Fiecare loc de muncă are caracteristicile lui, aspecte mai mult sau mai puțin plăcute, în funcție de mai mulți parametri cum ar fi: gradul de complexitate al muncii, relația cu colegii, eventual cu clienții sau partenerii, relația cu conducerea atunci când este cazul, distanța dintre locul de muncă și domiciliu..., asta indiferent dacă ești un simplu angajat, faci parte din sistemul de conducere având oameni în subordine, ești administrator (manager, patron, președinte, primar...) sau doar colaborator.
Plăcerea de a merge către locul de muncă este o consecință a educației pe care ai primit-o de-a lungul timpului, a conștiinței pe care ți-ai dezvoltat-o, a talentelor pe care le ai și le-ai pus în valoare și a relațiilor sociale pe care le-ai dezvoltat în cadrul acestuia. Cu cât valorile acestor parametri sunt mai ridicate cu atât gradul de reușită profesională este mai aproape de perfecțiune. De cele mai multe ori acest grad de reușită profesională merge mână în mână cu valoarea câștigurilor financiare. Pentru cei care merg cu drag la serviciu bunăstarea este o consecință, nu un scop. Este adevărat că uneori relațiile de familie au de suferit, în special educația copiilor, și nu întotdeauna confortul financiar suplinește acest lucru.
Cum spuneam, puțini sunt cei care și-au ales un serviciu care să le creeze plăcere, să reprezinte o doleanță a copilăriei sau măcar din perioada pubertății. Cei mai apropiați de acest deziderat sunt artiștii și sportivii, dar nici aceștia nu trec de furcile caudine ale tuturor parametrilor expuși mai sus, nu pentru că ar face concesii umilitoare ci doar pentru că au fiecare la rândul lor caractere imperfecte, precum avem cu toții.
A doua temă care o punem în discuție și care nu o pune neapărat în contrast cu prima, este respectul pe care îl ai față de locul de muncă. Plăcerea de a merge la serviciu nu poate fi educată, eventual poate fi dobândită, în schimb respectul pentru locul de muncă este necesar. Dacă nu ți se dezvoltă în mod natural atunci trebuie să-l educi. Este ca o materie primă maleabilă pe care o poți modela după propriile-ți puteri și talente pentru a obține produsul finit. Dacă nu reușești această transformare atunci mai bine renunți și te îndrepți către altă activitate.
Atunci când ești o persoană de conducere în activitatea pe care o desfășori respectul pentru locul de muncă este foarte important. Acest respect se răsfrânge nu numai asupra obiectului activității pe care o depui, ci și asupra colectivului din care faci parte. Respectul este cu atât mai important cu cât poziția ta pe scara ierarhică, în organigramă cum s-ar spune, este mai ridicată, mai aproape de vârful piramidei.
Dacă ești chiar în vârful piramidei de care vorbeam și dragul și/sau respectul pentru ceea ce faci nu este doar la modul declarativ, atunci masa de oameni pe care o conduci ar trebui să fie fericită. Dacă nu e așa înseamnă că pe undeva este o hibă. Dacă se simt exploatați în loc de îndrumați, dacă se cred manipulați în loc de dirijați, problema este la tine, conducătorul, nu la ei. O trecere în revistă a motivelor care au dus la acest fapt nu ar fi de neglijat. De la judiciozitatea deciziilor pe care le-ai luat până la motivația salarială sunt o serie de cauze pe care trebuie să le descoperi și să le analizezi.
Nu mai vorbesc de conducătorii cărora prezența în mijlocul mulțimii pe care o conduc le creează un disconfort (jenă, milă sau chiar rușine). Cei cărora li se pare inutilă o asemenea prezență dau impresia de aroganță, fapt care are o influență nefastă importantă asupra coeziunii echipei din subordinea lor. Unii conducători, cei meschini în general, chiar dezvoltă o anumită animozitate în sânul colectivelor pe care le conduc, bazându-se pe sloganul „dezbină ca să stăpânești”, o chestie care demontează tot ceea ce am scris mai sus despre plăcerea de a merge la serviciu.
Este ușor de a duce raționamentul celor expuse mai sus pe un fir logic așa că nu am s-o mai fac, lăsându-i fiecăruia dintre voi posibilitatea să-și dezvolte propria idee sau să combată cele spuse de mine. Vreau doar să menționez în final că ideea acestei priviri peste umăr a venit în urma recentei celebrări a Zilei Culturii Naționale, când în entuziasmul general din curtea Muzeului de Artă, o instituție reprezentativă a municipiului nostru a excelat prin neimplicare. Nu intru în amănunte pentru a nu politiza acest demers în defavoarea normalității, dar acea persoană stingheră, nu foarte reprezentativă, ce a depus o jerbă spre amintirea unui etern Eminescu părea mai mult obidă decât obedientă, mai mult obidită decât oblăduitoare.
Opriți războaiele!
