Mi-a plăcut aritmetica. Și geometria mi-a plăcut. Trigonometria a început să-mi placă abia după ce am înțeles-o. Algebra a fost în schimb feblețea mea. Mai apoi teoria probabilității care și azi mă mai ajută atunci când mă ocup de statistică. Dar parcă nu e chiar așa exactă. Te poți lesne înșela mai ales astăzi când parametri perturbatori nu pot fi așa ușor demascați. În facultate au apărut matematicile speciale. Cu geometrie descriptivă (care la început e distractivă iar mai apoi distructivă), cu geometrie analitică, cu algebră lineară, cu geometrie proiectivă, etc, etc.
Toate m-au atras. Chiar am crezut la început că matematica și fotbalul sunt cele două ale mele plăceri. Eram un mic geniu al rezolvitorilor de probleme. Cu timpul am extins aceste rezolvări de probleme și în afara matematicii. Așa am descoperit că mie nu strict matematica îmi plăcea ci logica. Rezolvam probleme din diverse domenii. Știam să mă extrag din reflexele condiționate și necondiționate pentru a putea judeca fiecare problemă în starea ei pură, nealterată de tendințe și obiceiuri. Eram atent la neatenții.
Urmăream firul deductiv cu obiectivitate și pasiune pentru a descoperi rezolvarea corectă. Luam în considerare și diferite interferențe cu variante surpriză, eliminându-le pe cele fără noimă și arhivându-le printre circumvoluțiuni pe cele cu șanse de supraviețuire. Așa am intrat și în tagma rebusiștilor, a crucișologilor dar mai ales a rezolvitorilor, indiferent dacă era vorba de cuvinte încrucișate (cu temă sau de definiție) sau enigmistică.
Cam așa am descoperit șahul. N-am studiat niciodată șahul. Nu m-am lansat în teoriile deschiderilor, ale jocului de mijloc, sau studiul finalurilor. În schimb îmi plăcea să rezolv probleme de șah, probleme care în cea mai mare parte a lor nu depindeau de studiul finalurilor de joc (câștig sau remiză). La jocul de șah eram bun printre cei slabi și slab printre cei buni. Prin șah am început să caut răspunsuri la „ce se întâmplă dacă?”. O chestie care în matematica aplicată de mine nu exista. Nici în celelalte probleme de logică nu prea studiam mișcările aleatorii ale unui adversar sau chiar ale unui partener.
În viață mi-a ajutat mult când am căutat răspunsuri la „ce se întâmplă dacă?”. Este chiar o cheie a succesului în tactica negocierilor și în managementul afacerilor. Bine asta atunci când nu te lovește paranoia. Un matematician cuminte nu este obișnuit să-și pună întrebarea „ce se întâmplă dacă?”. El se mulțumește doar să rezolve problema. Dacă apare alta se așează frumos la birou și o rezolvă și pe aceea. Și tot așa fără să încerce să întrezărească viitorul, motiv pentru care niciodată nu aș da hățuri la un matematician cuminte. Mai ales că atunci când acționează sub presiunea timpului calitatea deducțiilor sale nu atinge toată plaja enunțului.
Atâta timp cât nu ai răspunsuri la „ce se întâmplă dacă?” problemele se vor multiplica de la o zi la alta și capacitatea de a le rezolva se diminuează odată cu trecerea timpului. Timpul! Acest factor de presiune care nu iartă. Astfel matematicianul cuminte, care la început părea garanția reușitei, devine cauza eșecului.
Vi se pare cumva că fac referire la cineva anume? Vi se pare. Vise... sau nu? Joaca de-a puterea nu se potrivește cu cumințenia unui matematician de succes. Doamne dă să nu fie așa!
Opriți războaiele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu