Amintiri despre viitor

     Am împrumutat acest titlu, după cum bine v-ați dat seama, de la Erich von Däniken, cel care a încercat, după părerea mea a și reușit, să înmulțească la infinit numărul întrebărilor fără răspuns din domeniul realismului fantastic. Este o lectură pe care o recomand chiar dacă a fost scrisă cu mai bine de jumătate de secol înainte. Asta pentru că aproape toate nelămuririle parcurse în acele rânduri, mai ales cele cu privire la civilizațiile dispărute, sunt la fel de actuale probabil mult timp de acum înainte.

    De ce mi-am adus aminte de această formulare anacronică? Păi pentru că am fost la meciul Rapidului cu CFR din etapa a doua și mi-am adus aminte cum va câștiga Rapidul campionatul. Privind așa peste umăr mi-am adus aminte de meciurile bune și foarte bune pe care le va juca împotriva echipelor din partea superioară a clasamentului și de sincopele, unele chiar din zona realismului fantastic, pe care le va suferi din când în când, mai exact chiar atunci când te aștepți mai puțin.

    Revenirea pe Giulești a fost un conglomerat de sentimente în care se amestecau amintiri despre viitor și speranțe despre trecut. Stadionul Giulești era mult schimbat față de cel pe care l-am cunoscut în urmă cu o veșnicie, asta fâcând abstracție de faptul că nu mai e același, fiind demolat din temelii și reconstruit. I se spunea Potcoava pentru că peluza din partea de nord nu exista. Nici sala de sport din acea zonă nu exista.

    Sub tribuna întâi, cea dinspre Calea Giulești, se aflau o grămadă de săli pentru antrenamente și practicarea diferitelor sporturi, birouri și un fel de minihotel pentru sportivi, vestiarele pentru echipele de seniori și cele de tineret rezerve și toate ambițiile mele pentru a reprezenta Rapidul la nivel înalt. Au fost spulberate toate. Mai întâi ambițiile, după ce conducerile tehnice și administrative de atunci m-au lăsat să înțeleg că n-am valoare de prima echipă.

    Spațiile de sub tribuna a doua le cunoșteam mai bine. Acolo mi-am petrecut mult timp după antrenamente. La sala de popice admiram campionii naționali și europeni în tehnica de lansare a bilei către regina cu cei opt soldăței de la capătul celălalt al pistei. Uneori mă aflam chiar eu acolo, ridicând bilele și așezându-le pe dispozitivul bazat pe gravitație pentru revenirea lor la protagoniști, dar cel mai mult îmi plăcea când după ce le țineam scorul cu creta pe niște tăblițe mă lăsau să arunc și eu câteva bile. Tot aici, sub tribuna a doua, se afla sala de volei, sala în care am văzut o sumedenie de meciuri ale Rapidului, pe acea vreme la mare luptă pentru titlul național cu Dinamo. Ba chiar și o finală a Ligii Campionilor la volei masculin între Rapid și Dinamo am văzut. Rapid ajuns să câștige finala în calitate de câștigătoare a Campionatului Național din anul precedent, iar Dinamo în calitate de deținătoare a Ligii Campionilor. Vă dați seama ce valoare avea voleiul românesc pe acea vreme? Gândiți-vă că echipele românești aveau în componență doar jucători români.

    În spatele tribunei a doua se afla de fapt spațiul meu preferat. Începând de la bazinul de înot în aer liber în care i-am văzut pe poloiștii rapidiști spulberând naționala Cubei cu 9-0 într-un amical și până sub Podul Grant. Nu actualul Pod Grant, ci cel de atunci, metalic, cu zăbrele despre care aveam să învăț mai apoi la facultate la rezistența materialelor. Aici se aflau în aer liber, rând pe rând, un teren de baschet în care îmi exersam aruncarea la coș în diferite jocuri precum „obligata” sau „33” sau „Turul Franței”. Mai erau două terenuri de tenis de care nu mă puteam apropia pentru că o rachetă era prea scumpă pentru mine și cu „rachete” din funduri de lemn sau mai știu eu ce improvizații, cum mă jucam cu ani în urmă la Brașov, nu mă lăsau pe teren. Mai încolo se afla terenul de handbal bitumat pe care făceam majoritatea antrenamentelor pe perioada junioratului la nea Costea.

    Pentru terenul de zgură, care se afla chiar aproape de Podul Grant, trebuie să deschid un paragraf special. Am atâtea amintiri presărate în colbul acelui teren... Povestea a început chiar în toiul examenului de admitere la liceu, atunci când unul din examene a fost amânat pentru după-amiază (nu știu din ce cauză). Îmbrăcat în costumul de elev nou-nouț pentru care mama și-a cheltuit ultimul bănuț m-am dus pe acel teren și timp de patru ore am jucat fotbal cu muncitorii de la CFR (frânari, mecanici și controlori deopotrivă). Îmi dădusem eu vestonul și cămașa jos, dar pantalonii arătau cum nu se poate mai colbuiți. Noroc că nu i-am rupt. Pentru restul poate găsesc un alt moment să le aștern pe ecranul calculatorului.

    Eeei! Și acum mai simt în gură esența ceaiului cu lămâie ce-l primeam la sfârșitul antrenamentului din după-amiezile friguroase de iarnă. Se amesteca cu mirosul de revulsin al vestiarului de lângă sala de mese...

    Opriți războiul!