aminte de acest joc numit lapte gros? Păi pentru că seamănă cu o campanie de alegeri. Dacă seamănă cu o campanie ce să mai spunem despre un buchet de campanii. Un buchet cu patru fire din care unul este despicat. Nu vă ascund că aș fi vrut ca două din aceste fire să fie despicate. Mai concret: alegerea președintelui se face în două tururi dacă în primul tur nu se câtigă cu 50%+, iar eu încă mai consider că și alegerile locale ar fi trebuit să aibă același regim.
O să spuneți că nu sunt în trend. Toată lumea dorește comasări numai mie mi se năzare că ar mai trebui un tur de alegeri. Lăsând situația UDMR-ului din cele trei-patru județe (printre care și Satu Mare) unde ar putea câștiga numai din acest motiv, vă las libertatea de a vă gândi ce s-ar putea întâmpla în alte câteva zeci de localități, printre care și orașe și municipii (în special acolo unde prezența la vot este scăzută), în care ar ajunge în posturi cheie membri unor organizații extremiste. Ar mai fi doar un pas până la crearea unor majorități în consilii locale. Oricum, doar existența unor lideri extremiști ar dezvolta mult haos. În primul rând extremiștii nu au o pregătire minim necesară (școală, educație) iar în al doilea rând nu au un program sau măcar un plan de minimum necesar. Singurul lor plan pe care îl scot în evidență, cel care pentru care și primesc voturi, este cel de a distruge actuala clasă politică măcinată de corupție.
Bun! Ș-apoi? Apoi cine va conduce? Infiltrații din mediile ostile bunei dezvoltări a României vor avea mână liberă, mai ales că în unele cazuri au ajuns deja lideri în masele de rebeli fără discernământ. Este adevărat, avem multe necazuri de la Europa dar oare nu noi le-am creat? Nu corupții noștri au format valuri de inadvertențe în justiție, legislație și viața socială? Nu ai noștri au interpretat de așa natură indicațiile venite dinspre occident încât să creeze disfuncții în mintea românului de rând, fie el țăran, muncitor (operator mai nou), tehnician, comerciant, educator, personal medical sau antreprenor de mai mică anvergură? Ziceam că avem multe necazuri de la Europa dar avem mult mai multe beneficii și dacă guvernele noastre anterioare nu s-ar fi orientat doar pe consum și ar fi deschis oportunități și investițiilor, astăzi nivelul nostru de trai ar fi fost cel mai ridicat din estul Europei parlamentare.
Am divagat de la ceea ce mi-am propus. Ziceam că jocul din copilărie, lapte gros, seamănă cu o campanie electorală. Păi să vedem: alegerea echipelor reprezintă de fapt înființarea partidelor, stânga de o parte, dreapta deoparte (sau invers stânga deoparte și dreapta de o parte) și colectarea de adepți ai statutului fiecăreia; tragerea la sorți a posturilor (stil oină, bâta pe care pe rând căpitanii celor două echipe își încleștau palmele până când unuia nu-i mai rămânea spațiu să o cuprindă și trecea la munca de jos) reprezintă (ne)norocul de a avea mai mulți sau mai puțini reprezentanți cu acte în regulă; alergatul către spinările expuse la bătaie reprezintă precampania, atunci când, sub ordinul sloganului, speri, tinzi și ochești punctele slabe ale adversarului; bătaia este gongul care anunță începutul oficial al campaniei (din păcate uneori începe denigrarea în loc de expunerea ofertelor); săritura este partea cea mai importantă la lapte gros, aș spune și în campanie dacă prin săritură înțelegem fixarea unui obiectiv tangibil cu un evantai fezabil de oportunități din care să poți trage foloase.
Votul în sine nu ar mai fi trebuit să depindă de combatante. E ca ghicitoarea de la capătul unui joc de lapte gros. Știți ce nu găsesc eu în această comparație? Arbitrul. Cel care ține fruntea primului aplecat, ascultă cu atenție strigătul fiecărui alergător, urmărește ca cei de jos să nu atingă pământul decât cu tălpile, iar călăreții cu nici o parte a corpului și, cel mai important, certifică dacă s-a ghicit numărul arătat de căpitanul călăreț. Ei, acest arbitru (stâlp, perniță, casă sau cum i s-o mai spune) poate denatura întregul proces. Cine este acest arbitru în România? Cine determină care este puterea (călăreții) și cine este opoziția (călăriții) în următorul mandat? CCR? Vai de noi!
Din păcate, la noi călăreți sunt atât puterea cât și opoziția. Călăriți suntem noi, plebea. Nu uita să mergi la vot.
