O nouă seară în Giulești.

    Pornim. E ora 1. Șoseaua săgetează noaptea cât e Blaga Sătmarului de lungă. Se înclină un pic spre stânga după care brusc cotește spre sud. Luminile dispar. Traficul face loc liniștii. În stânga Decebal e proaspăt. În spate Geta și Victoria mai schimbă impresii pentru puțină vreme. Șerpuim apoi prin Câmpia Panonică până la poalele umbrei lui Mihai Viteazu. Gruiul pe care se cocoțase rămâne în negură fără să vălurească șoseaua. Prima cățărare e pe Meseș. Un pic de ceață obturează limpezimea parbrizului. A trecut. Și Meseșul și ceața.

   Gândurile iau locul peisajului nocturn, mai mult amintit decât zărit, și puncte de emoție mi se depun pe mâini, pe piept, pe conștiență. Îmi fârnâie nasul. Sper să pot ajunge sănătos, apoi om vedea. Oare nu era mai bine să le las acasă pe fete? Dacă le-mbolnăvesc? Mașina e puțin mai grea. Lichidul păcurăriu încărcat la Zalău a coborât garda la sol. Sper să nu pierdem. Meciul, nu lichidul. Doar la meci mergem. Joacă Rapidul primul joc oficial pe noul Giulești.

   De ce nu i-o fi păstrat numele de Valentin Stănescu? Răspunsul tot la mine stă. Rapidul nu este numai fotbal. De fapt fotbalul a închiriat stadionul, nu l-a acaparat. Atâția mari sportivi ai Rapidului, campioni olimpici și mondiali, ar putea pretinde de acolo din ceruri să aibă numele încrustat pe frontispiciu... Dintr-o visare în alta Passat-ul încalecă 4,4 m în fiecare secundă pe autostrada spre capitală.

   Valea Oltului e umedă. Șiroaiele de pe parbriz sunt eliminate sistematic de metronomul cu dublă acțiune. Mă enervează. De fapt orice mișcare, orice acțiune repetitivă, mecanică sau nu, mă enervează. Îmi creează o stare de irascibilitate. Mă irită și „Bolero”-ul lui Ravel chiar dacă îmi place.

   Trecem de Dealu Negru și zorii pocnesc în geamuri tocmai când trecem pe lângă Școala de Fotbal „Nicolae Dobrin”. Pare părăsită. Sau cel puțin neîngrijită. Nu... E o ruină. Scurmăm pământul pe sub Pitești și ne trezim din nou pe autostradă. Asta-i mai veche. De-a lui Ceașcă. N-are gard pentru broaște, nici vopsea pentru adormiți.

   În fine ajungem la Gancio, colegul meu de liceu care mă amenințase că dacă mai trec prin București și nu-l calc îi vai de călcâiele mele. Marian Gănciulescu. Depănăm amintiri comune de prin Sătmar și Maramu. Chiar și din Hajduszoboszlo. Ațipesc între paharul cu vin și platoul cu bunătățuri. Mă culc în camera pregătită uitând că nu-s în pijama.

   În sfârșit pe Giulești. Victoria e fascinată de cântecele galeriei, iar Geta e nervoasă că nu găsim cărarea către „Masa Presei”. E greu. Nimeni nu știe. În sfârșit găsesc o ușă care dă spre tribune. E captivant, seducător și toate celelalte sinonime ale lui fascinant. Mă uit la fețele de ziariști și nu cunosc niciuna. Ba da. Văd câteva cunoscute, dar îmi dau seama că numai eu le cunosc pe ele, nu și ele pe mine. Unde ești tu Mircea M. Ionescu? Unde ești Doru Dinu Glăvan? Unde-i Ioan Chirilă sau Fănuș Neagu? Nici măcar Tolo (n.a. - Tolontan) sau Alin (n.a. - Buzărin) nu se văd.

   Este un sector pentru VIP-uri dar nu-i găsesc pe Florian Pitiș sau Colea Răutu. Nici Stela Popescu nu apare deghizată pe vreo gradenă. Acum sunt fotolii doar pentru pământeni. Într-un colț îl văd totuși pe Mitică Popescu. Doamne ce-a mai îmbătrânit! Nici n-am observat când Victoria și-a pierdut răbdarea la țipetele crainicului și a plecat scâncind în brațele Getei. Ce idee și pe mine? Să o fac rapidistă la doi anișori? A venit Decii în locul lor.

   Iubeam totul și toate. Iubeam ziaristul din Vaslui din stânga mea și cel bucureștean din dreapta lui Decebal. Iubeam golul lui Vojtus din al zecelea minut și paradele lui Moldovan din toate timpurile. Stop joc! Nu se poate! Ce gol?! Ce vis!? E Sefer! E Antonio Sefer! La al o sutălea meci pentru Rapid înscrie pentru prima oară în Liga 1. Oai ce gol!! Ce minunăție! E primul român care marchează pe Stadionul Rapid - Giulești. Albu închide tabela printr-o pălitură de osândă.

   Îi amintesc lui Mutu la conferința de presă de golul pe care i l-a furat pe San Siro lui Ronaldo. Brazilianul Ronaldo. Îl întreb de starea lui Moldovan și-l tachinez cu cupele europene. Fug apoi după Lucian Ionescu, ofițerul de presă, să-i duc pălinca promisă. N-a prea vrut-o, dar... Dau nas în nas cu Sefer. Cu un palton a la Mutu, Tonio mi-a răspuns cu modestie la laudele cu care îl copleșeam, dar și cu concentrare l-a atenționările precum că încă nu a realizat nimic.

   La întoarcere ne-am recules la Cozia. Moștenind pe Grigore Alexandrescu am zărit și noi „Umbra lui Mircea la Cozia” vălurind pe bătrânul Olt. Că doar unul avem. Un singur Olt, cum zice și Tudor Gheorghe din cobză. La Perla Meseșului mi-am uitat căciula după ciorba și fleica îngurgitate.

   Gata cu amintirile că începe etapa. Derbiul e pe Ion Oblemenco, duminică de la 20,30, în inima Băniei. Dacă oltenii repetă norocul și rezultatul din jocul de pe Arena Națională îi bagă iar pe FCSB-iști în pălăria cu speranțe. Clujenii vor încerca să dea dovadă de pragmatism. Le iese iar?

   Luni, de la ora 21, celor ce Fac Ce Spune Becali nu le e suficient ca oltenii să deraieze CFR-ul. Trebuie ca și ei să-i dovedească pe aleșii lui Ciobotaru. Voluntariul, chiar și fără galerie arată fotbal. Oare nu s-ar putea strămuta într-un spațiu mai dornic de fotbal?

   Sâmbătă de la 17,30 Argeșul și Farul, adică Prepeliță și Hagi, se vor hotărî care, cum. Adică cine va încasa drepturile pentru locul 5.

   În grupa a doua valorică primele patru clasate joacă între ele: Botoșani cu Sepsi duminică de la 17,30 și UTA cu Rapid sâmbătă de la ora 20,30. Vă recomand ambele partide pentru că mă aștept la fotbal de calitate pentru un obiectiv comun: barajul pentru cupele europene.

  Un meci aparte este jocul din Groapa de pe Ștefan cel Mare, vineri de la ora 20,30, unde juveții lui Mititelu testează dacă Dinamo într-adevăr prosperă.

   Jocurile fără istoric se dispută la Clinceni, vineri de la 17,30 (Academia - Chindia) și Mediaș, luni de la ora 18 (Gaz Metan - Mioveni). Nu cred că trebuie să vă mai spun cine pe cine bate cu mult la zero sau unu.

  

 

 

 

 

O seară în Giulești

    Textul de mai jos cu titlul de mai sus au fost scrise în toamna lui 2010 la un meci de cupă cu Petrolul.

   Potcoava! Un local crescut dintr-o dugheană chiar în polii vechii potcoave a Giuleştiului, al cărei magnetism atrăgea odinioară, duminică de duminică, atât pe acarii şi frânarii din spatele tribunei a doua, cât şi pe actorii Teatrului Giuleşti, aflat îndărătul singurei peluze de pe acea vreme, astăzi moartă. Aşadar Potcoava, devenit între timp local cu pretenţii, unde bucătăria, ce poartă amprenta unei şcoli cu ştaif în argoul bucureşteanului sadea, e plină.

    Lume bună, rafinată. Aproape la tot pasul îţi vine să saluţi o cunoştinţă, abia apoi te dumireşti că numai tu îi cunoşti pe ei, nu şi ei pe tine. Îi vezi zilnic pe ecranul plasmei fortificând conturile mogulilor prin legea audienţei. Caut şi eu un Tolontan, un Buzărin sau un Mircea M. Ionescu să mă bag în seamă, dar nu-s p-aici. În sfârşit dau ochii pentru câteva secunde cu Cristi Costache, fostul ofiţer de presă al Rapidului (actual director de nuştiuce la acelaşi Rapid). Astfel m-am legitimat şi eu, în ochii mei, că am ce căuta acolo.

   Gata! Peste o oră începe meciul şi trebuie să retrăiesc clipele din copilărie când mă prezentam la joc cu mult înainte de începerea acestuia. Intru. Masa presei nu mai este la locul ei. Cu doar doi trei ani în urmă, din dreapta treptelor ce duceau spre tribuna oficială, puteam privi deasupra noastră şi mă desfătam cu chipurile relaxate ale unui Colea Răutu sau Florian Pitiş. Nu mai sunt. Nu mai sunt nu numai datorită faptului că masa presei s-a mutat în stânga, ci şi pentru că loja lor s-a mutat undeva deasupra, în eternitate, unde străjuiesc asupra spiritului Rapidului pe care l-au moştenit şi l-au lăsat moştenire.

   Începe meciul. Acordurile Imnului Rapidului (text şi muzică Victor Socaciu) tocmai s-au stins. Miron (un prieten sătmărean) adus mai mult cu forţa pe un teren unde se joacă fotbal, îmi spune că n-a crezut că va fi atras de ceea ce vede şi aude. Lăsând la o parte "scandările de bun găsit şi de bun sosit" dintre rivalii de o viaţă, "găzarii" şi mai ales "frânarii" au fost superbi pe tot parcursul jocului. Prin minutul 18, la doi zero, mi-l pomenesc pe Miron spunând "echipa noastră joacă mai bine!". Tac şi încerc să nu-mi citească pe chip satisfacţia ce mă copleşea la gândul că poate tocmai s-a mai adăugat un exemplar la numărul de rapidişti de pe mapamond.

   Pauză. 3-0. Căpitanului Rapidului, Costin Lazăr, tocmai i se năştea al doilea fecior, Nicolas Adrian. Avea să afle după meci. Noi, abia a doua zi. Voie bună în tribune, dar şi în loje. George (îmi permit să-i spun aşa lui Copos în virtutea celor câteva luni de foşti colegi de cancelarie la Liceul din Tăşnad şi a "lecţiilor" de tenis pe care mi le-a cam predat pe terenul înfiinţat la dorinţa lui în curtea aceluiaşi liceu), nu-şi putea ascunde satisfacţia unui joc deosebit al celor pentru care cheltuieşte anual circa 6-7 milioane de euro.

   Un Cola şi nişte floricele de porumb deosebesc atmosfera de azi de cea cu Ci-Co şi seminţe de floarea soarelui (mai rar de dovleac). După 4-0 arbitrul meciului se apropie de al patrulea oficial şi îi şopteşte oarece. După nici un minut revine pe marginea terenului şi sub pretextul unor indicaţii preia setul de cartonaşe uitate probabil la vestiar în antract şi îl strecoară în buzunarele echipamentului. "Uf! Bine că nu au fost probleme majore" cred că-şi închipuie Ionel Ivan şi totodată mi-aduc aminte că am păţit ceva similar pe teren la Abatorul în urmă cu vreo 15 ani. A doua zi mi-am dat seama că presa nu a remarcat incidentul. Oare cum ar fi reacţionat?

   La plecare simt o umbră în spatele meu care doreşte să se ascundă. Era George ce încerca să treacă neobservat de barajul de fotoreporteri, cameramani şi redactori. Din păcate "Înălţimea mea" de un metru şi ceva și suplețea lui Miron nu i-a permis să ducă la bun sfârşit intenţia. După 5-0 cred că a fost doar orgoliul la mijloc. A doua zi, în drum spre Satu Mare, savuram momentele petrecute şi îmi imaginam cum am să le descriu prietenilor, adică vouă, noua experienţă din templul giuleştean.

   Să revenim în 2022. Etapa a treia din cele două grupe (pentru titlu și pentru retrogradare) în care s-a divizat primul nostru eșalon fotbalistic are, pentru fiecare din ele, un cap de afiș și cel puțin câte un meci cu rezultat cunoscut. La perdanți chiar două. Dacă în grupa izbânditorilor trei din primele patru echipe clasate joacă acasă, la perdanți cinci din primele șase echipe joacă acasă. La o asemenea distribuție ne-am putea aștepta la cel puțin șase victorii ale gazdelor. CFR, UTA și Sepsi nu prea au cum să se încurce. Despre restul mai vorbim.

    Derbiul etapei cu siguranță se dispută pe Arena Națională, duminică de la ora 19. Orice rezultat ne dă cel puțin o certitudine. O victorie a gazdelor (FCSB) ne dă certitudinea că oltenii nu mai pot visa mai mult de locul trei, dar și pentru acela trebuie să lupte. Pe de altă parte o victorie a celor ce Fac Ce Spune Becali ne va face finalul de campionat mai palpitant, bucureștenii fiind la mâna lor pentru a se încununa. Un rezultat de egalitate ar trimite aproape sigur tricourile de campioni în Ardeal și titlul de vicecampioni în Pipera, iar o victorie a celor de la Univ. Craiova ar defini ocupantele podiumului, interesantă urmând să rămână doar lupta pentru ordinea de pe treptele inferioare ale platformei premianților.

   La Cluj, în Gruia, luni de la ora 21, meciul de închidere al etapei ar trebui să consființească victoria gazdelor (CFR) în fața saturaților din Regat (FC Argeș). Dar mai știi? Mingea tot sferică e și la noi, în Transilvania. Nu și-ar ierta Petrescu o sincopă în fața lui Prepeliță.

   Pe Voluntari și Farul nu le despart decât un loc în clasament și două puncte în top în favoarea primeia. Jocul de sâmbătă de la ora 17,30 le dă prilejul marinarilor să treacă în fața marinarilor de uscat (apropo de ancora de pe blazonul ilfovenilor). Hagi ar trebui să demonstreze că numeroșii lui internaționali merită laude. Sau... au obosit...?

   Prima partidă oficială de pe stadionul Rapid, la care sper să mă aflu și eu în tribune, se va desfășura sâmbătă de la ora 20,30. Ar fi fost derbi chiar dacă nu ar fi fost un început. Ce naiba! Doar joacă primele două clasate. Faptul că meciul se desfășoară la cea de-a doua clasată întărește termenul de derbi. Prima clasată, FC Botoșani, prin antrenorul ei Marius Croitoru, are toată simpatia mea pentru faptul că a acceptat ca această partidă să se desfășoare în Giulești. Ar fi avut dreptul să refuze acest lucru deoarece, oficial, Stadionul Giulești nu era trecut la începutul competiției pe hârtiile federației ca gazdă pentru partide din competiție.

   Partidele dintre juveții lui Mititelu și Mioveni (vineri, 19,30) și Sepsi - Clinceni (luni, 18) nu seamănă una cu alta. Dacă în prima nu se cunoaște cine pe cine încurcă, în cea de-a doua ardelenii sunt siguri de victorie și dacă joacă doar cu români.

   Același lucru se poate spune și despre întâlnirile Chindia - Dinamo (vineri, 20,30) și UTA - Gaz Metan (sâmbătă, 12). În prima se mai speră, în a doua Gazul disperă.

   Revin cu o nouă seară în Giulești!