Radu Petrescu este primul nume din arbitrajul românesc cu care am făcut cunoștință personal. Era în toamna anului 1977 când m-am decis să devin arbitru de fotbal. Eram în primul an de facultate la Universitatea din Brașov și pasiunea mea pentru fotbal mai mocnea chiar dacă m-am văzut silit să renunț la o carieră de jucător deoarece nu aveam valoare de Divizia A, iar mai jos nu doream să cobor.
Despre cariera acelui „bătrânel”, cum îl vedeam eu atunci, nu pot să vă spun prea multe pentru că se lăsase la vatră atunci când l-am cunoscut, dar precis că nu a fost fitecine din moment ce a ajuns să predea arbitrajul unei generații de aspiranți la ecusoane FRF și FIFA. Printre arbitri activi de la acea vreme se afla și fiul său, Radu Petrescu junior, care după ce a renunțat la o scurtă carieră de jucător a devenit arbitru ca și tatăl său. Radu Petrescu junior chiar mi-a fost coleg și am avut ceva de învățat de la el atunci când eram delegați împreună. Pe vremea aceea arbitri nu erau specializați pe centrali sau asistenți, fiecare arbitrând în funcție de cum eram delegați.
Cariera lui Radu Petrescu junior, cum îi spun eu, a fost prolifică, ajungând să arbitreze cel puțin trei finale de Cupa României pe care mi le aduc aminte. Este vorba despre cea din 1985 dintre Steaua și Univ. Craiova (scor 2-1), cea din 1986 dintre Dinamo și Steaua (scor 1-0) și cea de pomină din 1989 dintre Dinamo și Steaua întreruptă la scorul de 2-1 prin ieșirea steliștilor de pe teren, la comanda lui Valentin Ceaușescu, după un gol înscris de Balint și anulat apoi pentru o poziție de ofsaid. În zilele noastre s-a dovedit prin mijloace moderne că brigada avusese dreptate atunci când au anulat golul. De menționat că la această ultimă finală Radu Petrescu se mutase deja în București.
Fiul lui Radu Petrescu junior, Silviu Petrescu (născut în Brașov în 1968, a devenit și el arbitru după ce a renunțat la cariera de jucător. Doar că el a arbitrat la nivel mai ridicat doar după ce s-a mutat în Canada, unde a excelat în campionatul nord-american de fotbal, devenind arbitrul anului 2012 în Major League Soccer, an în care a și arbitrat finala dintre Los Angeles și Houston (3-1) cu David Beckham și Robbie Keane pe teren.
Toți acești Petrescu au fost arbitri FIFA și au participat la competiții importante de pe planetă onorând nu numai familia din care face parte dar și țara din care provin, România. Nu același lucru pot spune și despre actualul arbitru de fotbal Radu Petrescu. Nu știu dacă face parte din aceeași familie și mi-e frică să cotrobăi prin trecutul lui pentru a nu întina memoria unei familii care s-a dovedit a face onoare arbitrajului românesc.
Și actualul Radu Petrescu poartă ecusonul FIFA, dar nu știu pe ce criterii l-a obținut. Oricum, după un meci în Cipru pe care l-a făcut praf anul trecut și-a pierdut credibilitatea și în fața forurilor internaționale. În Liga I de asemenea are câteva meciuri în care a luat câteva decizii inexplicabile. Repet: inexplicabile. Chiar dacă am putea specula câte ceva nu suntem siguri că aceste speculații sunt reale (îndreptarea unei decizii anterioare, lucru interzis chiar de International Board, sau tumoarea care i-a fost extrasă de pe creier prin 2017 ar fi două din aceste speculații).
Nu este vorba numai despre meciul de la Ploiești unde i-a dezavantajat „inexplicabil” pe argeșeni. Mai are și alte decizii care nu au nici un înțeles cu regulamentul de fotbal în mână. Sunt multe echipe care au avut de suferit, de aceea cred că motivul, cauza, care stă la baza acestor erori este tumoarea care probabil încă îi mai afectează judecata. Fiind un om bolnav îl putem ierta. Da, îl putem ierta, nu delega!
Opriți războiul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu