Vocea inimii

Păstrat undeva înlăuntrul cotloanelor auriculelor sau ventriculelor mele personale, (donaţii nerambursabile de la părinţi) sentimentul latin a răbufnit aseară (alaltăseară pentru cei care citesc aceste rânduri în ediţia printată), puţin după miezul nopţii când Howard Webb a pus capăt calvarului vieţii sale. Cred că e cea mai proastă prestaţie a lui din întreaga carieră profesionistă. În afara litigiilor din suprafeţele de pedeapsă pe care le-a judecat corect, a avut o serie întreagă de decizii aiurea, pot spune chiar că a pierdut jocul din mână, a fluierat mult şi inconsecvent. A făcut chiar şi o greşeală de începător.
La un duel pentru minge între doi combatanţi, spaniolul rămâne la pământ, arbitrul consideră că nu a fost vreo infracţiune (cu siguranţă nu a lăsat avantaj cum s-ar putea presupune), jocul continuă, peste vreo 15 secunde cere spaniolilor să trimită mingea afară, se duce lângă plângăcios (Iniesta) care aştepta să-şi mai tragă sufletul pentru golul de mai târziu, acordă inexplicabil cartonaş galben olandezului şi, stupoare, reia jocul cu aruncare de la margine pentru olandezi.
Faza aceasta mi-a adus aminte de un coleg de arbitraj ajuns mare arbitru, care pe la începuturile carierei sale a acceptat o schimbare de jucători în timp ce mingea se afla în joc, în braţele portarului, după care a reluat jocul cu degajarea portarului din mână.
Mă gâdilă orgoliul şi nu pot să nu remarc acurateţea cu care am dat primul unsprezece al celor două finaliste încă de joi. Pentru conformitate citiţi pe ienasoiu.blogspot.com articolul "Redundanţe".

25.541 de zile

Luis Aragones la cei 69 de ani si 338 de zile a stabilit un record. As vrea ca acest record sa fie depasit de un roman. Bine, la el n-ar fi primul trofeu european ridicat deasupra capului, dar atunci echipa pentru care il ridica era din Stanbul si eu vreau ca in privirile sale sa se bucure unsprezece romani sadea si prin ei intreaga semintie de la Dromichaites pe de-o parte, Romulus si Remus de cealalta parte, pana la Eminescu, Brancusi, Coanda, Nastase si Iorga.

Jocul in sine a fost bun, chiar mult peste media celorlalte jocuri de la acest turneu final luate in ansamblu. Singurul lucru care a impietat asupra a ceea ce gandesc eu ca as vrea sa vad la orice sport a fost duritatea. Excesiv de dure au fost multe din intrarile celor doua combatante si daca Rosetti ar fi aplicat macar pe jumatate litera regulamentului probabil ca ar fi fost mai putini jucatori pe metru patrat pana in finalul partidei. Pe undeva mi-a parut rau de germani, pentru ca au facut cel mai bun joc din ultimii doi ani, dar Spania a meritat cu prisosinta victoria, fiind echipa care a pastrat stacheta ridicata pe toata durata lunii iunie, iar la o privire mai atenta s-ar putea observa ca si-a batut toti adversarii prin armele lor, depasindu-i pe fiecare net cu un coeficient de siguranta in functie de capacitatea acestora de a le crea probleme. Au luat cam totul. Trofeul, titlul de golgeter, jucatorul turneului, antrenorul turneului, portarul turneului si asa mai departe. Poate doar Arsavin sa-mi mai treaca prin minte. Si un pic Ballak daca n-ar fi fost el cel care a dat tonul la duritatile cu caracter de intimidare.