Seara de joi, 23 martie ni-l readuce la pupitrul de pe scena Filarmonicii de Stat Dinu Lipatti pe dirijorul chinez Junping Qian. Acesta revine în Satu Mare la doar treisprezece luni de la prima sa apariție în fața publicului din municipiul nostru. În numărul nostru din 14 februarie anul trecut găsești biografia acestuia. Abonamentul cu nr. 32 este valabil în această săptămână.
Primele acorduri se vor auzi de la ora 19 și vor avea nevoie de întreaga abilitate a dirijorului de a capacita Orchestra Filarmonicii Dinu Lipatti în lumea lui Leonard Bernstein, mai precis în tumultoasa uvertură a operetei „Candide”. „Candide” este bazată pe romanul cu același nume din 1759 al lui Voltaire. Opereta a fost interpretată pentru prima dată în 1956 cu un libret de Lillian Hellman, dar din 1974 a fost interpretată în general pe un text al lui Hugh Wheeler care este mai fidel romanului lui Voltaire.
Apoi, după câteva momente în care trebuie să ne revenim după trepidanta uvertură, vom aplauda pătrunderea pe scenă a pianistului român Csiky Boldizsar jr. și ne vom adapta atmosferei cromatice a lui George Gershwin, a cărui „Rapsodie în albastru” probabil ne va fermeca. Și biografia lui Csiky Boldizsar jr. o puteți găsi în arhiva de pe site-ul nostru în data de 13 noiembrie 2020. „Rhapsody in Blue” este o lucrare pentru pian și orchestră compusă de George Gershwin în 1924, care combină elemente de muzică clasică și jazz. Lucrarea a fost orchestrată de Ferde Grofé în trei ocazii, în 1924, 1926 și în cele din urmă în 1942. Prima a avut loc în cadrul unui concert intitulat „Un experiment în muzică modernă„ pe la Aeolian Hall din New York, interpretată de orchestra lui Paul Whiteman, comisarul operei, cu George Gershwin la pian. Manualul de muzică „Cambridge” consideră că „Rapsodia albastră” a determinat reputația lui Gershwin ca un compozitor de renume și a devenit de atunci una dintre cele mai populare lucrări orchestrale din America.“ În plus a dat numele unui trandafir.
În ultima parte a „Concertului simfonic” de joi vom trece la o muzică mai grea. Vom părăsi frivolitatea operetei și imprevizibilul rtitm de jazz și ne vom concentra pe „Simfonia nr. 5” în mi minor a lui Piotr Ilici Ceaikovski. Aceasta a fost compusă între lunile mai și august ale anului 1888 și a fost interpretată pentru prima dată la Sankt Petersburg (Teatrul Mariinsky) în același an (17 noiembrie), sub conducerea directă a lui Ceaikovski. Este dedicată lui Theodor Avé-Lallemant.
Povestea pianului începe la jumătatea secolului al XII-lea cu primul său strămoș - monocordul cu clape - căruia ulterior i-au fost adăugate mai multe coarde, transformându-se în mai cunoscutul clavicord, care funcționa printr-un mecanism de atingere a coardelor în momentul apăsării clapelor. Până la începutul secolului al XV-lea, clavicordul ajungea să aibă zece coarde, fiecare dintre ele producând cel puțin două note prin atingerea coardelor în două puncte diferite pe lungimea acesteia.
Un alt instrument premergător pianului a fost clavecinul, care producea sunete atunci când în urma atingerii clapelor coardele erau ciupite de pene de lemn, așa cum buricul degetelor ciupește coardele de chitară. Acesta avea însă dezavantajul de a nu permite celui care cînta să ofere dinamism muzicii. Deși a fost des utilizat pe parcursul a două sute de ani, până în secolul al XVIII-lea claviatura sa ajungând până la opt octave, clavecinul a pierdut treptat teren în fața unui nou instrument numit pianoforte.
În 1709, italianul Bartolomeo Cristofori din Padova, fabricant de clavecine, începea construcția primului mecanism de pian pe principiul atingerii coardelor cu ciocănele, fără ca acestea să rămână în contact cu coarda după producerea sunetului. În plus, impactul ciocănelelor putea fi controlat cu ajutorul pedalelor. Denumirea de pianoforte, menținută până în 1850, a fost dată tocmai datorită acestui principiu de funcționare care permitea obținerea unui sunet variat și clar, mai lung sau mai scurt, mai tare sau mai încet, în funcție de dorința celui care acționa clapele.
Invenția lui Cristofori a fost menționată pentru prima dată în 1711, împreună cu o schiță a instrumentului, într-un document scris de către Francesco Scipione Maffei, constituind sursa de inspirație pentru prima generație de fabricanți de piane. De-a lungul vieții, Bartolomeo Cristofori a construit aproximativ douăzeci de piane, doar trei dintre acestea, care datează din anul 1720, păstrîndu-se până în zilele noastre în muzee din Europa și SUA.
Cuvântul pian este o formă prescurtată a termenului pianoforte, termenul italian pentru versiunile anilor 1700 ale instrumentului, care la rândul său derivă din „gravicembalo col piano e forte” (clavecin cu sunet slab și puternic). Termenii muzicali italieni piano și forte se referă la variații de volum (de exemplu intensitate sonoră) produse ca răspuns la atingerea pianistului sau a presiunii pe clape: cu cât o clapă este apăsată cu o viteză mai mare, cu atât este mai mare forța cu care clapele apasă coardele, deci cu atât este mai puternic sunetul produs de nota respectivă si cu atât este mai puternic atacul partiturii. Numele a fost creat ca un contrast cu clavecinul, un instrument muzical care nu permite variații de volum.
Elementele esențiale pentru producerea sunetului într-un pian sunt: coardele metalice (1) lovite de ciocănelul din lemn cu cap de pâslă (2), călușul (3) pe care sunt fixate coardele prin intermediul unor șiruri de cuie metalice, și care transmite vibrația coardei către placa de rezonanță din lemn (4), care are rolul de a transforma vibrația coardei în unde sonore. Coarda singură produce un sunet aproape inaudibil, datorită suprafeței sale foarte mici, iar placa de rezonanță, care are o suprafață considerabil mai mare, transformă vibrația coardei mult mai eficient în sunet, punând în mișcare un volum mare de aer (vezi și imaginea alăturată).
Opriți războiul!
