miercuri, 31 octombrie 2012

Pană de despicat

    Mă consider liberal. Nu democrat liberal sau naţionalist liberal ci pur şi simplu liberal fără conotaţii politice. Aş fi spus libertin dacă nu aş simţii nuanţe frivole în acest cuvânt. Ce păcat că un cuvânt aşa frumos, liberal, a fost confiscat aproape în totalitate de politică. Măcar de ar fi o politică mai curată, dar este una murdară, parşivă şi de cele mai multe ori cu obiective fixe, ţintite pe interesele unui individ. Aşa-i şi la nivel mondial, aşa-i şi la cel european, aşa-i şi la nivel naţional şi aşa-i şi la micronivelele acestea de care ne lovim la fiecare "urnă". Recitesc şi-mi dau seama că am vrut să abordez un subiect şi a ieşit altceva...
    Unii din conjudeţenii mei au aflat deja că undeva, într-un liceu de pe acest tărâm, într-un nevinovat concurs de cel(a) mai frumos(oasă) proaspăt(ă) liceean(ă) s-au produs scene care mi-e greu să le descriu fără să nu am sentimente de oripilare. Vorbim despre nişte copii(le) de 14 - 15 ani care au fost puşi(se) în situaţii îngrozitoare de nişte oameni (mai) mari. Atât de mari încât ocupă fotoliile celor care ar trebui să ne armonizeze viaţa de zi cu zi. Pe unii i-am votat şi eu... Dar dacă nu votam era mai bine? Nu! Pentru că atunci se aleg doar ei între ei şi e mai rău. De-am putea schimba ceva... Simt eu că în viitorul mai puţin îndepărtat s-ar putea produce ceva. Nu ştiu ce.
   Pentru început doresc să aflu cât mai multe adevăruri despre cazul descris mai sus. Ştiu sigur că este ceva real în cele scrise, dar nu am toate amănuntele. Aş fi foarte mulţumit dacă ne veţi contacta toţi cei care aţi luat parte la un asemenea eveniment care va produs nu numai groază sau frică ci şi îngrijorare, cei care nu spun doar "Doamne! Unde am ajuns..." ci care gândesc "Doamne! Spre ce ne îndreptăm..." şi au curajul să zică "Stop! De acum viitorul ni-l facem noi!".
   Aşa că: simpli participanţi, concurenţi, profesori, rude, dar mai ales părinţi! Important este nu care copil(ă) a fost pe scenă, ci care adult a pus aşa ceva la cale şi cine sunt cei prezenţi care au acceptat să se întâmple aşa ceva dându-şi girul lor asupra evenimentului aflat sub semnul oprobriului.

joi, 26 aprilie 2012

Cârlig de macara

  În urmă cu vreo 7-8 ani eram la gala sportului românesc (sau aşa ceva) la Intercontinental. Erau de faţă elita sportului românesc de atunci şi de dinainte în frunte cu Ilie Năstase (lipseau Hagi şi Nadia). Dintre "actuali" erau vreo zece campioni olimpici (actuali sau foşti din gimnastică, canotaj, caiac - canoe, atletism, scrimă...), Mutu, Mihai Leu... La masa centrală erau doar laureaţii acelui an. Alături era masa "foştilor" cu Năstase şi Patzaichin în prim plan. Ţopescu pendula printre mese. Camere de luat vederi  şi reporteri răspândiţi peste tot.
   Apare latifundiarul cam la o oră după începerea festivităţii. Nebunie!! Reporteriţe cu picioarele în sus, cabluri care ştrangulau somităţi ale sportului, camere care izbeau coafuri şi ziduri deopotrivă... ce mai... isterie totală. În nimicnicia lui protipendistul a încercat să se aşeze la masa centrală. Spre surprinderea lui a fost refuzat. S-a îndreptat spre masa lui Năstase. Spre surprinderea mea a fost acceptat. Patzaichin s-a ridicat şi s-a dus la altă masă unde se afla Iolanda Balaş în ciuda tuturor reflectoarelor ce creau un halou la masa lăsată în urmă.
   După circa o repriză de fotbal personajul devenit central în opinia pseudoziariştilor s-a plictisit şi pe nepusă masă s-a ridicat şi a plecat. Iar camere, iar cabluri, iar coafuri distruse, iar glasuri piţigăiat-isterice, iar hărmălaie... În fine. Mi-am promis să nu mă mai întâlnesc cu astfel de situaţii. Până acum am reuşit.
 

sâmbătă, 31 martie 2012

Piuneze

Puteai să mă pici cu ceară şi tot aş fi crezut că acul acela mic cu capul plat folosit nu cum credeau unii la aşezarea lui cu vârful în sus pe scaunul din faţa catedrei, ci la "tatuarea" pe centura lată cu care se îmbrăcinau evazaţii, se pronunţă literar piuneză şi nu pioneză. Ce să-i faci? Omul cât trăieşte învaţă. De la origini şi până azi. De fapt tot originea este vinovată şi pentru pronunţia corectă a cuvântului buclucaş. Cică vine de la francezul "punaise"... E! La modă-s englezismele astăzi... Cine îşi mai aduce aminte că am fost învăţaţi prin generală că suntem latini, mai nou francofoni...
Tot aşa n-aş fi crezut la începutul acestui an că în etapa a douăzeci şi patra derbiul etapei nu va fi în Giuleşti ci la Vaslui. Tot ocupantele locurilor trei şi unu ar fi trebuit să fie dacă rezultatele din ultimele cinci etape ar fi fost normale. Ce mai tura-vura, dacă întâlnirea dintre Vaslui şi CFR se termină egal se bucură atât dinamoviştii cât şi rapidiştii, dar şi steliştii, dacă bat gazdele doar dinamoviştii ar avea motive de satisfacţie. Şi asta doar cu condiţia ca în prealabil să-şi fi adjudecat toate punctele sub podul Grant. Dacă e să fie egal să fie, dar cu multe goluri şi după un joc spectaculos.
În Potcoavă (revin la această denumire pentru că o peluză este inutilizabilă) doleanţele sunt cumva pe dos. Toată lumea vrea egal mai puţin susţinătorii celor două combatante. Aceştia tânjesc după dulceaţa tuturor vişinelor, respectiv cireşelor, puse în coşuleţ.
Nu lipsită de importanţă este şi partida de la Târgu Jiu, dar tactica subversivă şi total antisportivă a tandemului MM - latifundiarul distruge orice competiţie prin peroraţii de genul "Grigoraş vine la Steaua". Mă dezgustă... Păcat! Aş fi vrut să povestesc mai multe despre partida aceasta.
Oţelul a făcut un 3-0 pe o partidă la care scorul cel mai probabil ar fi fost de 2-0, dar gazdele au jucat oleacă mai bine, iar sibienii o ţâră mai prost faţă de aşteptări şi uite aşa au ajuns la un scor de neprezentare. Cam acelaşi lucru se aşteaptă şi de la "U" şi Gaz Metan în disputele de pe teren propriu cu Târgu Mureş şi Astra, chiar dacă acestea au o nouă bancă tehnică (mai proaspătă cea ploieşteană şi cu foarte bune rezultate cea târgmureşeană).
Prin zona friguroasă a clasamentului se aşteaptă dispute strânse şi acerbe pentru puncte mai mult la Chiajna şi Petrolul unde Ceahlăul şi Braşovul nu vor să plece cu tolba goală. Cea mai uşoară misiune se pare că o are Sportul Studenţesc, dar dacă ne luăm după renume, "gaşca nebună" ar putea să se împotmolească în smârcurile Mioveniului.

sâmbătă, 24 martie 2012

Revoluţia dimineaţă

   Dimineaţă de Crăciun. Un IMS colbuit în plin decembre scrâşneşte şi frânează brusc în rondoul din faţa Primăriei din Tăşnad. Un tânar pe jumătate speriat şi pe jumătate exultat strigă în timp ce coboară din maşină:
   - Sunt terorişti în pădurea dinspre Marghita! Se aud focuri de armă!
Vestea face linişte prin preajmă. La etaj se deschide un geam şi se aude o comandă scurtă:
   - Hai sus!
   Nu prea închisesem ochii în noaptea aceea pentru că se auzise că teroriştii au de gând să otrăvească puţurile de apă şi împreună cu vreo 6-7 foşti elevi de-ai mei şi cu vreo 2-3 actuali elevi (clasa a XII-a de liceu) am făcut pază la puţurile din jurul ştrandului. Se speriaseră toţi teroriştii din lume de noi şi ne-au lăsat în pace. Obosit tot eram. Era felul acela de oboseală asumată care te face parcă mai atent la ceea ce se petrece în jur. Ştiam că nu am fost ales în Comitetul de Salvare, sau cum s-o fi numit, dar tot vroiam să aflu ce s-a întâmplat şi m-am strecurat şi eu pe treptele Primăriei printre cei cu brasardă. Pe lângă mine trece un înflăcărat strigând în gura mare:
   - L-au prins pe Costel Nicu!
   - Pe cine?
   - Pe Costel... Nicu - răspunde mai nesigur revoluţionarul.
   - Aha! - dă din cap a pricepere cel cu "de ce?"-ul.
   Îmi zboară gândul spre minerii din Valea Jiului. Parcă Postelnicu i-a stârpit. Şi povestea cu "autobuzul"...
   Între timp s-a hotărât: două camioane de revoluţionari înarmaţi se vor deplasa în pădurea de după Cehal să lichideze cuibul de terorişti probabil paraşutat peste noapte (nu se ştia sigur dacă erau ruşi sau arabi). Disciplinat am primit şi eu o armă şi un încărcător plin. Nici măcar n-am fost întrebat dacă am făcut armata. Vreo patruzeci de înarmaţi am luat loc pe băncuţele laterale a două camioane cazone fără prelată. În jurul lor mişunau o grămadă de brasarde şi un ofiţer de armată în civil. Îl ştiam. Era din Sărăuad. Mai venea pe la un fotbal şi mai beam câte o bere.
   Plecăm. Mă uit la feţele celor cu AK-ul în braţe şi citeam crispare, interes şi curiozitate. Arunc o poantă să mai destind atmosfera. Câteva chipuri se schimonosesc a zâmbet, o tuse în lateral şi un hohot cam piţigăiat tocmai de lângă benă. Strig la şofer, opresc maşina şi-l dau jos pe puştiul cu hohotul (bineînţeles, fără armă). Era dintr-a X B. Îi studiez şi pe ceilalţi mai atent şi mai găsesc unul dintr-a doişpea. Nu vrea să coboare. Îmi arată buletinul. Celălalt camion dispăruse din peisaj precum au dispărut ofiţerul şi oamenii cu brasarde. Aveau de pus ţara la cale. Iar plecăm.
   Vremea frumoasă de toamnă târzie mă duce cu gândul la studenţie. Câte zile din astea nu am răspândit pe tarlalele patriei. Ba la cartofi în ţara Bârsei, ba la porumb în Ţara Făgăraşului sau mai târziu la merele Cehăluţului, de data asta cu nuiaua de supraveghetor. Undeva pe fundal un "am ajuns" urmat de zgomotul acela ciudat înfundat când se lovesc paturile de armă de oblonul camionului. Parcă mai ieri îl auzeam în fiecare zi şi-l retrăiam în fiecare noapte.
   Cei doi şoferi ne întind pe un aliniament la marginea şoselei cu faţa spre pădure, ne comandă să băgăm glonţ pe ţeavă, chestie mai dificilă pentru unii care au atins pentru prima oară un cartuş, şi ne trimit către terorişti. Mă dau mai pe lângă majorul de-a doişpea să nu facă vreo prostie şi pornim la vale, prin pădure, la cinci-şase metri unul de altul, un cordon liniar de vreo două sute de metri. Obişnuit cu pădurea de prin miile de raiduri pe cărările Carpaţilor, am reuşit prin semne să păstrez acel aliniament circa vreo trei-patru sute de metri în interiorul pădurii, dar diferenţa de altitudine aleatoare m-a făcut să-mi dau seama că nu prea am să mai reuşesc mult timp acest lucru. Deodată, vecinul din stânga, un coleg de la FPSUIC, strungar azi, ieri ţapinar (un accident la picior la îndepărtat de pădure) îmi face semn din cap spre înainte.
   Văd o alură cum încearcă să se ascundă după copaci şi aproape simultan pe elevul din dreapta cu arma pregătită să ţintească. Aţât mai trebuia. Să se slobozească vreun glonţ c-apăi nu mulţi mai scăpam vii de acolo. Ne-am fi împuşcat unul pe altul fără să ne dăm seama. Îl opresc pe puşti prin nu ştiu ce forţe oculte şi mă trezesc spunând cu cea mai banală voce pe care mi-am auzit-o vreodată.
   - Ioane, vezi că vin până la tine.
   Parcă se aude un "bine", parcă nu... Azi nu cred că aş mai fi în stare să fac aşa ceva. Las flinta printre cioate pe pământul destul de tare şi mă îndrept cu pas lejer (habar nu am de unde am avut atâta stăpânire de sine pentru că în realiatate tremuram ca ciuta neştiind dacă să mă tem de cel din faţă sau de cei din spate; de fapt ce vă spun eu aici este din ce mi-au povestit alţii după aceea pentru că în amintirile mele parcă nu e chiar aşa). Omul avea o puşcă şi de sub haină îi atârnau nişte labe de iepure.
   Din două-trei cuvinte l-am făcut să înţeleagă că dacă nu-mi dă arma amândoi suntem morţi. Mai apoi câţiva au vrut să-l batem, alţii să-l împuşcăm că-i terorist deghizat... În fine, unul din şoferi (rămăseseră amândoi în tot acest timp la maşini) scoate o pereche de cătuşe şi-l urcă pe "terorist" într-o Dacie ce apăruse ca din senin pe marginea drumului. Când trec pe lângă portiera maşinii îmi spune cu un glas ciudat:
   - Mă cheamă Liviu!
   În drum spre casă mă gândeam că până la crâşmă nu mă opresc. Să beau ceva să-mi treacă tremuratul. Când să cobor din camion observ cu surprindere că Primăria noastră era pichetată. Nici nu s-a instalat bine FSN-ul în fosta clădire a Primăriei (astăzi dispărută din peisaj) că a şi început să fie contestat. Un grup de vreo opt-nouă copii între patru şi şase ani, conduşi de unul de şapte ani, mărşăluiau prin jurul Primăriei sub o pancartă pe care scria cam stângaci "Pace!" şi strigau cât puteau de tare:
   -Vrem locuri de joacă pentru copii! Nu parcare pentru maşini!
   Mi-a trecut şi oboseala, şi tremuratul, şi pofta de bere, şi cheful de revoluţie. I-am luat pe primul, pe al treilea şi pe al şaselea dintre ei cu mine şi am mers să vedem ce ne-a făcut Adriana de mâncare.
   A doua zi dimineaţă am auzit că Ceauşescu a fost împuşcat. Simţeam că trebuie să fac ceva ce n-am mai făcut niciodată... Mi-am ras mustaţa.


joi, 22 martie 2012

11 metri cu orice preţ


Încă îi mai aud fluierul lui Balaj în urechi, încă un arbitraj care mi se pare corect, omenesc, fără greşeli intenţionate şi care nici într-un caz nu şi-a pus amprenta pe rezultatul final. Sunt câţiva oameni care escaladează intenţionat campania împotriva arbitrajului românesc. O fac total împotriva fotbalului românesc. Vă garantez că este mult mai uşor pentru unele echipe (Steaua, CFR, Vaslui, Dinamo şi chiar Rapid, echipe în relaţie bună cu "impresari" în domeniu) să măsluiască arbitri străini decât pe cei autohtoni. Am spus şi repet: nu există nici un arbitru pe lumea aceasta care să fi arbitrat vreun meci fără greşeală. Văd cam treizeci-treizeci şi cinci de meciuri în fiecare săptămână de toate nivelurile şi din toate ţările (mă ajută mult şi televizorul în ultimul timp) şi vă spun că arbitrajul românesc este din ce în ce mai bun. O deformaţie căpătată în timp (şapte ani de fotbal, douăzeci şi unu de ani de arbitraj, vreo trei ani de observator, vreo 7-8 generaţii de arbitri pe care i-am şcolit, vreo trei ani de redactor sportiv şi pasiunea pentru acest domeniu) v-ar putea face să aveţi încredere în ce vă spun. Nu mai văd arbitri rău intenţionaţi (ultimul a fost în tur). Fiind rapidist nu comentez niciodată arbitrii care conduc Rapidul pentru că atunci, înălţimea mea de 166 de cm, văd tot felul de conspiraţii şi greşeli pe care, judecate la rece, le regret; dar sunt numai în mintea mea.
Derbiul etapei se joacă în Groapă. Două echipe rănite. Dinamo plângea miercuri şi râdea joi. Porumboiu râdea în gura mare miercuri şi-şi muşca buzele joi. Avantaj Dinamo de un punct. Acest punct are valoare doar dacă în această a douăzeci şi treia etapă "câinii" muşcă hulpav din vasluieni (în sensul sportiv, bineînţeles). Aş prefera un egal, dar trebuie să recunosc că aici este un meci de trei puncte, nu de două.
Aproape acelaşi interes pentru configuraţia finală a clasamentului suportă şi jocul de la Cluj. Vişiniii au semeţia primului loc, iar gălăţenii ar trebui să afişeze trufia celor ce transpiră în tricourile de campioni. Dacă Oţelul are moralul mai ridicat, CFR-ul are11 puncte mai mult în clasament. Dacă Dorinel va putea menţine ştacheta la fel de sus ca în ultimele trei meciuri (inclusiv cel de cupă) atunci doar "norocul proverbial" va determina cum se vor distribui punctele din acest joc. Dacă nu, cei din Gruia vor mai bifa un meci la reuşite.
Nu-mi place ultima declaraţie a lui Şumudică. Îmi miroase că vrea să scoată fum dintr-un foc care nu poate fi aprins. Sper să mă înşel. Unul din motivele, nu cel principal, pentru care Şumi a plecat de la Astra a fost jocul Rapid - Astra şi modul cum s-a manifestat el faţă de galeria giuleşteană. Trecutul meu stegaro-rapidist ar trebui să mă pună în dilemă, dar sângele tot vişiniu curge.
Urmează trei partide care nu le recomand pariorilor (o altă invenţie care distruge sportul; oh!, unde este bătrânul şi aproape inofensivul pronosport?). Gaz Metan la Steaua, "U" la Chiajna şi târgmureşenii la Astra se pot întoarce la fel de bine cu punct(e) sau cu multe goluri în tolbă.
Pandurii pleacă favoriţi la Mioveni (este min. 8 al jocului acum) şi Sportul la Sibiu, dar cum sunt unduiri atât în plan orizontal cât şi în plan vertical s-ar putea să nu se ştie. Cred totuşi că vor zâmbii Grigoraş şi Isăilă. Primul a avut prea multe grimase şi al doilea din nonşalanţă. La suferinţă se zbat Ceahlăul şi Petrolul pentru un loc sub peisajul selenar al primului eşalon al fotbalului românesc.
P.S. O primă fază discutabilă a apărut la Mioveni în min. 19. Vă rog să judecaţi această fază prin prisma refuzului atacantului gorjean Batin să sară peste picioarele portarului argeşean Corbea. I-ar fi rămas să prelungească acea minge spre plasă... 11m cu orice preţ. Chiar şi cu acela de a înscrie un gol de la 7-8m cu poarta goală.

marți, 20 martie 2012

Cine a tras în noi?

La sfârşitul acestei etape sper să aflăm cine a tras în noi. Pentru a avea un final de campionat disputat fără pete de ruşine trebuie aflat cu precizie cine a tras în noi. Cine a tras în noi rapidiştii, cine a tras în noi steliştii, cine a tras în noi dinamoviştii, cine a tras în noi ceferiştii şi aşa mai departe până aflăm cine a tras şi în lupul singuratic. Mai exact cine a tras în noi suporterii din Liga I? Nu mai vorbesc de cei ucişi prin Craiova, Timişoara, Arad, Iaşi, Constanţa şi chiar aici unde se agaţă harta, la Satu Mare. Nu zâmbiţi. Chiar vreau să se afle... Unii dintre noi chiar numai vrem să plătească vinovaţii. Vrem doar să plece... să plece... să plece...
Mai e un pic şi începe etapa a douăzeci şi doua. Derbiul etapei este mâine, la Galaţi unde gazdele în trend ascendent dau piept cu un Dinamo dacă nu debusolat, cel puţin fără matelot la proră. Probabil că Dorinel nu va dori să şteargă cu zoaie impresiile din articolul precedent şi va dezvolta iarăşi un joc frumos. Dinamo poate răspunde cu aceeaşi fisă sau cu fii-sa, manipularea. Sper în prima variantă. Să câştige cine este mai bun la ora meciului.
Un alt joc aşteptat cu foarte mult interes este cel din Regie, unde Sportul Studenţesc înfăşurată cu o aureolă cu accente boreale peste un trup mai mult scheletic îşi doreşte să îmbrobodească proaspăt suita în capul listei, cea care are cel mai mare număr de puncte acumulate în primele douăzeci şi una de etape, CFR Cluj. Să vedem dacă sunt de acord musafirii, aici incluzându-i şi pe arbitri.
Poate nu ar fi fost considerată chiar al treilea joc ca importanţă întâlnirea de sub Podul Grant, dacă nu s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat după partida de la Chiajna. Toţi ochii (bine, aproape toţi...) vor fi îndreptaţi asupra modului în care au ştiut să gestioneze giuleştenii situaţia ivită. Cu inima de rapidist vă daţi seama ce-mi doresc, dar...
Jocurile 4, 5, şi 6 după subiectiva mea părere sunt cele de la Vaslui (cu Braşovul), Cluj ("U" - Astra) şi Târgu Mureş unde gazdele, în primele două cazuri, şi Steaua, în al treilea, pleacă mai mult sau mai puţin favorite. Om trăi ş-om vedea.
Pandurii şi Gaz Metan pleacă de departe favorite în întîlnirile cu Sibiul şi Mioveniul. Derbiul retrogradantelor se dispută în această etapă la Ploieşti unde petroliştii vor să verse un câmp de păcură în calea caleştii doamnei Chiajna, pardon, a doamnei Reghecampf.

...schimbă mâna.

Deunăzi scriam cam pătimaş despre antrenorul Dorinel Munteanu. Se vede treaba că va trebui să-mi schimb radical opinia despre actualul Dorinel Munteanu. Acel Dorinel Munteanu din perioada 2005-2008, când din postura de antrenor-jucător pe la CFR, Piteşti şi Vaslui a tras pentru Steaua (nu pentru Dinamo cum eronat am lăsat să se înţeleagă) cât a putut de mult, a dispărut după ce l-a cunoscut îndeaproape pe latifundiar (acesta şi-a ţinut până la urmă promisiunea de a-l aduce la Steaua dacă "merită").
Cele două jocuri conduse de Dorinel Munteanu, înfrângere cu Vasluiul în Cupa României şi victorie la Braşov în campionat, au arătat că ştie. Dorinel ştie. Are potenţial. După cum vedeţi nu vorbesc despre faptul că este antrenorul care a câştigat ultima ediţie de campionat. Nu-i recunosc aceste merite, dar laud treaba bine făcută chiar şi în cazul unei înfrângeri. La jocul din competiţia ko a întâlnit o echipă care la această oră nu prea are adversar în ţară. Trebuie să recunoşti bărbăteşte atunci când valoarea şi motivaţia adversarului te fac să părăseşti învins terenul de joc. La Braşov a câştigat frumos şi meritat.
În ceea ce priveşte povestea de amor (nu de dragoste) dintre mocăniţă şi novac s-a terminat nu prea elegant. Jiianul venit cu inima deschisă la five o'clock-ul de sâmbătă, şi-a etalat cămaşa de in topit dantelată cu modele brâncuşiene, dar buzele mocăniţei erau fardate cu ruj şi intenţiile cu mătrăgună. I-a servit o cafea în loc de ceai şi îndulcitor în log de esenţă. Cu un Robert Dumitru în rol de Balaj (ruj) şi cu un Cardoso (mătrăgună), aflat încă pe teren după ce s-a întâmplat cu Dinamo, haiducul nostru a plecat cu coada nefolosită între picioare. Nu mi-a plăcut chiar dacă sunt ardelean.
Normal că mă doare ce se întâmplă la Rapid. Atât de ce se petrece pe teren, cât şi de ce se petrece în vestiar, dar şi de cele ce se petrec în tribune. Nici la Dinamo nu funcţionează totul normal. Steaua surâde in crescendo, dar nu se ştie până când. Singura echipă cu adevărat solidă este cea a lui Porumboiu. Are mijlocul şi atacul cel mai bun al acestui campionat. Acolo sunt probleme doar în apărare, dar dacă primesc cinci goluri sunt în stare să dea şase, din care patru spectaculoase.
La subsol câteodată se joacă fotbal dar se pierd puncte în eter, alteori se lâncezeşte şi cea cu mai multă "trecere" strânge câte trei puncte odată. Sare din acest tipar Sportul cu siguranţă şi Chiajna cu sincope.