Doar Dinamo... și Rapid au câștigat în deplasare în etapa a douăzeci și cincea. Nici gazdele nu se pot lăuda cu mai mult de două victorii, patru din partide terminându-se nedecis, într-o etapă săracă în goluri (13 cu păcat). Dacă în etapa precedentă au înscris toate echipele, în ultima disputată jumătate din echipe au rămas repetente la acest capitol. Să sperăm că este doar un accident. Oțelul - „48” 1-0 cu chiu cu vai; Univ. Craiova - „U” 2-2 după 2-0 la pauză); Poli Iași - Voluntari 0-0 șters; CFR - Rapid 0-1 vișiniu; Hermannstadt - Petrolul 0-0 arțăgos; FCSB - Sepsi 1-0 de-a bușilea; UTA - Botoșani 2-2 controversat; Farul - Dinamo 0-2 contrariat.
Dacă ne uităm la ce ne așteaptă în această săptămână observăm că se anunță o etapă foarte interesantă. Lupta pentru pătrunderea în grupa care luptă pentru titlu (primele șase clasate) și cea pentru evitarea locurilor care duc la retrogradare, direct sau prin ricoșeu, pare pasionantă. Asta pentru că dacă cele 9, respectiv 12, puncte ce despart liderul de celelalte echipe de pe podiumul provizoriu se spune că ar putea fi recuperate, atunci și cele 8, respectiv 11, puncte care despart echipele de pe locurile direct retrogradabile de cele aflate pe locurile de baraj, respectiv de salvare, pot fi de asemenea recuperabile. Normal că lumea se bazează și pe faptul că după sezonul regulat punctele se înjumătățesc.
Nu mai punem la socoteală, atunci când judecăm importanța acestei etape, faptul că cinci din primele șase clasate joacă în deplasare și patru din ultimele cinci clasate dispută jocurile pe teren propriu. O altă remarcă ar fi că doar în jocurile de vineri gazdele sunt mai bine clasate decât oaspeții, ceea ce ar reprezenta premisa unor meciuri deosebit de interesante.
Rapid - Hermannstadt (vineri, ora 20) Derbiul etapei. Mulți consideră că este meciul casei pentru Rapid. Chiar așa să fie? Antecedentele nu confirmă, iar faptul că acesta este singurul joc dintre echipe clasate pe locuri de play-off ne face să visăm că lupta pentru puncte va vi acerbă. Om vedea și om concluziona!
„U” - FCSB (luni, ora 20,30) O partidă care pare mai atractivă decât derbiul etapei. Nu puțini sunt cei care spun că studenții clujeni nu au arătat tot ce pot. Nu este și părerea mea. Valoarea lotului nu prea le permite să viseze, însă pentru acest meci se pot găsi resurse de energie izvorâte din patimă și orgoliu. Mai ales dacă se rupe vreun arc la o anumită canapea din Pipera;
Sepsi - Farul (luni, ora 17,30) Ambele echipe vin după câte o înfrângere mai mult sau mai puțin amară. Combatantele se află în luptă pentru cele două locuri considerate aprioric (numai două?) rămase libere pentru calificarea în grupa de elită. Aș merge pe mâna secuilor pentru că neamțul își joacă una din ultimele cărți pentru a-și încheia mandatul la termen pe banca tehnică a gazdelor. Altfel, Dioszegi s-ar putea să-l mai viseze pe Ciobotariu;
„48” - CFR (sâmbătă, ora 21,30) După înfrângerea din fața Rapidului, pe Mutu îl așteaptă o nouă provocare în fața unei foste echipe. S-ar putea ca orgoliul lui să fie mai puternic în acest meci pentru că, după cum se știe, n-a plecat chiar benevol din Bănie. Pe deasupra nu-și mai permite să mărească distanța în puncte dintre locul ocupat de clujeni și lidera clasamentului, mai ales că la ora disputării jocului nu știe ce va face FCSB la „U”. Visuri sau doar vise?
Botoșani - Univ. Craiova (duminică, ora 17,15) Mai sus atrăgeam întru câtva atenția asupra faptului că oltenii nu se pot culca pe o ureche în ceea ce privește locurile 2-6. Aici, la Botoșani, trebuie să-și transforme visurile în realitate și nu le va fi ușor, gazdele încercând cu disperare să scape de locurile ce duc în Liga a II-a;
Petrolul - Poli Iași (vineri, ora 17) În meciul de deschidere al etapei se întâlnesc două echipe ce visează să fie harnice. Parcă moldovenii sunt mai disperați, dar petroliștii vor să strângă puncte roz pentru vremuri calde;
Voluntari - UTA (sâmbătă, ora 14) Musai să bată textiliștii. Să le transforme visele în coșmaruri celor fără suporteri. Hai Rednic! Du-ți țesătorii la război (de țesut solfegii);
Dinamo - Oțelul (duminică, ora 20) Cenușăreasa etapei. Doar Dinamo își poate schimba propria soartă, adică să-și transforme visurile în dimineți plăcute sub așternut. Dorinel Munteanu, cât ar fi el de dinamovist (alb-roșii sunt cei pentru care a înscris cele mai multe goluri în carieră), tot visează la un punct pentru liniștea lui sufletească.
Cotidianul Gazeta de Nord Vest din 27 feb. 2023 anunța prezența în premieră a dirijorului rus Anton Șaburov pe scena Filarmonicii de Stat Dinu Lipatti. Cu acea ocazie s-a descris biografia cunoscutului dirijor din Ekaterinburg, un oraș de dincolo de Munții Ural, din zona asiatică a Rusiei. Dacă atunci l-a avut ca solist pe violistul Răzvan Popovici. mâine, 15 februarie, de la ora 19, alături de bagheta sa se va afla Stradivariusul mânuit de violonistul Alexandru Tomescu, cel despre a cărui biografie vă puteți documenta în numărul nostru din 25 iunie trecut.
Programul serii, pentru care sunt valabile abonamentele cu nr. 25, este atractiv, bazându-se pe cultura rusă. Cei ce se vor afla în fața scenei așezământului cultural din coasta Hotelului Dacia (coaja ce a mai rămas din el) vor avea plăcerea de a audia în prima parte a concertului creația lui Piotr Ilici Ceaikovski, „Concertul pentru vioară în re major”, iar în partea a doua a evenimentului compoziția lui Vasily Kalinnikov „Simfonia nr. 1 în sol minor”.
Înainte de a vă așterne biografiile celor doi compozitori ruși vreau să-mi exprim părerea personală despre cultura rusă, cea care aproape sistematic este dezvoltată pe scena filarmonicii sătmărene. Este adevărat că are o valoare culturală inestimabilă, indiferent că vorbim aici de muzică clasică, pictură, literatură, sculptură sau alte ramuri ale bogăției imaginației, dar tot atât de adevărat este că la un studiu mai aprofundat asupra mesajelor transmise, la vedere sau subliminal, se desprinde acel „ca la noi la nimenea!” care nu-i departe de „noi și numai noi!”. Consider că poporul rus s-a alimentat din acest patos naționalist (ce a dus adeseori la hegemonism) și din voință proprie sau împinși de curent trăiesc (muncesc și gândesc) sub aceste sloganuri. Așa au putut apărea emanații ca Stalin sau Putin. Pe Lenin l-aș cataloga totuși în altă categorie, într-un altfel de idealism. Trebuie totuși să menționez că Ceaikovski (mamă franțuzoaică) n-a făcut parte din acea categorie de oameni de cultură ruși, dar Kalinnikov da.
Piotr Ilici Ceaikovski
S-a născut în anul 1840, în ziua de 25 aprilie a calendarului modern, în Votkinski, un oraș cam cât municipiul nostru, din imperiul rus și a decedat 53 de ani mai târziu la Sankt Petersburg în același imperiu rus, în data de 25 octombrie. A fost un compozitor din perioada romantismului. A compus simfonii, concerte, opere, balet și muzică de cameră. Unele dintre acestea fac parte din repertoriul clasic al multor concerte și teatre muzicale. Născut într-o familie burgheză, Piotr era cel de-al doilea fiu. Tatăl său, inginer
de mine, și mama sa, de origine franceză, se hotărâseră să-l îndrume pe
tânărul Piotr să urmeze studii de drept. Cu toate acestea, de la vârsta
de 5 ani, el a început să studieze pianul. În anul 1854 a murit mama sa, fapt ce i-a pricinuit o adâncă tristețe.
A urmat colegiul de jurisprudență, a luat diploma în drept
și s-a angajat ca secretar la Ministerul Justiției. În același timp, se
ocupa de muzică, în calitate de amator. Munca sa la minister nu-i
stârnea nici un interes, motiv pentru care i-a scris surorii sale „au făcut din mine un funcționar, și încă unul prost“. În fine, în 1863, împotriva hotărârii familiei, părăsește slujba de la minister și începe să studieze muzica cu Anton Rubinstein.
În 1866, după ce a terminat studiile de muzică, Nikolai Rubinstein, fratele lui Anton, i-a oferit postul de profesor de teorie muzicală la proaspăt înființatul Conservator din Moscova, post pe care l-a ocupat până în 1878. În această perioadă a compus „Simfonia nr.1 în sol minor” („Vise de iarnă”). S-a împrietenit cu mai mulți membri din Grupul celor cinci compozitori ruși, astfel că-i dedică uvertura fanteziei "Romeo și Julieta" fondatorului grupului, Mili Balakirev.
În vara anului 1872 compune „Simfonia a 2-a, în do minor” (cunoscută și sub numele de „Mica Simfonie Rusă”, „Mica Rusie” sau „Ucraina”), pe teme ucrainiene și rusești, iar în iarna anului 1874 dă prima reprezentație cu un concert de pian. În vara anului 1875 compune „Simfonia a 3-a”.
În anul 1876 începe comunicarea epistolară cu Nadejda von Meck,
o mare admiratoare a sa, care timp de 13 ani îi va furniza o pensie
alimentară de 6.000 de ruble pe an, fapt care i-a îmbunătățit simțitor
situația materială, chiar dacă nu a întâlnit-o niciodată și relațiile
lor rămâneau „strict epistolare”. „Simfonia a 4-a în fa minor” compusă în 1877, îi este dedicată doamnei von Meck.
În luna iulie a anului 1877, Ceaikovski va trăi unul din episoadele cele mai nefericite ale vieții sale. Pentru a pune capăt speculațiilor privind homosexualitatea
sa, se căsătorește cu Antonia Milioukova, o fostă elevă a sa, care
nutrea o reală pasiune pentru el. Căsătoria a fost un eșec deplin.
Nemaiputând să suporte prezența soției sale, Ceaikovski încearcă să se
sinucidă, dorind să se îmbolnăvească de pneumonie. La scurt timp
după aceea, se desparte de Antonia.
Ceaikovski în 1874
Compune primul său balet, în 4 acte, Lacul lebedelor (libretul de V. Beghicev și V. Geltzer). Premiera a avut loc la Sankt Petersburg, la Teatrul Mariinski, pe 15 ianuarie 1895,
dar a fost un eșec, din cauza unei nepotrivite puneri în scenă. Abia
peste 30 de ani a fost definitivată trama baletului. Compune și o operă,
„Evgheni Oneghin”, libretul fiind extras dintr-un roman de Alexandr Pușkin.
Spre 1880, reputația lui Ceaikovski crește considerabil în Rusia,
numele său începând să fie cunoscut și în străinătate, în urma unor
călătorii întreprinse în acel an. Cu această ocazie se întâlnește cu
marii compozitori ai vremii Johannes Brahms și Antonín Dvořák.
Perioada petrecută în Italia i-a inspirat mai multe piese muzicale, între care și „Capriccio italian”. Tot în 1880 a compus și Serenada pentru orchestră de coarde, op.48 și Uvertura solemnă „Anul 1812” op.49.
Un an mai târziu, moare marele său prieten Nikolai Rubinstein. Puternic afectat, Ceaikovski compune minunatul trio pentru pian „În amintirea unui mare artist”, dedicată defunctului său prieten.
În 1885 compune „Simfonia Manfred”, după Byron. Urmează în anul 1888, „Simfonia a 5-a în mi minor”, apoi, în 1889, al doilea balet al său, „Frumoasa din pădurea adormită”, un balet-feerie în trei acte, cu prolog pe libret de I. Vsevolojski și Marius Petipa, după povestea lui Charles Perrault, în coregrafia lui Marius Petipa. Premiera a avut loc pe 3 ianuarie 1890 la Teatrul Mariinski din Sankt-Petersburg și a fost un adevărat triumf.
În 1890, a compus o operă în trei acte, cu șapte tablouri, pe un libret inspirat de o nuvelă de Alexandr Pușkin - „Dama de pică”. Tot în anul 1890,
Nadejda von Meck întrerupe finanțarea lui Ceaikovski. Motivul oficial
constă în „probleme financiare”. Se pare însă că adevăratul motiv consta
în faptul că a aflat de homosexualitatea compozitorului, moment în
care, profund șocată, a întrerupt brusc corespondența cu el. Se mai
spune că ea avea în plan să o mărite pe una din fiicele sale cu
Ceaikovski, proiect incompatibil cu tendințele sexuale ale acestuia.
Acest episod a fost o grea lovitură pentru Ceaikovski. În 1891, a întreprins o călătorie în Statele Unite ale Americii. Acolo își dirijează lucrările cu ocazia inaugurării sălii de concerte Carnegie Hall, și are un succes remarcabil. În anul 1892 termină al treilea balet al său, în două acte, „Spărgătorul de nuci”, după basmul „Spărgătorul de nuci și regele șoarecilor” de E. T. A. Hoffmann
care, în mod surprinzător, nu are succesul scontat. Abia peste câteva
decenii obține succesul pe care îl merită, fiind în prezent unul din
baletele cele mai frecvent reprezentate și apreciate de public.
Pe data de 6 noiembrie 1893, la nouă zile după ce a terminat „Simfonia a 6-a în si minor” („Patetica”), Ceaikovski moare de holeră pentru că a băut apă nesterilizată din râul Neva.
Acesta este motivul oficial. Unii cred că actul a fost deliberat, deci o
sinucidere. Indiferent de motivul real, a beneficiat de funeralii
naționale, la care au luat parte aproape 8.000 de persoane, fiind
înmormântat la mănăstirea Alexandr Nevski din Sankt Petersburg.
Opera lui Ceaikovski reprezintă o fericită sinteză între operele
clasice occidentale și tradiția rusă, reprezentată în epocă și de Modest Petrovici Musorgski și de Grupul celor cinci. Viața zbuciumată a lui Ceaikovski i-a inspirat lui Ken Russell filmul „The music lovers (Amanții muzicii) în 1970. În 1884, Țarul Alexandru al III-lea l-a decorat pe Ceaikovski cu Ordinul Sfântul Vladimir.
Vasili Sergheievici Kalinnikov
S-a născut pe 13 ianuarie 1866 și a murit de tuberculoză cu două zile înainte de a împlini 35 de ani, motiv pentru care numărul compozițiilor sale este mult mai mic raportat la valoarea lor. A fost un compozitor, dirijor și pianist. S-a născut în familia lui Serghei Kalinnikov. O lucrare profundă
a lui Kalinnikov este „Grustnaia Pesnia” (Cântec Trist).
Lucrarea pentru pian are două pagini.
Lucrările lui sunt 2 simfonii, 2 intermetto (un fel de compoziții discontinue) pentru orchestră,
piese pentru pian, romanțe, muzica la tragedia lui Alexei Tolstoi „Țarul
Boris”, tabloul simfonic „Cedrul și palmierul” etc. Cele mai celebre lucrări ale lui sunt „Țarul Boris”, simfonia nr. 1” compusă în 1895 și tabloul simfonic „Cedrul și palmierul” compus în 1898.
Acesta a avut un frate mai tânar, Viktor Kalinnikov(1870-1927) care, asemenea lui Vasili Kalinnikov, a fost compozitor.
V-ați prins! E vorba de politică. Politica răului simț. A celui ce vorbește în numele omului împotriva omului. A celui ce înnobilează rugina și parfumează mucegaiul. Este politica emoțională a celor lipsiți de afect. Tocmai această lipsă de sentimente îi face periculoși. Și-au pierdut capacitatea de a se emoționa sincer prin copilărie, atunci când lipsiți de afecțiunea unor apropiați (părinți, educatori, prieteni) s-au pierdut în negura mahalalelor sau, din contră, au fost racolați de centre de dezumanizare care, după ce și-au desăvârșit opera, i-au trimis în mediul operațional pentru care au fost creați: terorism, separatism, spionaj subversiv, etc. Nu numai că și-au pierdut capacitatea de a se înduioșa, dar au învățat să exploateze acest „cusur” al omului obișnuit.
Privind peste umăr mi-aduc aminte că și despre Ceaușescu se spunea că a înființat asemenea școli în care strângea copii ai străzii (unii cu dizabilități) cu un IQ ridicat și îi modela pentru a devenii unelte de apărare a unui regim care se dovedea din ce în ce mai dictatorial și mai greu de păstrat fără măsuri coercitive. La o scară mult mai mică am avut și noi experiența, acum în mileniul al treilea, de a urmări pseudojandarmi care loveau fără discernământ în protestatari. Se pare că am scăpat de acele vremuri, corupția din interiorul clasei politice diminuându-se întrucâtva, nu pe cât ar fi necesar totuși.
Nu știu cât este legendă sau adevăr istoric în poveștile despre Ceaușescu dar știu sigur, de la martori ai acelor vremuri, că în fosta URSS și în actuala Rusie se practică acest gen de dezumanizare și îndoctrinare, uneori căpătând chiar accente de generalizare la nivel de populații regionale din ținuturi aflate departe de civilizație (Siberia ar fi un exemplu).
Revenind aici la noi, în și în preajma arcului carpatin, există asfel de specimene, abrutizate în nord-estul înfrigurat, care găsesc locuri de cuibărit. Dacă actuala clasă politică n-ar fi fost atât de coruptă, mai ales în trecut, nu ar fi fost ușor de găsit aceste zone umede în care să încolțească germenii extremismului politic. Noi, românii, chiar ar fi fost normal să fim feriți de apariția extremismului, migrația (principalul factor condițional în Europa) la noi în țară având o pondere mult prea mică. Necazul care a dus omul de rând să se exprime, cel puțin la nivel declarativ, în favoarea unei mișcări extremiste, indiferent dacă este de dreapta sau de stânga, provine tocmai din faptul că a murit, moare și crede că va muri cu dreptatea în cuget.
Mă rog necondiționat la tot ce este curat și sfânt pe lume ca interesele politice să nu întunece mințile conducătorilor noștri în acest an electoral, crezând că pe termen scurt nu l(n)i se poate întâmpla nimic. Mai direct: dacă actuala clasă politică (de stânga, de dreapta, de centru, de la conducere sau din opoziție) se gândește că promovând necuratul slăbește adversarul politic, îi anunț că nu-i prinde anul 2026 îmbrobodiți cu aceeași basma. Atât ei, cât și adversarii lor politici tradiționali (considerați în mod greșit dușmani) vor privii neputincioși la exuberanța urii și a intoleranței.
În această situație indezirabilă nici occidentul, nici orientul nu va mai interveni, iar poporul român va aștepta din nou, zadarnic, să vină americanu'. Fiecare punct cardinal va trage foloasele sale. Nu e ca în '89 când Ceaușescu le stătea ca un ghimpe în cizmă atât estului cât și vestului. Cizma va apăsa nemilos pe grumaz. Cine să-l mai îmboldească pe tălpașul român să caute furca prin grajdul digital?
Hai să ne punem un pic mintea la contribuție. Vă promit că problema nu este foarte sofisticată și un elev de clasa a patra, cu ceva cunoștințe despre fotbal, o poate dezambiguiza în mai puțin de 20 de minute. Pentru a putea rezolva problema vă rog să vă ștergeți din memorie rezultatele pe care vi le amintiți din etapa a douăzeci și patra și să rezolvați problema strict aritmetic, cu ajutorul țintarului etapei și a celor șase „adevăruri” care sunt simultan de netăgăduit.
1. 10 echipe au înscris câte un gol, patru câte două goluri și două câte trei goluri;
2. În Ardeal gazdele au înscris doar două goluri, iar oaspeții șase;
3. În primele patru partide s-au înscris același număr de goluri;
4. Ultimele două partide s-au încheiat cu același scor;
5. Doar trei echipe au câștigat pe teren propriu;
6. CFR nu a pierdut.
Referitor la etapa ce s-a încheiat aș vrea să mai remarc numărul foarte mare de greșeli de arbitraj pe fondul unor finaluri de reprize extrem de tensionate, în cel puțin patru dintre jocuri putem spune că s-a viciat rezultatul final. Mult. Foarte mult!
Prima etapă din ultima cincime a sezonului regulat începe peste câteva ore. Ce am observat la prima vedere(?): patru echipe din primele cinci clasate joacă acasă; nici un meci nu se dispută între echipe de dincoace de Carpați; ziua de sâmbătă e rezervată meciurilor în care se întâlnesc vecine de clasament; în cinci jocuri gazdele sunt mai bine clasate.
CFR - Rapid (sâmbătă, ora 21,15) Derbiul etapei. Un meci pe placul celor de la FCSB. Indiferent de rezultat echipa de pe Centura Bucureștiului are motiv de bucurie. Mutu, plecat de la Rapid înainte de cină și, după o noapte prin peninsula Apșeron, a venit să ia micul dejun în Gruia. Ce să spun? Îi vreau tot binele, să nu mai aibă din ce să se înfrupte. Iar mă joc cu cuvintele. Sper să fie un joc frumos și să câștige cine vreau eu!
FCSB - Sepsi (duminică, ora 20,45) Meci cheie. Secuii dacă mai visează la un loc în primele șase trebuie să confirme. Cei de pe Centură (Drumul Leordeni nr.106, undeva mai la sud de cartierul Berceni) nu prea au voie să se relaxeze, chiar dacă până la meciul cu Rapid (ultimul al sezonului regulat) au doar jocuri considerate ușoare (Botoșani, Voluntari, Petrolul și „U”), deoarece nu știi când vreo ascaridă de pe canapea îi produce mâncărimi latifundiarului și acesta apelează un număr scurt;
Univ. Craiova - „U” (vineri, ora 20) Nu știu ce se întâmplă în campusul clujean. Cel mai probabil că valoarea lotului și-a cam atins limitele. Cu doar doi stâlpi pe o fundație nesigură nu poți ridica prea multe niveluri. Cealaltă universitate, a oltenilor, nu se poate plânge de lipsă de individualități de valoare. Baiul e că n-au echipă;
Hermannstadt - Petrolul (duminică, ora 18,15) Înciudați pe arbitri, pe federație și pe soartă, ucenicii lui Măldărășanu speră să se răzbune pe salamandrele din Prahova. Nu le va fi ușor;
Farul - Dinamo (luni, ora 20) Mai speră oare Dinamo? Dacă n-au sărbătorit prea mult punctul extras cu forcepsul pe Arena Națională, mușii lui Hagi ar trebui să-și mai adauge trei puncte. Zic și eu precum Meme: ce campionat e ăla fără Dinamo?
Oțelul - „48” (vineri, ora 17) Nu prea le dau șanse juveților. Cu toate că argentinianul (Bauza) din lotul lor este cu o clasă peste nivelul campionatului (nu numai datorită ultimului gol din poarta bietului Golubovic) oaspeții nu prea au apărare. Mă gândesc că s-or înscrie multe goluri;
UTA - Botoșani (luni, ora 17) Se pare că meciul acesta și cel de la Ovidiu sunt cele mai ușoare pentru pronosportiști. Să fie chiar așa? Să le fi dispărut ambițiile cu totul oaspeților?
Poli Iași - Voluntari (sâmbătă, ora 14) Cenușăreasa etapei. Musai trebuie să câștige moldovenii. Deunăzi, la Voluntari cu Sibiu, gazdele au avut din nou doar 16 susținători.
Alături de mai vechea noastră cunoștință, pianistul clujean Balázs Demény, în această săptămână ne va încânta nu mai puțin celebra soprană și violoncelistă Elia Cohen Weissert (Israel). Dacă despre viața și activitatea ardeleanului nostru am scris în nenumărate rânduri, despre Elia, care după cunoștințele mele se află pentru prima oară la Satu Mare, nu am avut această onoare. Astfel în spațiul pe care îl acordăm sistematic pentru îmbunătățirea cunoștințelor noastre din sfera muzicii clasice vom împrumuta date despre biografia invitatei direct de pe site-ul acesteia.
Așadar joi, 8 februarie, în sala Filarmonicii de Stat Dinu Lipatti, de la ora 19, în cadrul unui „Concert cameral”, vom putea audia pe cei doi protagoniști într-un program inedit în care Elia va interpreta în simbioză, atât la violoncel cât și, în calitate de soprană, bucăți muzicale instrumentale și arii din opere celebre. La spectacol se poate intra și cu abonamentul cu nr. 24.
Pentru început „Sonatina pentru violoncel și pian” a compozitorului maghiar Zoltán Kodály va fi urmată de aria „Ocheadă spre cavaler” din opera „Don Pasquale” de Gaetano Donizetti. În continuare, secvențe din muzicalul „Cincisprezece cântece țărănești maghiare” al membrului post mortem al Academiei Române, Béla Bartók, urmate de aria „Când plec” din opera „Boema” de Giacomo Puccini. În final „Sonata pentru violoncel și pian” a compozitorului rus Serghei Prokofiev va fi completată de alte două arii celebre. „Vreau să trăiesc” din opera „Romeo și Julieta” în versiunea francezului Charles Gounod și „O, dragul meu tătic” din opera comică într-un act „Gianni Schicchi” a lui Puccini.
Elia Cohen Weissert
Soprana și violoncelista israeliană Elia Cohen Weissert s-a impus ca o artistă captivantă și versatilă, combinând cele două modalități de a simți muzica într-un lirism unic. Este lăudată pentru tehnica ei perfectă, sunetul cald și foarte personal.
După ce și-a descoperit vocea la 23 de ani, Elia a lucrat îndeaproape cu Stephanie D'outrac la Paris și mai târziu cu Fionnuala McCarthy în Rostock. Din 2022, Elia studiază canto de operă la Chapelle Musicale Reine Elizabeth cu Josée van Damm și Sophie Koch. A debutat la Theater Vorpommern din Germania în rolul Amore (Oreo ed Euridice - Gluck), apoi în rolul Adinei (L'elixir d'amour - Donizetti) din Rostock. De asemenea, a cântat rolul Michaelei (Carmen) în festivalul «Éole en Musique» din Paimboeuf. Din septembrie 2023 este membră a studioului Opera din Rostock. „Vocea ei este atât de extraordinară încât nu numai că lămurește juriul, ci și publicul poate simți că tocmai a asistat la o reprezentație extraordinară: cu aria „Quel guardo il cavaliere” din Don Pasquale de Donizetti, Elia arată o prezență scenică emoționantă” o descrie Hanno Taufenbach, redactor de specialitate din Germania. Câștigătoare a numeroase premii la concursuri internaționale precum: premiul I al prestigiosului Concurs internațional de violoncel „Guilhermina Suggia” de la Porto, premiul al II-lea la Concursul Internațional „Antonio Janigro” de la
Zagreb, Premiul Landgraf von Hessen la Kronberg Academy 2018 și altele). Elia concertează în mod
regulat în Europa, precum și în Israel și în Statele Unite, în festivaluri renumite precum Festivalul de la Verbier, Festivalul de violoncel Kronberg, Festivalul Chopin etc. De asemenea, a susținut concerte majore în săli precum Filarmonica din Berlin, Sala Smetana din Praga, Flagey și Bozar din Bruxelles, Teatrul Jerusalem, Auditoriul Bronfman din Tel Aviv, Sala Lisinski din Zagreb și Casa da Musica din Porto. În calitate de solistă, a cântat cu Orchestra Simfonică din Ierusalim, Orchestra Filarmonică din Israel, Orchestra Radio
Croată, Orchestra Națională a Belgiei, Orchestra Valonă, Orchestra de Cameră, Orchestra Filarmonicii Cehe și Orchestra Simfonică din Porto cu dirijori precum Christian Zacharias sau Franck Braley. Îndrăgostită de muzica de cameră, Elia a avut plăcerea de a colabora printre alții cu Josquin Otal, Philippe Graffin, Paul Meyer, Miguel da Silva Maxim Vengerov, Quatuor Modigliani și Eric Lesage.
