Votez pentru că...

   Votez pentru că visez. Visez să nu mă mai intereseze ce fac Parlamentul, Instituția Prezidențială, Guvernul și partidele politice. Visez ca românul să nu mai omoare capra vecinului, ci să-i vândă acestuia varza pe care o produce. Visez ca „merge și așa” să reprezinte o variantă îmbunătățită. Visez ca doctorii, polițiștii, justiția... să aibă cât mai puțin de lucru. Visez ca nepoții mei să râdă mai frumos și mai sincer decât copiii mei. Visez ca spațiul și timpul să aibă aceeași valoare la Satu Mare ca la București, iar la București ca la, în ordine alfabetică, Berlin, Bruxelles, Londra, Madrid, Paris sau Roma. Visez ca cel care predă să aibă cunoștințe mai aprofundate decât ale aceluia căruia îi predă.

   Votez pentru că știu. Știu că viața pe care o ducem este frânată în dezvoltarea ei. Știu că nu există perfecțiune, dar un pas înainte înseamnă să te apropii de ea. Știu cât este aria cercului sau teorema lui Pitagora pentru că știu să le demonstrez. Știu că românii sunt inteligenți, talentați și muncitori fără să-mi confirme italianul, englezul, spaniolul sau germanul. Știu că există vf. Moldoveanu și Delta Dunării pentru că le-am bătut cu piciorul; Brâncuși și Eminescu pentru că am crescut la umbra lor; Ateneul Român și gorunul de la Țebea pentru că m-am adăpat din fluidul ce-l emană... Știu că există Everest și Estuarul Amazonului pentru că am avut învățători; Michelangelo și Shakespeare pentru că m-am înălțat prin spiritul lor; Wiener Staatsoper și ansamblul Stonehenge pentru că m-am adăpat din fluidul cel emană...

   Votez pentru că nu sunt singur. Nu sunt singur în mine. Nu sunt singur în familia mea. Nu sunt singur în anturajul meu. Nu sunt singur în lumea mea.

   Votez pentru că vreau. Vreau să exist. Vreau să existăm. Vreau să am încredere. Vreau să visez. Vreau să știu. Votez pentru că nu vreau să dau vina pe mine.

De zbateri

   Eram la Hamburg. Spre nouă dimineața. Călătorisem toată noaptea. Mai era ceva timp până să se deschidă zăvorul. La poartă erau circa 40-50 de persoane. Ne-am hotărât să bem un ceai pe undeva și să ne întoarcem ca să ne ducem la bun sfârșit intenția. Ceaiul, sendvișul și cafeaua au dispărut în liniște. Ne întoarcem la poarta ferecată și... ce să vezi... De la poartă, pe lângă ziduri, se formase o coadă de circa 200-250 de persoane. Ne așezăm cuminți la coadă. Era în jur de 9,30. După vreun sfert de oră mi se pare că ne mișcăm cam greu. Trec dea lungul siluetelor mai mult tăcute decât dornice de conversație, ajung la poartă și mă dumiresc. În curtea largă mai erau cam tot pe atâția dornici de a vota. După circa patru ore în care răbdarea unora a cam ajuns la limită, inclusiv a unuia dintre noi, am ajuns în cabina de vot. Eram și nu eram hotărât pe cine să votez. După vreo trei minute de zbateri, după ce am citit pe toți candidații eligibili pentru un scaun la Parlamentul European, m-am hotărât să votez persoane nu un partid. I-am luat doar pe cei care îi cunoșteam (sau aveam impresia că îi cunosc) și după o recântărire am pus ștampila pe cei cu puteri native latente.

   Afară se apropia de ora două a după-amiezii și coada era de circa trei ori mai lungă decât cea la care ne așezasem. Hm! Mulți dintre ei nu mai aveau cum să ajungă să voteze. Mi s-a părut corect să nu le spun nimic. Cine știe... poate se întâmplă o minune... Cam 60-70% din cei prezenți susțineau cu tărie că USR ne va salva. Vreo 15-20% păreau dispuși să meargă pe un partid tradițional: PNL. Cei cu PSD-ul ori nu existau, ori nu aveau curajul să se pronunțe. Marea majoritate erau tineri între 20 și 40 de ani. Unii cu copii, alții cu copiii altora pentru a se putea băga în față. Niște viitoare mame autentice, altele prefăcute... În fine, marea masă a oamenilor era civilizată. Ceva rumoare s-a făcut când a venit cineva și a anunțat că mașinile cu număr de România au fost amendate pentru parcare ilegală.

   După cinci luni și două săptămâni m-am aflat, alaltăieri, din nou în fața urnei. Din nou zbateri. Când am plecat de acasă știam doar pe cine nu votez. Dacă ăla n-ar fi semnat... dacă celălalt n-ar fi negat... dacă ăsta n-ar fi cerșit... Din capul locului am decis să nu votez un anumit partid ci omul și uite așa, de la o zbatere la alta, m-am trezit punând ștampila pe omul de cultură.

   Dezbateri. O lege nescrisă a alegerilor prezidențiale spune că cel mai slab în sondaje are câștig de cauză (în sensul că își îmbunătățește procentajul) în dezbateri directe. Acesta este motivul pentru care în primul tur toată lumea provoca la dezbateri doar pe cei aflați în sondaje înaintea lor. În turul doi o dezbatere neamț - docilă este imposibilă. Nu are cum să aibă loc. Docila a făcut o provocare. Neamțul n-a ridicat mănușa. Deocamdată. Eu cred că nici nu are să o ridice. Mai cred că dacă ar ridica-o, docila nu s-ar prezenta.

   Propunerea mea ar fi ca cei doi, fiecare separat dar concomitent, să se pună la dispoziția a câte unui juriu format din cinci jurnaliști, din toate mediile (TVR, DiGi 24, Antena 3, PRO TV și Realitatea) și să răspundă la patru întrebări de la fiecare jurnalist. Pentru ca talentul meu de regizor să se apropie de perfecțiune (sâc!) mai propun ca în final, fiecare din candidați să poată pune o întrebare celuilalt candidat prin intermediul unui membru din juriu.

  

  

O toamnă frumoasă

   Atunci când frunzele viței de vie prind o dantelă ruginie, iar boabele de struguri se îndulcesc mângâiate de soarele din ce în ce mai pieziș, atunci începe toamna. Atunci când frunzele nucilor se aștern prin livezi peste fructele decojite de verdele ce feștelește mânuțele nerăbdătoare, atunci e toamnă. Atunci când frunzele stejarilor îmbrobodesc obrajii cărărilor de munte lăsând din ce în ce mai golașe coroanele tăcute precum condorii, atunci e toamnă iar.

   E toamnă și pentru Irina Begu, care a lăsat marile turnee de tenis cu zeci de mii de spectatori și milioane de telespectatori pentru anonimatul unei săli de sport din Szekesfehervar, cu lumina deranjând prin ferestre (vezi foto, astăzi, 6-1, 6-3 în sferturi cu slovaca Rebecca Sramkova, într-un turneu anonim ITF feminin), în condiții de joc mult inferioare locului 115 pe care îl ocupă în acest moment. Nostalgia acelui loc 22 din topul mondial a cuprins-o la 5-0 în setul secund. Au trecut trei ani de atunci. A trecut și ea de momentul amintirilor. E toamnă și pentru ea. Face o figură plăcută în turneele de dublu, unde experiența are atuuri în fața condiției fizice și reflexele în fața anduranței.

   Să revenim la fotbal. După părerile controversate asupra rezultatelor naționalei lui Contra în antractul dintre etapele a XII-a și următoarea, să privim spre Liga noastră cea de toate serile:

   Capul de afiș al etapei se va disputa la Cluj în singurul meci de sâmbătă. Craiova va încerca să profite de incapacitatea lui Dan Petrescu de a se ocupa de două lucruri concomitent, incapacitate deocamdată doar proverbială pentru că, încă de la alcătuirea loturilor, a demonstrat că are atenția distributivă. Mizez (imaterial) pe victoria gazdelor.

   Luni seara se dispută, consider eu, al doilea joc ca importanță din această etapă cu număr fatidic: derbiul Moldovei de nord că în sud nu mai avem echipe. Interesantă este și distribuția celor 14 echipe din primul eșalon: două din Moldova, patru din Ardeal și opt din restul țării (sâc!). Orice rezultat este posibil. Chiar și o victorie la scor a uneia dintre combatante.

   Urmează un set de trei meciuri interesante în care oaspetele sunt mai mult (Viitorul) sau mai puțin (Gaz Metan și Astra) favorite. Gazdele, Dinamo în cazul găzarilor și Sepsi în cazul giurgiuvenilor, au doar șansa victoriei la limită sau a egalului de salon. Cei de la Clinceni nu au nici o șansă. Nici măcar pe cea datorată unui joc prost al Viitorului sau al unei eventuale superiorități numerice.

   Jocul SB-iștilor la Ploiești, unde gazde sunt ChindiaTârgoviște, ar trebui să le arate exact unde se află în acest moment numele sonore din componență raportate la poziția din clasament. O victorie m-ar face să mă repoziționez față de valoarea de antrenor a lui Vintilă. Totuși sper că Moldovan își va impune punctul de vedere.

   Meciul rămășițelor este chiar în deschiderea etapei la Tg. Mureș. Titlul de gazde îl poartă Hermannstadt, iar cel de oaspeți Voluntari. Cred că ardelenii se vor impune lejer. Chiar la scor...

  

  

Bârna de sub privirea lui Barna

   Barna oriunde se uită vede doar bârna sa, adică toiagul de președinte. Nu-i pasă că e doar o nuia. Orgoliul său nemăsurat îl face să calce pe interesele propriului partid și a propriului electorat. Pentru a-și atinge ținta, deocamdată turul doi, Barna are nevoie ca doamna docilă să rămână la guvernare. Doar așa electoratul PSD va oscila (diviza între PSD, Pro România și, în mintea lui, USR). Dacă PNL preia hățurile este posibil ca Barna să-și ia adio de la turul doi. Mai corect spus va fi la mare luptă cu actorașul de astăzi, actorul de ieri.

   Barna este conștient de imposibilitatea ca alegerile anticipate să aibă loc dar haosul creat îl avantajează pe el. Pe el personal. Nu partidul lui, nu electoratul lui și, mai ales, nu românii de rând. Din contră. Adică nu vom avea buget și automat vom avea nimic. Dacă USR (USR, nu Barna) nu ia măsuri este tot un fel de PSD. Restul sunt numai sloganuri. Cred că vor avea o surpriză mare la alegeri. Cred că românii s-au fript de prea multe ori ca să mai admită un fripturist.

   Cea mai cerebrală atitudine în aceste zile o are Ponta, dar el are prea multe tinichele legate de coadă. Chiar dacă în atitudinea sa se remarcă faptul că nu se promovează absolut de loc pe sine, ideea de al băga pe actoraș la înaintare arată că îi trebuie cineva ușor de manipulat. Am zis corect: actorașul este ușor de manipulat! Aura de personalitate puternică este doar un fals. Gândiți-vă doar ce roluri a jucat pe scenă și în platouri. Orice regizor de valoare folosește în rolurile personajelor actori al căror caracter se apropie de ceea ce a gândit scenaristul sau de ceea ce crede el că a gândit scenaristul.

   Urgența este justiția și alegerea primarilor. Din păcate acestea nu pot fi aduse la normal decât prin intervenția în forță. La vot nu va ieși nicicum. Pentru justiție sunt prea mulți penal(izabil)i și întovărășiți în parlament ca să iasă la vot, iar pentru alegerea primarilor în două tururi PSD-ul și UDMR-ul au controlul și, în cazul acesta, disciplina de partid necesare.

   Nici despre Johannis n-am cuvinte foarte bune dar, la această oră, se dovedește că și-a jucat bine rolul de candidat. Probabil e cel mai puțin implicat în rostogolirea de rău augur a politicii românești. E singurul care a mai încercat să frâneze bolidul. Cu saboți de catifea nu avea cum, iar piciorul în prag nu l-a pus de frica durerii de la degetul mic. Pentru el era mai aproape decât durerea poporului. Deocamdată altul nu avem.

   Despre ALDE nu prea am ce spune. Oricum în șapte-opt luni dispare sau se înregimentează în alte variante. Nu exclud nici o alipire de USR dacă Barna nu pică după prezidențiale (dacă intră în turul doi nu pică, dar nici USR-ului nu-i va fi mai bine). Cel mai haios ar fi o alipire Băsescu - Tăriceanu dar nu e posibil așa ceva. Hă, hă... cu Petrov?

   Despre PNL nu am spus nimic. Nu știu ce să spun. Faptul că și-a asumat conducerea guvernului cu toate aceste belele pe cap mă fac să pun capacul pe călimară. Cu speranță. Cu toate că știu că iar se va dovedi că speranța moare ultima. Da-le-ar Domnu' minte!

Derbi

   În urmă cu aproape 11 ani scriam despre originea cuvântului derbi, adică despre Derby:

    „Oraș în mijlocul Angliei. Cam de doua ori cât Satu Mare. Nod de cale ferată. Industria siderurgică reprezintă ocupația celor mai multi angajați. La număr nu sunt departe nici cei care construiesc motoare Rolls Royce pentru avioane. Dacă te duci până acolo poți admira o catedrală din secolul al șaisprezecelea și un muzeu al mătăsii.

    Motivul pentru care am adus in discuție numele acestui oraș se leagă totuși de sport. Toată lumea știe ce este un derby [pronuntie: da:bi]. Cred că mai puțini știu de la ce vine denumirea. Nu prea are legătură cu orașul Derby decât prin faptul că aici aveau loc în secolul trecut curse de cai. Mai la sud și mai la vest de Londra se află o altă localitate implicată în acest traseu: Epsom. Aici nu este numai un important colegiu englez ci și un hipodrom celebru cu o sumedenie de curse de cai. Fiecare cursă poartă o denumire. In secolul al XVIII-lea, prin 1780, s-a născocit o cursa căreia i s-a dat numele "derby" dupa locul de obârșie al organizatorului, contele Edward Stanley. Este o cursă care se desfășoara și astăzi la Epsom. O cursa clasica de trap, uneori de galop, a armăsarilor (nu si a iepelor, motiv pentru care astăzi, în Anglia, nu exista derbiuri feminine la nici un sport) în vârstă de trei ani.

   Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat ca un strănepot al acestui Edward Stanley, Henry, a fost membru de onoare al Academiei Române. A făcut în Principate o ancheta în legătură cu justețea luptei pentru unire. A alcătuit totodată o antologie în 1871 din poeți români dintre care nu au lipsit Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu sau Cezar Bolliac.”

Cursiera

   Vacanța de vară începuse de câteva zile. Clasa a șasea trecuse mai mult cu bune. Leneveam în pat și simțeam cu adevărat ce înseamnă expresia: „ce bine e acasă!”. Până în iarnă, fusesem „cazat” timp de un an și jumătate la un internat corecțional din Săcele (jud. Brașov) nu neapărat pentru că aș fi fost un copil problemă ci pentru că nu mai avea cine să mă întrețină. Pe tata îl părăsise mama pe când eu nu împlinisem un an (nerespectarea fidelității conjugale) iar mama se împrietenise prea mult cu alcoolul și fusese trimisă, după ce terminasem clasa a patra, la un spital de tip sanatoriu din Adășeni (jud. Botoșani), unde era și pacient și infirmieră.

   Din iarnă mama venise acasă mult mai frumoasă. M-a recuperat. Chiar dacă banii reprezentau o problemă eu nu simțeam asta. Iubirea de care eram înconjurat îmi ținea loc de toate. Lungit pe recamier îmi priveam pijamaua cu buline și-mi aduceam aminte de serile din martie când, cuibăriți în fotoliile-pat, nu prea noi, pe care le primisem de la o mătușă, ne uitam vrăjiți la televizor în fiecare seară la „Cerbul de Aur”. Simțeam bucuria din sufletul mamei cum bubuia că suntem împreună. Era un sentiment reciproc greu de descris. Roddy Mc Neil, Margareta Pâslaru (fusesem acasă la mama ei în urmă cu vreo doi ani), Dan Spătaru și Rita Pavone... (pe ei mi mai aduc aminte) ne încântau de pe scena Teatrului Dramatic din Brașov (biletele ar fi fost mult prea scumpe pentru portofelul mamei). Pe lângă notele pe care le primeau de la arbitri (mai puțin Rita, ea fiind vedetă) mai primeau note și de la mine. Ale mele erau mai importante. Notate cu creionul în Caietul Festivalului aveau să fie un subiect de discuție a doua zi la școală și în curte la Țuțu, după ce jucam un tenis cu palete din lemn pe un teren scrijelat în colbul unui pământ denivelat. Doar venise primăvara și se apropia Roland Garros-ul.

   Așadar vacanța îmi prelungea diminețile în lenjeria care nu mai mirosea maro, a săpun de rufe. Strada Lungă, calea ferată și cerul senin treceau prin sticla subțire a geamului (iarna mai trecea și frigul). Mi-am luat slipul, pantalonii scurți și un tricou și am coborât în curtea înțesată de mașini grele ce țineau de atelierelor de la parterul locuinței noastre. În trecut aparținuseră CFR-ului, ca anexă la Gara Bartolomeu din Brașov, atunci era parcul de mașini al unui grup de șantiere. M-am strecurat printre mastodonți fără să mă murdăresc și am ieșit pe poarta larg deschisă, poartă pe care duminica băteam covoarele.
   La nici o sută de metri, pe Lungă, era ștrandul Dezrobirea (CIBO de mai târziu, aparținea de fabrica de CIocolată și BOmboane). Micuț, cu un bazin olimpic, înghesuit între plopi, era răcoarea mea din fiecare vară de atunci și până la terminarea facultății. Acolo eram prieten cu toată lumea: cu preșcolarii pe care îi învățam Păcălici și fotbal; cu cei de-o vârstă cu mine cu care jucam leapșa în apă și fotbal; cu tinerii muncitori și studenți cu care jucam volei și fotbal; cu cei de vârstă medie cu care  jucam remi și fotbal și cu cei mai în vârstă ale căror povești de viață le ascultam și cu care nu jucam fotbal. Când aveam nevoie să fiu singur dezlegam rebus sau citeam. Citeam foarte mult. Citeam orice. Bibliotecarele de la școală și până la cele de la județeană mă îndrăgeau.
   Acolo, între plopi, retras într-un colț, era un nuc. Un nuc mare, al cărui frunziș umbrea o bună parte a bazinului păstrând apa rece până dincolo de prânz. Rece și verde. Acolo se juca leapșa. Nucul avea rădăcinile într-o curte micuță care făcea parte din cvadratul ștrandului. Acea curte m-a fascinat. De acolo, din când în când, intrau și ieșeau copii, tineri și oameni cu biciclete. Biciclete cu coarne întoarse. Noi le spuneam cursiere.
   Am intrat și eu acolo, curios să mă dau și eu cu cursiera. Învățasem încă de țânc să pedalez. La început nu ajungeam la pedale. Luam bicicleta vecinului bunicii, mă urcam într-un vârf de pantă și-mi făceam vânt pe drumul colbuit spre centrul satului (Cuza Vodă, comuna Bivol - astăzi Viișoara, raionul Dorohoi sau Darabani, regiunea Suceava pe acea vreme). Mai târziu nu ratasem nici o ocazie ivită să mă urc în șa.
   Nici astăzi nu înțeleg de ce am fost respins. Nici măcar nu m-au lăsat să mă urc pe o bicicletă. Probabil am prins pe cineva într-o zi proastă. Tânjeam să încerc și eu. Din păcate nu am mai avut curajul să mă apropii de portița aceea de sub nuc. În viața mea nu am mai avut ocazia să mă urc pe o cursieră.
  

