Tandemul Șaburov - Azoiței reproduce Brahms și Ceaikovski

    Vara mușcă din noi din ce în ce mai arzător. Ne pigmentează pielea cu nuanțe creole, uneori chiar roșietice aducându-ne în pragul unui ușor disconfort. Serile cu temperaturi de 25-26 de grade Celsius par de-a dreptul răcoroase. Pentru seara de joi (ora 19) programul Filarmonicii de Stat Dinu Lipatti pare ca un balsam pentru dogoarea de peste zi. De ce spun asta? Pentru că nume ca Anton Șaburov sau Remus Azoiței reprezintă o garanție că vom fi transportați în afara timpului, în afara grijilor cotidiene.

    Despre dirijorul rus Anton Șaburov publicul sătmărean s-a informat în precedentele sale vizite în municipiul nostru. Cine n-a reușit până acum o poate face intrând în arhiva site-ului nostru și la data de 27 martie 2024 descoperă biografia acestuia. Cam același lucru putem spune și despre excepționalul violonist gălățean Remus Azoiței (vezi numărul din 23 februarie 2023).

    Programul serii conține două capodopere ale muzicii simfonice, două realizări de excepție ale unor titani, realizări dedicate celui mai iubit instument de pe planetă: vioara. În prima parte vom intra în atmosfera inițial controversată, mai apoi răsfățată și în final adulată a „Concertului în re major pentru vioară și orchestră” a lui Johannes Brahms. După antract părăsim acodurile brahmsiene (acceptați-mi vă rog licența) și intrăm în lumea mai puțin colorată, dar mai profundă, a lui Piotr Ilici Ceaikovski. Din creațiile acestuia protagoniștii serii de joi au ales „Suita nr. 3 în sol major”, lucrare care necesită un altfel de tonus interior, o altă direcție de dispersie a vectorului percepție.

    Anunțându-vă că pentru această penultimă apariție în foaierul filarmonicii din sezonul 2024-2025 sunt valabile abonamentele cu nr. 49 nu ne rămâne decât să trecem la secțiunea de aprofundare a culturii muzicale. Pentru astăzi am ales compoziția lui Brahms, prima din programul serii, folosind ca sursă Wikipedia.

  Concertul pentru vioară în Re major 

     A fost compus de Johannes Brahms în 1878 și dedicat și interpretat în premieră de prietenul său, violonistul Joseph Joachim. Este singurul concert pentru vioară al lui Brahms și, potrivit lui Joachim, unul dintre cele patru mari concerte pentru vioară germane: cel mai mare, cel mai intransigent este cel al lui Beethoven; cel al lui Brahms concurează cu acesta în seriozitate; cel mai bogat, cel mai seducător, a fost scris de Max Bruch; iar cel mai interior, bijuterie a inimii, este cel al lui Mendelssohn.

    Lucrarea a avut premiera la Leipzig pe 1 ianuarie 1879, de către Joachim, care a insistat să deschidă concertul cu Concertul pentru vioară de Beethoven, scris în aceeași tonalitate, și să se încheie cu cel de Brahms. Brahms s-a plâns că „era mult re major și prea puțin altceva în program”. Joachim nu prezenta două lucrări consacrate, ci una consacrată și una nouă, dificilă, scrise de un compozitor care avea reputația de a fi dificil. Cele două lucrări au, de asemenea, unele asemănări izbitoare. De exemplu, Brahms face ca vioara să intre odată cu timpanii după introducerea orchestrală: acesta este un omagiu clar adus lui Beethoven, al cărui concert pentru vioară folosește, de asemenea, în mod neobișnuit timpanii.

    Brahms a dirijat premiera. Diverse modificări au fost făcute între momentul respectiv și publicarea lucrării de către Fritz Simrock, mai târziu în acel an. Reacțiile criticilor la adresa lucrării au fost mixte: calomnia conform căreia lucrarea nu era atât pentru vioară, cât „împotriva viorii” este atribuită în egală măsură dirijorului Hans von Bülow, cât și lui Joseph Hellmesberger, căruia Brahms i-a încredințat premiera de la Viena, premieră care a fost primită cu entuziasm de public.

    Joachim a susținut premiera britanică la Crystal Palace din Londra pe 22 februarie 1879, sub conducerea lui August Manns. Răcirea prieteniei sale cu Brahms, care a fost de partea soției lui Joachim atunci când căsătoria acestuia s-a destrămat, pare să-l fi descurajat să militeze activ pentru concert. Majoritatea colegilor săi nu l-au apreciat.

    Henryk Wieniawski a numit lucrarea „imposibilă de interpretat”, iar virtuosul violonist Pablo de Sarasate a refuzat să o interpreteze pentru că nu dorea să „cadă atât de jos” încât să „stea în picioare pe podium, cu vioara în mână, și să asculte oboiul cântând singura melodie din adagio”, deși a recunoscut că lucrarea este „muzică foarte bună”.

    Împotriva acestor critici, ascultătorii moderni consideră adesea că Brahms nu încerca de fapt să creeze un vehicul convențional pentru demonstrarea virtuozității; el avea obiective muzicale mai înalte. Critici similare au fost exprimate împotriva concertelor pentru coarde ale altor mari compozitori, cum ar fi „Concertul pentru vioară” de Beethoven și „Harold în Italia” de Hector Berlioz, pentru că îl fac pe solist „aproape parte din orchestră”.

    Trei dintre elevele lui Joachim (Marie Soldat, Gabriele Wietrowetz și Leonora Jackson) au făcut tot atât de mult ca oricine altcineva pentru a ajuta piesa să prindă un punct de sprijin.

     Opriți războiul!