Corecție. Un cuvânt dificil. Are două sensuri: bătaie și îndreptare. La casele de corecție cele două sensuri se suprapun. Adică îndreptare prin bătaie. Nu cred că e o soluție. De fapt știu că nu este o soluție. Uitându-mă peste umăr mult în spate mi-aduc aminte că am trăit unele scene greu de înțeles la vremea aceea, memoria mea refuzând în dese rânduri să-și îndeplinească rolul. Nu, nu am fost bătut fizic ca să mă îndrept, ci am fost bătut de soartă ca să nu greșesc.
Aveam mediile încheiate (învățam bine) așa că am decis să văd meciul de la Ploiești unde dacă Rapid ar câștiga ar deveni campioană. M-am urcat în tren și am trăit din tribună acest eveniment. Nu mergeam pentru prima oară singur cu trenul. După meci m-am luat după galerie și am pornit pe jos spre București să sărbătorim. Pe drum un domn m-„a descoperit” și după ce i-am spus povestea mea m-a urcat binișor într-un tren cu bilet valabil și m-a trimis acasă.
Mătușa era cam îngrijorată. De fapt după ce i-am repetat și ei satisfacția mea era chiar neagră de furie. În vacanța aceea m-a trimis la bunica la Cuza Vodă, un sat de lângă Darabani. După vreo lună de stat la ea mi s-a făcut dor de mama și cum Adășeniul era la doar vreo 30 de km de Cuza Vodă, într-o dimineață am lăsat caisele și zarzărele pe care trebuia să le vând la piață la Viișoara (un sat mai acătării) și am pornit voinicește spre Adășeni. Pe drum am mai fost ajutat de o căruță, un camion cu cereale și un tractor, așa că după vreo 5-6 ore am ajuns la Adășeni. Mama s-a crucit.
Năzbâtiile mele n-au rămas fără repercursiuni. Mătușa a refuzat să mă mai țină și m-a trimis la internat la Săcele. Un internat cu două valențe. Un internat care pe de o parte era școală de corecție pentru răufăcători minori, pe de altă parte era o formă de continuare a educației pentru copii fără părinți. Școala se făcea la liceul din localitate cu profesori de calitate. În internat eram cumva privilegiat pentru că pedagoga fetelor m-a îndrăgit și m-a ținut departe de corecțiile fizice pe care cei doi pedagogi le aplica celorlalți colegi, uneori chiar fără motiv.
Un an și jumătate am stat în acel internat. Matematica începuse să-mi placă încă din clasa a patra dar acolo, în acel internat, mi-a devenit prietenă. Mai apoi și literatura. Citeam tot ce îmi pica în mână. Povești, poezii, cărți documentare, dar mai ales romane. Tot acolo m-„am specializat” în rebus. Când pedagoga mi-a recitat „Balada lui Gruia” îi ascultam vorbele cu nesaț. Cred că atunci, pe loc, am și învățat-o. Nici azi n-am uitat-o. Apoi a venit mama și m-a luat acasă. Cred că iubirea care mi-o purta ne-a salvat. Și pe mine și pe ea.
Nu am descris aceste lucruri doar pentru a-mi așterne amintirile. Acestea pot fi date drept pildă generațiilor de azi. Am putea trage concluzii despre vremurile din acea perioadă. Din acel liceu din Săcele au ieșit câțiva campioni naționali la schi, tot acolo mi s-a dat prilejul de a mă întâlni cu academicianul Grigore Moisil. În internat însă am văzut cealaltă fațetă a lucrurilor, am văzut copii răufăcători înfometați, bătuți cu pumnii sau chiar cu biciul.
Oare noi, generațiile de alegători de azi avem nevoie de o școală de corecție ca să distingem binele de rău, extremismul de normalitate, mizerabilul de curățenia sufletească sau extravaganța de firesc? Cum să alegem bobul de neghină, pe potențialul binefăcător de potențialul răufăcător (corupt dacă mi se permite)? Îmi veți spune că alegerile au trecut. Da, dar ne mulțumim să culegem ce s-a copt? Presa, instituțiile abilitate (era să zic justiția!), fiecare individual sau prin organizații cetățenești nu am putea pune presiune pe cei aleși să aleagă calea cea benefică poporului? O schimbare de catifea care să întindă frunțile încrețite de nevoia de căpătuială. Asta așteptăm, o mamă ocrotitoare!
Opriți războiul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu