Nici nu știu dacă i-am scris corect numele. Probabil e cu W. Mi-am adus aminte de existența lui pentru că a început să mă doară cubitusul mâini drepte. Sau radiusul? Poate amândouă. E inutil să vă mai spun că radiusul și cubitusul sunt cele două oase ale antebrațului, cubitusul fiind cel mai gros. Oricum internetul nu prea știe să fii existat vreun conferențiar Varna sau Warna. Privirea mea peste umăr se oprește de această dată pe primăvara lui 1962.
Tot pe acolo era și un linghișpir. Nu știți ce-i ăla? Poate-l știți de „lanțuri” sau carusel. După ce ne-am învârtit noi prin toată piața mare montată de sărbătoare am vrut să ne dăm și în linghișpir dar nu ne-au dat voie. Cică suntem prea mici. Așa că ne urcam pe rampă până pe podium și de acolo săream (circa 1,5m) înapoi pe pământ Și tot așa până oboseam. N-am apucat să obosesc. Când urmam să sar un nerăbdător din spatele meu m-a împins din spate, ghetuțele mi s-au blocat de supraînălțarea ce împrejmuia podiumul și am căzut spre pământ. Am pus mânuțele să nu cad direct în cap și s-a auzit un „trosc”. Atât cubitusul cât și radiusul mâinii drepte sau rupt de-a binelea. Noroc că nu a fost fractură deschisă.
A doua zi la grădiniță am ajuns cu un ghips imens de la degete până la cot, ghips care mi-a creat un anumit respect printre colegi după ce l-am altoit cu el în cap pe cel care mă împinsese de pe podium. A trecut primăvara. Și vara. La sfatul educatoarei care ținea foarte mult la mine, mama a hotărât să mă dea de la 6 ani la școală. Pe vremea aceea era cvasiimposibil așa ceva dar ea a reușit. A contat foarte mult și faptul că citeam cursiv din colecția „Traista cu povești” și făceam adunări și scăderi până la o sută din cap. Nu-mi impusese nimeni. Era modul meu de a mă juca atunci când eram singur.
Proaspăt școler, în prima vacanță de iarnă am mers la Petroșani unde aveam câțiva veri de la două mătuși și trei unchi din partea mamei. Mai din joacă mai din hârjoană am început să o alerg pe niște trepte în spirală pe Steluța, frumoasa mea verișoară. Cum fugeam în sus pe trepte m-am împiedicat și am căzut cu brațul pe muchia unei trepte. Din nou „trosc”. După două zile trebuia să înceapă trimestrul doi. Pentru mine n-a mai început. După ce mi-a scos ghipsul n-au trecut decât câteva zile și din nou „trosc”. De data asta mama m-a dus la Cluj, la vestitul conferențiar Varna (sau Warna). Îi țin minte și acum privirea ațintită spre mine atunci când i-am povestit cum mi-am rupt prima oară mâna. Mama era și ea uimită pentru că acasă îi spusesem altceva ca să nu mă certe. Pe atunci nu cunoșteam valoarea adevărului.
După trei luni în care am stat din nou în ghips nu m-au mai primit la școală pentru că am lipsit o perioadă prea lungă. Nu conta ce știu, conta doar regulamentul școlar. Totuși învățătoarea care prinsese drag de mine i-a spus mamei mele că n-ar fi rău dacă m-ar da la o limbă străină la școală, pentru că altfel m-aș plictisi în clasă, nărav care mai târziu mi-ar putea pricinui multe belele.
Zis și făcut. Mi-a luat un profesor de casă pentru a buchisi limba germană, limbă din care nu știam o boabă până atunci. Avea ceva curios „profesorul” acesta. Nici nu știu dacă era cadru didactic. Eram vreo șapte-opt copii care eram obligați să vorbim între noi numai în germană. Ceilalți mai știau ceva, dar pentru mine a fost dificil. Din ambiție sau din nu știu ce până în septembrie, colindând cu trupa ba pe la Cetate, ba pe luncă, ba prin atelierul lui cu de toate sau chiar și la muzeu sau cinematograf, am reușit să vorbesc cu lejeritate limba germană. Nu prea am avut habar de gramatica limbii, dar din 15 septembrie m-am ocupat și de asta.
Germana am cam uitat-o între timp dar cu cubitusul și radiusul n-am mai avut treabă până mai ieri.
Opriți războiul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu