În deschiderea „Zilelor muzicale sătmărene” ascultăm Schubert și Dvořák

 

    Joi, 29 septembrie de la ora 19, se vor auzi primele acorduri din cea de-a patruzeci și cincea ediție a „Zilelor Muzicale sătmărene” (ZMS). Motiv pentru care melomanii sătmăreni vor fi conectați la muzica de calitate, la artiști (dirijori, instrumentiști și soliști) din elita europeană a momentului și la compozitori din patrimoniul cultural al tuturor timpurilor, vreme de patru săptămâni. Abonamentele cu nr. 3 și biletele procurate de la casieria filarmonicii aflată în sediul instituției vă vor da dreptul joi să pășiți în această lume aristocrată.

                                              Paul Mann

   Primii invitați ai noii ediții ale ZMS sunt dirijorul englez Paul Mann și violoncelistul român prin naștere, maghiar prin simțuri, Áron Petrus Bölöni. Aceștia vor interpreta „Simfonia a IV-a, Tragica, în do minor a lui Franz Schubert și „Concertul pentru violoncel în si minor” al lui Antonín Dvořák.

   Despre Paul Mann puteți găsi amănunte în ziarul nostru din 26/27 (site/cotidian) aprilie când am adus câteva amănunte despre universalitatea acestui  relativ tânăr dirijor. În ceea ce privește biografia tânărului violoncelist Áron Petrus Bölöni vă redau mai jos propria sa descriere, tradusă din limba maghiară), cea care m-a și determinat să scriu despre el că este maghiar prin simțuri.

 Áron Petrus Bölöni

    „M-am născut la Nagyvárad (n.a. - Oradea) în 11.11.1989 într-o familie de muzicieni și artiști. Am început să cânt la violoncel la vârsta de 7 ani, la Liceul de Muzică Nagyvárad (n.a. - v-ați prins, tot Oradea) cu profesoara Ágnes Marcu Sikes.

   Când aveam 11 ani, am fost admis la catedra pregătitoare a Conservatorului Béla Bartók din Budapesta ca elev al violonistului Zsolt Puskás.

   Pentru a învăța să cânt în orchestră, am fost admis la Academia de muzică Szent István (n.a. - nu am găsit referințe despre această academie; în Ungaria este Academia de Muzică Franz Liszt; există totuși o Universitate Szent István, dar aceasta nu are legătură cu muzica), unde mi-am continuat studiile cu profesorul Zsolt Puskás și am fost admis la Orchestra Filarmonicii Zuglói (n.a. - Zugló este sectorul XIV al Budapestei). În timpul petrecut aici, am reușit să cunosc și să stăpânesc munca orchestrală profesionistă și am avut norocul să cânt cu muzicieni și dirijori excelenți. În iunie 2010, am fost admis la Academia de Muzică Liszt Ferenc din Budapesta. Mi-am obținut diploma de licență la clasa lui György Déri, ​​violonist.

   Am participat la mai multe cursuri de master: Miklós Perényi, Steven Isserlis, László Mező, Tamás Koó, Tamás Mérei, Pál Banda, György Kertész, Ottó Kertész, György Déri, ​​​​Jonathan Cohen, Fridrich Gauwerky, Tamás Varga, Dmitry Ferschretman, Franz Helmerson, Zakhar Bron, Ivan Monighetti, Andreas Brantelid. Am obținut distinsul meu master ca student al renumitului  Miklós Perényi la Academia Liszt în vara anului 2015.

   În cei 5 ani petrecuți la academie, am fost invitat la concerte în China, Elveția, Italia, Cehia, Slovacia, Olanda, Spania și România. Ca muzician de cameră și solist, concertez în mod regulat atât în ​​Ungaria, cât și în străinătate.”

Tragica lui Schubert

    Simfonia nr. 4 în do minor este o simfonie finalizată în aprilie 1816 când Schubert avea 19 ani, la un an după a treia simfonie a sa, dar premiera a avut loc la mai bine de două decenii după moartea lui Schubert (19 noiembrie 1949, la Leipzig).

   Schubert a adăugat titlul Tragica manuscrisului său autograf la ceva timp după ce lucrarea a fost finalizată. Nu se știe de ce. Se poate observa, totuși, că simfonia este una dintre cele două pe care le-a scris („Simfonia neterminată” este cealaltă) într-o tonalitate minoră. Partitura este pentru două flaute, două oboaie, două clarinete, două fagoturi, patru corni, două trompete, timpani și coarde. Există patru mișcări iar în timp durează în jur de 30 de minute.

1. Adagio molto – allegro vivace
   
2. Andante
3. Menuetto - allegro vivace – Trio
4. Allegro

   Introducerea lentă este modelată după uvertura „Reprezentarea haosului” a lui Haydn la oratoriul „Creația”. Tema de deschidere a allegro-ului primei mișcări derivă din tema de deschidere a „Cvartetului de coarde” al lui Ludwig van Beethoven, în aceeași cheie.

  Concertul pentru violoncel în si minor a lui Dvořák

   A fost ultimul concert solo al compozitorului și a fost compus pentru prietenul său, violoncelistul Hanuš Wihan, deși violoncelistul englez Leo Stern a fost cel care l-a interpretat la premieră. Este una dintre cele mai cunoscute compoziții ale lui Dvořák precum și una dintre cele mai importante lucrări din repertoriul pentru violoncel și orchestră. 

   Concertul este orchestrat pentru două flauturi (al doilea dublează piculina), două oboaie, două clarinete, două fagoturi, trei corni, două trompete, trei tromboni, tubă, timpane, trianglu (doar în ultima parte), coarde și, bineînțeles, violoncel solo.

Concertul este structurat în trei părți:

1. Allegro
2. Adagio, ma non troppo
3. Allegro moderato - Andante - Allegro viv

O interpretare tipică durează aproximativ 40 de minute.

   În 1865, la începutul carierei sale, Dvořák a lucrat la un concert pentru violoncel în La major (B. 10), compus pentru violoncelistul Ludevít Peer. A oferit partitura (cu acompaniament de pian) lui Peer pentru recenzie dar nici el nici Dvořák nu au avut intenția de a finaliza concertul. A fost recuperat de la reședința lui Dvořák în 1925.

   Hanuš Wihan, printre alții, au comandat de mai multe ori un concert pentru violoncel dar Dvořák a refuzat de fiecare dată, declarând că violoncelul este un instrument orchestral bun dar total insuficient pentru un concert solo. Într-o scrisoare adresată unui prieten, Dvořák a scris că el însuși este poate cel mai surprins de decizia sa de a compune un concert pentru violoncel, în ciuda numeroaselor sale ezitări.

   Dvořák a compus concertul la New York în al treilea său mandat ca director al National Conservatory. În 1894 unul dintre profesorii de la Conservator, Victor Herbert, și el compozitor, a finalizat Concertul pentru violoncel nr. 2 în mi minor, pe care l-a prezentat printr-o serie de concerte începând cu 9 martie. Dvořák a audiat cel puțin două interpretări ale concertului și a fost inspirat pentru a onora comanda lui Wihan de a compune propriul său concert pentru violoncel. Herbert a fost violoncelistul principal în orchestra care a interpretat premiera Simfoniei nr. 9 a lui Dvořák pe 16 decembrie 1893 și a compus concertul său în aceeași gamă, mi minor. Partea a doua a concertului lui Herbert era în si minor, ceea ce l-ar fi inspirat pe Dvořák să compună concertul său în această gamă. A început să lucreze la concert pe 8 noiembrie 1894 și l-a finalizat pe 9 februarie 1895.

   După ce văzut partitura Hanuš Wihan a făcut câteva sugestii de îmbunătățire, inclusiv două cadențe, dar Dvořák a acceptat doar câteva modificări minore și niciuna din cadențe. Hanuš Wihan a interpretat prima dată concertul în particular acompaniat de Dvořák la pian la Lužany în August 1895. Deși nu a acceptat majoritatea sugestiilor lui Wihan, Dvořák tot dorea ca Wihan să interpreteze concertul într-o premieră la Londra în timpul vizitei sale acolo în martie 1896 și până pe 14 februarie 1896 a declarat ferm că refuză să se implice în interpretarea de la Londra dacă Wihan nu este solist. Faptul că Leo Stern a fost ulterior ales ca solist în locul lui Wihan este atribuit următoarelor teorii:

• Wihan a refuzat să interpreteze concertul după ce Dvořák i-a interzis să interpreteze cele două cadențe sugerate de Wihan;
• Concertul de la Londra se suprapunea cu concertele Cvartetului Boem, pe care Wihan le acceptase deja;
• Societatea Filarmonică l-a ales pe Stern fără a-l consulta pe Dvořák iar compozitorul nu a spus clar Societății că i-a promis interpretarea lui Wihan;
• Stern ar fi luat legătura cu Dvořák la Praga și, după ce a devenit clar că Wihan nu mai poate interpreta la premieră, Dvořák l-a ales pe Stern în locul său;
• Stern a primit acordul doar după ce i-a trimis lui Dvorak două exemplare rare de porumbei (Dvořák era un mare iubitor de porumbei).

   Există o oarecare doză de adevăr în fiecare dintre aceste teorii. Totuși, orice s-a întâmplat, nu este adevărat (după cum s-a sugerat) ca Dvořák și Wihan s-au certat. Wihan a interpretat concertul înregistrând un succes important, inclusiv sub bagheta lui Dvořák într-un concert la Budapesta pe 20 decembrie 1899, și au rămas prieteni apropiați.

   Premiera concertului a avut loc pe 19 martie 1896 la Queen's Hall din Londra cu Orchestra Filarmonică din Londra sub bagheta lui Dvořák, cu Leo Stern în calitate de solist. Violoncelul la care a interpretat Stern a fost "General Kyd" din 1684, unul din cele doar 60 de violoncele realizate de Stradivarius. Concertul a fost publicat în 1896 de N. Simrock în Berlin.

   Johannes Brahms, prietenul și mentorul lui Dvořák, a compus un dublu concert pentru vioară și violoncel în 1887, cu opt ani înainte de concertul lui Dvořák. În 1896 Robert Hausmann a interpretat concertul lui Dvořák la reședința sa cu Brahms la pian și se spune că Brahms a declarat: "Dacă știam că este posibil să compun un asemenea concert pentru violoncel, aș fi încercat și eu unul". Pe 7 martie 1897 Brahms a audiat interpretarea lui Hugo Becker a concertului împreună cu Filarmonica din Viena și i-a spus prietenului său Gänsbacher înainte de concert: "Astăzi vei auzi o piesă adevărată, o piesă masculină!".

   Partitura originală a lui Dvořák, înainte de a accepta sugestiile lui Wihan, a fost descrisă ca fiind "mult mai muzicală" și această versiune este interpretată din când în când. Pe tot parcursul lucrării există un motiv care amintește de muzica folclorică americană. S-a sugerat că Dvořák a fost puternic influențat de muzica amerindienilor și a folosit-o ca inspirație pentru concertul său pentru violoncel.

 

Paul Mann a înconjurat de mai multe ori planeta până să dirijeze la Satu Mare

    În această săptămână, mai precis joi, 28 aprilie, de la ora 18,30, vom face cunoștință cu unul dintre cei mai audiați dirijori de pe mapamond. Nu există meridian sau paralelă a lumii civilizate în care Paul Mann să nu fi mânuit bagheta cel puțin o dată. Capacitatea sa de a se adapta la mentalități, spirite și interpretări locale l-a făcut să devină invitatul preferat al celor mai mari scene ale muzicii clasice de pe întreaga planetă.

   La Satu Mare, împreună cu orchestra Filarmonicii Dinu Lipatti, vor interpreta „Uvertura tragică” a lui Johannes Brahms și „Simfonia nr. 6 în Re Major” al lui Antonin Dvorak, pentru care melomanii municipiului pot folosi abonamentul cu nr. 39 sau, pentru cei care nu urmăresc regulat programul instituției de cultură sătmărene, se pot cumpăra bilete de la sediul instituției inclusiv înaintea începerii „Concertului simfonic”. Bineînțeles fără să se depășească limita maximă de capacitate a sălii de concerte.

  Paul Mann

   De la câștigarea Concursului de dirijor Donatella Flick în 1998, Paul Mann a devenit unul dintre cei mai buni dirijori ai ultimei generații a mileniului II, dirijând multe orchestre importante din Marea Britanie, SUA, Europa, Scandinavia, Rusia, Japonia, Australia și America de Sud.

   Născut în Tyneside, Anglia, a studiat la Chetham’s School of Music și la Universitatea din York, studiind pianul cu Denis Matthews. După o poziție timpurie la Teatrul de Balet de Nord și o bursă de dirijor la Colegiul Regal de Muzică de Nord, a deținut două funcții de dirijor asistent în Marea Britanie, mai întâi cu Orchestra Simfonică din Bournemouth în perioada 1996-1998 și apoi cu Orchestra Simfonică din Londra (OSL) pentru alte două sezoane.

   În Bournemouth, a dirijat mai mult de optzeci de concerte, acoperind un repertoriu imens și lucrând cu mulți soliști importanți. A debutat cu OSL în iunie 1999 și a continuat să apară în mod regulat cu orchestra, atât în ​​concert, cât și în studioul de înregistrări. Alte angajamente au inclus concerte și emisiuni cu Orchestra Halle, Orchestra Națională a BBC din Wales, Manchester Camerata, Filarmonica din St Petersburg, Simfonia Scoțiană a BBC, Filarmonica Regală, Orchestra Ulster, Filarmonica Națională a Ucrainei, Filarmonica din Bergen, Orchestra Internazionale d'Italia, Orchestra Simfonică Națională a Irlandei, Filarmonica Noii Japonii, Opera Norvegiană, Orchestra Radio Norvegiană, Filarmonica Fresno (California), Simfonia Eugene (Oregon), Simfonia New Mexico, Simfonia Odense, Fanii Mozart din Londra, Orchestra de Cameră Scoțiană, Sinfonia City of London și Orchestra Simfonică a orașului Birmingham. El a fost și un dirijor obișnuit al Baletului din New York. A înregistrat cu Orchestra de Cameră Engleză și OSL pentru case de discuri precum Decca și Warner Classics.

   În 1999, a dirijat concertul centenarului Duke Ellington cu OSL și Lincoln Center Jazz Orchestra, cu Wynton Marsalis; o colaborare unică, care a fost transmisă în direct la BBC Radio 3. Mai târziu în acel an, el a reunit OSL și legendara trupă rock Deep Purple în două spectacole foarte apreciate ale „Concertului pentru grup și orchestră” al lui Jon Lord la Royal Albert Hall, videoclipul live și CD dintre care au devenit cele mai bine vândute la nivel internațional.  Turneul următor al proiectului a avut patruzeci de concerte în Europa, America de Sud, Mexic și Japonia. De asemenea, a realizat prima înregistrare de studio a Concertului lui Jon Lord, cu Orchestra Filarmonică Regală Liverpool, în colaborare cu regretatul compozitor și cu o distribuție plină de stele de soliști. Asocierea sa îndelungată cu Jon Lord și muzica sa a culminat cu un concert spectaculos la Royal Albert Hall în 2014, în memoria compozitorului, care murise în 2012.

   Pe parcursul sezoanelor, pe lângă numeroasele vizite de revenire, Paul Mann a debutat și cu Orchestra Queensland, Simfonia Melbourne, Simfonia Australian de Vest, Filarmonica din Luxemburg și Orchestra Națională Regală Scoțiană. De asemenea, a făcut un debut de mare succes la Concertgebouw, Amsterdam, într-o emisiune în direct cu Filarmonica de radio din Țările de Jos.

   A debutat în continuare cu Portland Opera (The Marriage of Figaro), Colorado Symphony, Oregon Symphony și Copenhagen Philharmonic, apoi a făcut un turneu în Italia cu Britten Sinfonia și a întreprins alte două turnee majore în Australia. De asemenea, s-a întors la New York pentru a contribui la sărbătorile Centenarului Balanchine de la Lincoln Center.

   Paul Mann a fost dirijor-șef al Orchestrei Simfonice din Odense din Danemarca până în 2008, unde a obținut aprecieri considerabile de critică și unde a început o carieră distinsă în studioul de înregistrări, realizând numeroase înregistrări dintr-o gamă largă de repertoriu, pentru case de discuri precum Bridge, Warner Classics, Da Capo și EMI. Discografia sa pentru Toccata Classics cuprinde acum aproape douăzeci de discuri, toate cu un repertoriu rar și neînregistrat anterior, dintre care o mare parte este interpretată în propriile sale ediții recent pregătite.

 Johannes Brahms

   Pentru a fi cât mai aproape de adevăr în ceea ce privește viața strălucitului compozitor am apelat la Wikipedia și, pe acolo pe unde am avut date certe am intervenit cu surplusuri. S-a născut în 1833 la Hamburg. Tatăl său, care i-a dat primele lecții de muzică, era contrabasist. Brahms s-a remarcat la pian și ajuta la suplimentarea venitului relativ scăzut al familiei, prin interpretări în restaurante și teatre, precum și prin oferirea de lecții de pian. Deși povestea larg-cunoscută este că Brahms a trebuit să cânte la pian prin baruri și bordeluri, studii recente, precum cele ale lui Kurt Hoffman, sugerează că acest fapt este probabil incorect. Într-o perioadă, el a învățat și violoncelul, deși progresul său a fost întrerupt odată cu sustragerea instrumentului chiar de către profesorul său. 

 

   Tânărul Brahms a interpretat câteva concerte publice, dar nu a devenit foarte cunoscut drept pianist (deși mai târziu avea să interpreteze ambele prime-audiții ale lucrărilor sale Concertul pentru pian Nr. 1 în 1859 și Concertul pentru pian Nr. 2 în 1881).

A început să și compună, însă eforturile sale n-au primit atenția cuvenită până în 1853, când a mers într-un turneu de concerte alături de Eduard Reményi. În acest turneu, a făcut cunoștință cu Joseph Joachim, Franz Liszt și mai târziu a fost prezentat lui Robert Schumann. Reményi s-a simțit, însă, ofensat de eșecul lui Brahms în a aprecia cu toată inima Sonata în B minor a lui Liszt într-o vizită la Curtea de la Weimar, unde Liszt era muzicianul curții, iar Brahms a adormit la una dintre operele recent compuse ale acestuia. Mulți dintre prietenii lui Brahms au afirmat că Reményi, fiind un curtezan șlefuit, se aștepta ca tânărul Brahms să se conformeze practicii obișnuite a aplauzelor politicoase acordate piesei unei celebrități, însă acesta a afișat simple complimente amabile. I-a spus lui Brahms că prietenia lor trebuie să se sfârșească, deși nu era clar dacă Liszt se simțise sau nu ofensat. Joachim, însă, avea să devină unul dintre cei mai apropiați prieteni, iar Schumann, prin articole elogioase despre Brahms, a jucat un rol important în atragerea atenției publicului asupra compozițiilor tânărului. Lui Brahms i-a fost prezentată și soția lui Schumann, compozitoarea și pianista Clara, cu 14 ani mai în vârstă, față de care a avut o prietenie afectivă pasională, însă întotdeauna platonică. Brahms nu s-a căsătorit niciodată.

Mormântul lui Johannes Brahms în Cimitirul Central din Viena.

   În 1862 s-a stabilit permanent la Viena și a început să se dedice cu totul compoziției. Cu lucrări precum Un Recviem german, Brahms a dobândit în cele din urmă o solidă reputație și a devenit recunoscut încă din timpul vieții sale drept unul dintre marii compozitori. Poate că aceasta i-a oferit în sfârșit încrederea necesară pentru a termina prima sa simfonie; ea a apărut în 1876, după aproape zece ani de trudă. Celelalte trei simfonii au urmat apoi într-o succesiune îndestul de rapidă (1877, 1883, 1885).

Brahms călătorea adesea, atât pentru afaceri (concerte în turnee), cât și din plăcere. Vizita deseori Italia în timpul primăverii și de obicei se stabilea într-o așezare rurală plăcută în care putea compune în timpul verii. Îi plăcea în mod deosebit să petreacă timpul afară, unde simțea că putea gândi mai limpede.

În 1890, la vârsta de 57 de ani, Brahms a decis să renunțe la activitatea de compoziție. S-a dovedit mai târziu, însă, că nu și-a putut respecta decizia și în anii premergători morții sale a scris un număr de capodopere recunoscute, inclusiv cele două sonate pentru clarinet (1894) și cele Patru Melodii Serioase (Vier ernste Gesänge, 1896).

În timpul terminării melodiilor din cadrul celei de-a CXXI-a compoziții ale sale, Brahms a căzut lovit de cancer (sursele sunt incerte asupra localizării bolii, dacă era vorba de ficat sau pancreas). Starea i s-a înrăutățit treptat și la 3 aprilie 1897 s-a stins din viață. A fost înmormântat la Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.