Recent m-am izbit de un caracter compulsiv. Aș fi spus chiar obsesiv compulsiv dacă nu ar fi fost un pleonasm. Trebuie să recunosc că m-am simțit complet dezarmat. Nu am știut cum să reacționez. Inițial am crezut că este doar o simplă neînțelegere între doi oameni, neînțelegere pornită de la o confuzie banală, care odată explicată devine din baraj o punte. Relația dintre doi oameni nu poate reprezenta în sine decât un fir de nisip în imensitatea unei plaje. Pentru a deveni util, sau din contră, periculos, raportul respectiv trebuie adoptat sau dizolvat de colectivitate, indiferent dacă aceasta este egală (intelectual, ierarhic sau numeric) ori ba protagoniștilor.
Fără a încerca să jignesc pe cineva vreau să explic un pic termenul compulsiv, deoarece acesta nu apare decât în dicționare de nișă sau în cele de neologisme. Compulsiunea este un tip de
conduită în care individul se simte constrâns să acționeze sub efectul unei
forțe interne obsesionale. Lăsând la o parte întâmplarea din viața mea personală, întâmplare a cărei consecință nu poate influența decât un cadru restrâns, insignifiant pentru istorie, mă întreb ce se poate întâmpla dacă această manifestare compulsivă apare la nivel de grup, de comunitate sau chiar de națiune.
Nu prea are rost să mă întreb din moment ce răspunsurile sunt chiar la granița noastră. Și nu sunt răspunsuri prea încurajatoare. Războiul dintre Rusia și Ucraina se datorează unei astfel de compulsiuni de grup, extinsă mai apoi la nație, în care Putin și ai lui au ochii injectați atunci când în preajma lor se pronunță cuvântul declanșator Ucraina. Și mai grav este războiul de la sud de Asia Mică, deoarece compulsiunea acolo a atins ambele tabere și prezintă un pericol iminent de a se răspândi pe întreg globul. Este greu de stins cu apă. Mai în glumă, mai în serios, conflictul ce tinde să devină planetar se poate stinge doar cu petrol. Pentru cât timp? Greu de apreciat.
După cum v-ați dat seama, părerea mea este că acest conflict nu se poate înnăbuși cu arme. Cu arme poate fi doar întârziat. Cu arme, acum sau pe altă treaptă a istoriei, pârjolirea Pământului este inevitabilă. Să nu uităm că ne așteaptă o altă provocare majoră: inteligența artificială. Cum ar putea fi aceasta stăpânită să nu se implice în problemele majore ale planetei? Cât de artificială poate deveni această inteligență? În ce moment aceasta nu mai poate fi controlată de câtre om?
Acum un secol și jumătate aceste întrebări nu existau decât în născocirile lui Jules Verne care ne-au bucurat copilăria. O sută de ani mai târziu puteau fi acceptate ca posibilitate, dar în nici un caz nu ne așteptam să apară atât de consistentă în următoarele câteva sute de ani. Iată că azi nu mai suntem chiar așa liniștiți. Știința, acest ansamblu de cunoștințe pe care îl slăveam și pentru care țările lumii alocau bugete din ce în ce mai incomensurabile, pentru care chiar a trebuit să inventăm alte sisteme numerale, știința spuneam, este mama tuturor belelelor. Nu pentru că există, ci pentru că în capul oamenilor ea poate fi transformată într-o armă de nimicire în masă incontrolabilă.
Mintea asta pe care o mai avem ar trebui pusă la contribuție pentru a găsi o cale de conștientizare a omenirii, de eliminare a compulsiunilor. Sau de a născoci medicamente care să anihileze acea parte a voinței umane înclinate către adversitate. Uff! Orgoliile astea...