O nouă etapă după etapa a noua

  Pentru derbiul etapei trebuie să așteptăm până luni. Ca și etapa trecută cel mai interesant meci se joacă luni. La orele de maximă audiență joacă alții. Așadar, la Ovidiu, viitorul fotbalului românesc (de Nooijer, Houri, Rivaldinho și, eventual, Eric) dau ochii cu străinul Rusu. E doar un joc de cuvinte. Admir ce face Hagi la Ovidiu. Aș fi dorit să fi făcut această academie într-un oraș mai mare care să aducă mai mulți spectatori în tribune. Revelația Poli Iași ar putea profita de euforia puștilor după victoria detașată (doar pe tabela de marcaj) din fața găzarilor și să le pună probleme.

   Astăzi ne vom delecta cu un alt meci nu numai interesant ci și important pentru partea superioară a clasamentului. Găzarii nu ar trebui să jelească prea mult după deplasarea de la Ovidiu deoarece au jucat bine. Problemele de acolo s-au numit Căbuz și câteva inadvertențe în apărare. Craiovenii ar putea specula și ei astfel de oportunități. Forța de atac dezvoltată de Fernandes, Dumitru, Olaru de la gazde și Pițurcă de la oaspeți ne vor oferi un meci spectaculos cu multe goluri. Hai fotbalul!

   Campioana, după victoria formidabilă din Liga Europa, ar putea fi tentată să trateze meciul de pe Arena Națională mai lejer ținând cont de locul ocupat în clasament de FCSB. Nu cred că va fi așa deoarece există și orgolii. În general orgoliile expansive duc către eșec, acum s-ar putea să fie factorul revigorant. Aștept un joc aprins în care gazdele să consfințească sau nu revirimentul de care a dat dovadă în ultimele două jocuri.

   Dinamo, la fel ca și FCSB-ul, trebuie să arate că ultimele rezultate (două victorii și un egal) nu sunt întâmplătoare. Sunt curios de prestațiile lui Budescu la gazde (Astra) și D. Popa la oaspeți. Partida de la Giurgiu ar putea lâncezii pe alocuri dar cred că va fi pigmentată cu inserții de spectacol.

   Meci de mare interes printre ardeleni: Sepsi (Oltul) contra Hermannstadt (Sibiu). Lăsând la o parte denumirile cu tentă etnică jucătorii celor două echipe se vor încleșta într-o dispută sportivă, așa că, noi, suporterii, vom „suporta” cu aplauze reușitele din iarbă. Jocul contează pentru partea superioară a jumătății inferioare. Off! E complicat.

   Un joc care la prima vedere va fi dezechilibrat s-ar putea solda cu surprize. În cele nouă etape de până acum gazdele, botoșănenii, au înregistrat șase jocuri încheiate la egalitate, iar oaspeții, târgoviștenii, au suferit cinci înfrângeri. Așadar surpriza ar fi victoria lui Viorel Moldovan în fața lui Marius Croitoru.

   Derbiul „celor cari nu cuvântă” aș prefera să se încheie la egalitate. Voluntari și Clinceni, cele două echipe cu tribunele goale pentru nivelul primului eșalon, să facă loc Măriei Sale Suporterul. Așteaptă Ploieștiul, Clujul, Constanța, Timișoara, Brașovul (ăștia deocamdată așteaptă degeaba), Aradul, Oradea, Baia Mare, chiar Satu Mare (tot degeaba)... și Giuleștiul.