Vocea inimii

Păstrat undeva înlăuntrul cotloanelor auriculelor sau ventriculelor mele personale, (donaţii nerambursabile de la părinţi) sentimentul latin a răbufnit aseară (alaltăseară pentru cei care citesc aceste rânduri în ediţia printată), puţin după miezul nopţii când Howard Webb a pus capăt calvarului vieţii sale. Cred că e cea mai proastă prestaţie a lui din întreaga carieră profesionistă. În afara litigiilor din suprafeţele de pedeapsă pe care le-a judecat corect, a avut o serie întreagă de decizii aiurea, pot spune chiar că a pierdut jocul din mână, a fluierat mult şi inconsecvent. A făcut chiar şi o greşeală de începător.
La un duel pentru minge între doi combatanţi, spaniolul rămâne la pământ, arbitrul consideră că nu a fost vreo infracţiune (cu siguranţă nu a lăsat avantaj cum s-ar putea presupune), jocul continuă, peste vreo 15 secunde cere spaniolilor să trimită mingea afară, se duce lângă plângăcios (Iniesta) care aştepta să-şi mai tragă sufletul pentru golul de mai târziu, acordă inexplicabil cartonaş galben olandezului şi, stupoare, reia jocul cu aruncare de la margine pentru olandezi.
Faza aceasta mi-a adus aminte de un coleg de arbitraj ajuns mare arbitru, care pe la începuturile carierei sale a acceptat o schimbare de jucători în timp ce mingea se afla în joc, în braţele portarului, după care a reluat jocul cu degajarea portarului din mână.
Mă gâdilă orgoliul şi nu pot să nu remarc acurateţea cu care am dat primul unsprezece al celor două finaliste încă de joi. Pentru conformitate citiţi pe ienasoiu.blogspot.com articolul "Redundanţe".

Redundanţe

Pentru a ne face o idee de ansamblu asupra finalei despre care vorbim până la saturaţie în aceste zile aş încerca să vă atrag atenţia cu câteva aspecte care transcend noţiunea de valoare. Cred că cei mai importanţi factori perturbatori ai valorii intrinseci sunt oboseala şi emoţia.
Oboseala. Pentru a ne putea da seama de gradul de implicare a acesteia în rezultatul finalei va trebui să pornim de la componenţa celor două formaţii. Aici intervine factorul subiectiv. Adică eu. Olanda: Stekelenburg - der Wiel, Heitinga, Mathijsen, V. Bronckhorst - V. Bommel, de Jong - Robben, Sneijder, Kuyt - V. Persie; Spania: Casillas - S. Ramos, Pique, Puyol, Capdevila - S. Busquets, X. Alonso - Iniesta, Xavi, Pedro - D. Villa. Tocmai doream să pledez pentru faptul că ibericii au mult mai multe partide jucate în toate competiţiile la care au participat. Să nu uităm şi de ziua în plus de relaxare pe care o au la dispoziţie batavii. Avantaj Olanda.
Emoţie. Parcursul mult mai greu al peninsularilor ar putea avea un efect negativ asupra acestora. Dacă intră pe teren cu gândul că ce a foat mai greu a trecut s-ar putea să le fie fatal. Cel mai bine ar fi să uite tot, lucru foarte greu de realizat atunci când băutura nu poate fi un factor de luat în seamă în acest sens. Avantaj Olanda.
Tocmai vroiam să trag concluzia că Olanda este pe cale logică viitoarea campioană mondială când mi-a sărit în ochi un fapt care ar putea fi determinant în desemnarea laureatei. Toţi titularii iberici joacă în campionatul spaniol, fapt care îi face să fie mai omogeni. Se cunosc între ei atât prin faptul că sunt coechipieri cât şi ca adversari direcţi. Adică se ştiu şi cu bune şi cu rele. Pot combina, dar se pot şi suplini, iar dacă în vestiar comunica între ei atât despre părţile tari cât şi despre tarele pe care le au, pot deveni o forţă importantă. La olandezi din primul unşpe, patru joacă în Anglia, câte trei în Olanda şi Germania şi unul în Italia. Acest unul, pe nume Sneijder, este singurul jucător care poate câştiga tot în acest an: campionat, cupă, Liga Campionilor şi titlul mondial...

Două sferturi cât un mondial

La Johannesburg s-au jucat două sferturi de finală care ne exemplifică de ce iubim şi în acelaşi timp urâm fotbalul. Mai exact de ce nu ne poate fi indiferent cel mai iubit sport de pe planetă.
Pe Soccer City Stadium s-a pus serios în discuţie noţiunea de sportivitate. Este corect să obţii o şansă de calificare încălcând cu bună ştiinţă şi în ultimă instanţă regulile jocului? Acel henţ al lui Suarez a fost tratat de Divinitate ca o faptă bună, chiar dacă în ROAF procedeul se încadrează la capitolul "Greşeli şi incorectitudini". Ca dovadă supremă este scenariul de la ultimul penalty de departajare înţeles de regizorul transmisiunii precum un "duel" mortal din filmele cu cowboy. El Loco (Nebunul, alias Sebastian Abreu) şi-a jucat perfect rolul şi şi-a ucis adversarul cu un pistol cu apă.
Pe Ellis Park Stadium am văzut un arbitru cu sânge rece care a interpretat corect regulamentul de fotbal. Atât în ceea ce priveşte litera acestuia cât şi raportându-se la spiritul acestuia. Cele două penalty-uri au fost just acordate, chiar dacă în faze pe care arbitri le mai trec uneori cu vederea (hârjoneala din suprafeţele de pedeapsă din timpul executării loviturilor libere, respectiv împiedicarea unui jucător scăpat neperpendicular pe poartă să şuteze din unghi). În ceea ce priveşte un aşa-zis al treilea penalty, acesta nu a existat. Atacantul nu avea nici o intenţie să joace mingea, aceasta fiind blocată de corpul portarului. Intenţia lui a fost clară de a atinge doar mingea şi să se împiedice intenţionat de trupul portarului. Chiar dacă este din Guatemala, Carlos Batres a dat o lecţie de arbitraj multor arbitri.
Nu uitaţi totuşi de uzbecul Ravşan Irmatov. De data aceasta a avut un meci uşor.

Fundaşul dreapta

Chiar dacă în general poartă numărul 2 pe spate este departe de a se spune că este numărul doi într-o echipă de fotbal. Dacă pentru postul de vedetă sunt rezervate numerele 10, 9 sau chiar 1, pentru numărul 2 de pe spate rezultă, în acceptul subconştient al nostru ,postul cel mai puţin important al echipei.
Haideţi să vedem cum se prezintă cele opt sfertfinaliste la acest capitol:
Maicon (Brazilia): după ierarhizarea FIFA este şi cel mai bun fundaş dreapta atât înainte de începerea mondialelor cât şi înaintea sferturilor, având şi un gol la activ; Ramos (Spania): plusul din aportul ofensiv a dus la rocada cu neamţul; Lahm (Germania): în aprecierile FIFA a pierdut locul doi pe care-l deţinea la începutul mondialului în favoarea unui alt european; Lugano (Uruguay): cvartetul de valoare este întregit de un sportiv care înainte de mondiale era mult mai slab cotat decât în prezent; Van der Wiel (Olanda): dacă m-aţi fi întrebat acum trei săptămâni cine este fundaş dreapta la batavi aş fi ridicat stânjenit din umeri în timp ce gândul mi s-ar fi prelugit spre Ogăraru; Pantsil (Ghana): la acesta m-am uitat atent cum i se ortografiază numele; Otamendi (Argentina): un nume care peste vreo doi ani va fi unul dintre primii patru fundaşi dreapta ai lumii dacă îi ţine Dumnezeu oasele laolaltă; Bonet (Paraguay): jucător recondiţionat din mijlocaş în fundaş lateral din lipsă de soluţii.
Conform acestor elucubraţii în semifinale Brazilia învinge Olanda şi Spania cu Germania se vor duela acerb pentru medaliile de argint.

43 -10 - 28

Ce se poate face în 43 de ani? La 43 de ani unii sunt bunici. La 43 de ani eşti în floarea vârstei, copt, realizat sau nu în funcţie de aptitudini şi/sau hazard. După 43 de ani un vin bun se poate numi de colecţie. 43 de ani i-au fost suficienţi şi românului să îşi dea seama că ideile comuniste nu sunt o soluţie.
Câte se pot întâmpla în 10 luni? Liniştit în 10 luni poţi da viaţă. Natural. Pentru 10 luni unii sau lăsat de băut. Alţii de fumat. 10 luni este o perioadă de timp pentru care sacrificiile nu sunt nici prea mari, nici insignifiante.

Când poţi renunţa la 28 de zile. Niciodată. Dar dacă cele 28 de zile sunt tocmai răgazul necesar pentru un concediu? Dacă cele 28 de zile reprezintă tocmai luna cea mai tâmpită din viaţa ta?
43 - 10 - 28. Ani - luni - zile. Unii ar spune că s-a făcut dreptate. Alţii ar spune că degeaba a atins tehnologia culmi pe care acum 43 de ani, 10 luni şi 28 de zile nici măcar nu le-am fi putut plăsmui într-un science fiction. Fotbalul nostru e prea bătrân. E cel mai bătrân sport. În atletism, baschet, ciclism, ... s-au găsit metode de a prima corectitudinea, implicit sportivitatea. În fotbal nu? De ce n-a avut putere Low să admită golul englezilor şi să reia jocul de la centru? Pentru că în urmă cu 43 de ani, 10 luni şi 28 de zile gentlemanii britanici au ridicat Cupa Jules Rimet deasupra capului în condiţii similare. Adversari le erau nemţii.
Joseph "Sepp" Blatter, data naşterii 10 martie 1936.

Europa - America Latină 10 - 9?

Când scriu aceste gânduri ziua de vineri nu şi-a desprins de prea mult timp soarele de pe ramuri aşa încât Cristiano Ronaldo, Luis Fabiano sau Didier Drogba încă nu şi-au îngurcitat prânzul sub atenta supraveghere a paramedicilor şi a antrenorilor secunzi. Doar şase grupe le putem depune în arhivă. Cum tot nu a apucat să se depună praful pe ele, hai să le disecăm un pic prin prisma duelului imediat secular dintre Europa şi America de Sud.
Despre Franţa mai ieri scriam pe blog (ienasoiu.blogspot.com) "...cred în continuare că La Marseillaise nu sună bine în gura lui Malouda şi nici Allez le bleu în speech-ul lui Sarkozy..." aşa că rămânerea lor acasă nu tare m-a impresionat. Mă doare doar triumful în bloc al sudamericanilor (să nu uităm că Mexicul participă în campionatele americii latine atât la nivel de echipe de club gen Cupa Libertadores, cât şi la nivel de echipă naţională, aşa că nu mă certaţi prea tare pentru anomalia geografică de mai sus) în grupa A.
Grecia a plecat în grupa B cu gândul că este a doua favorită şi privea cu o anumită reţinere către Africa, dar uite că cea mai populată ţară a continentului gazdă a rămas cu ofurile codaşa grupei şi surpriza, pentru unii, Coreea capitalistă a făcut din nou pasul către optimi. Concluzia: nici din grupa B nu s-a ridicat vreo europeană, Argentina punctând în schimb pentru rivali.
Una da, alta ba. Cam aşa s-ar putea descrie grupa C. Chiar sunt surprins de neaccederea Sloveniei într-o grupă relativ uşoară. Miercuri dimineaţă erau lideri, iar seara îşi căutau pe sub paturi papucii de casă şi prin baie periuţa de dinţi să elibereze camerele. Englezii au dovedit că nu degeaba şi-au tras antrenor italian. Dacă în ultimul joc le-ar fi ajuns egalul, egal s-ar fi terminat, dar cum în calculele lui Capello era prevăzut şi golul din prelungiri al americanilor s-a pus la adăpost.
Dacă din primele trei grupe în ordine alfabetică reprezentantele Africii au văzut negru în faţa ochilor, iată că blazonul chipurilor de sub Kilimanjaro le-a fost salvat de Ghana. O însoţeşte o Germanie mai slabă decât oricând. Iar mă văd nevoit, cu toată modestia de care nu sunt în stare, să mă citez de pe blog: "Poate că saşii şi şvabii de prin Sibiu şi Timişoara se vor supăra pe mine, dar îi rog pios să pronunţe numele unsprezecelui de bază în cadenţa saxonă. Sau măcar batavă." Grupa D îmi aduce cea mai mare deziluzie. Am dorit din tot sufletul ca sârbii să fie marea surpriză a acestor mondiale. Au dat chix în disputa pe care şi-o acontaseră încă din iarnă după tragerea la sorţi.
Portocala mecanică, după cum remarca şi Vochin, parcă s-a electronizat. Simplu şi concis. Trei meciuri - trei victorii. Fără vâlvă, fără vedete şi fără speranţe pentru adversari. Din păcate următorul adversar este tot unul din Europa. Micuţa sirenă daneză a fost prea măruntă pentru a fi putut face faţă valurilor şi cutremurelor venite dintre Marea Japoniei şi Oceanul Pacific. Lions Indomptables au fost atât de docili încât au lins şiretele HolJapDan-ilor cu incurabilă supuşenie.
Frumos ar fi fost ca prin ultimul minut Noua Zeelandă să ovalizeze puţin Jabulani şi să introducă balonul printre buturi. Cum la fotbal buturile nu sunt chiar aşa înalte precum în sportul lor vedetă, transformarea s-ar fi numit gol şi slovacii repetenţi. N-au trecut clasa campionii mondiali. Un fleac. Un fleac şi atât! Eu şi acum cred că dacă italienii treceau de grupe jucau cel puţin finala competiţiei. Paraguay!?
Chiar dacă nu cunosc încă rezultatele finale ale ultimelor două grupe mă hazardez să fac următoarele afirmaţii:
- toate echipele din America de Sud s-au calificat în optimi;
- şase formaţii europene din treisprezece au reuşit să treacă de grupe:
- doar trei echipe din Europa acced în sferturi;
- scorul general Europa - America Latină va deveni 10-9.

Nu ştiu...

... cine câştigă titlul mondial. Şansă are până şi Hondurasul care speră să-i zvânte pe helveţi, iar nemiloşii lor cotropitori să-şi înece armada pe coastele chilienilor. Aş fi vrut să văd o finală iberică, dar nu se poate. Nu se pot întâni nici în semifinale, chiar şi pentru sferturi probabilitatea e mică. Cristiano Ronaldo spate-n spate cu David Villa. Ar fi fost...
... cine se va încununa cu titlul de cel mai bun jucător al turneului final. Franck Ribery nu va fi. I-a luat locul moşul Diego Forlan sau poate pruncul Carlos Vela. Ce dacă nu prea prinde echipa la "tunari". Are şi el dreptul, nu? Chiar şi pe stângul....
... cine va fi golgeterul turneului final. Între Higuain, Fabiano, Forlan sau Tiago îl prefer pe David Villa. E mai... european...
... cine va arbitra finala. Acum 5-6 ani speram să fie Cristi Balaj, dar n-a depăşit barierele morale ale corupţiei interne şi s-a afundat odată cu fotbalul românesc în mocirlă. Era într-un inel al lui Mobius. Chiar dacă străbătea ambele faţete ale panglicii tot impostor ajungea. Sau se lăsa de arbitraj. Ravshan Irmatov vă spune ceva? Vă mai întreb după finală dacă nu va fi suprasolicitat până atunci...
... cum se pot înscrie mai multe goluri cu Jabulani. Înainte de şut există preluare şi uneori control al balonului ceea ce cu cel mai sferic obiect de pe planetă nu se poate întâmpla...
... nimic.

Cu mânuţele amândouă

Sincer să fiu nici eu nu am văzut în transmisiunea directă cele două henţuri ale lui Luis. Nici comentatorul nu le-a văzut. Nici mulţi dintre voi nu le-aţi văzut. Nici cei doi arbitri implicaţi nu le-au văzut. Doar reluările ne-au edificat. Nici britanicii n-au văzut henţul lui Diego în '86. Cică atunci a fost mâna lui Dumnezeu. Luis are tot dreptul să spună că Dumnezeu i-a dat omului, precum sieşi, două mâini. El n-a făcut decât să le folosească pe amândouă.
Poate pare cam forţată acum paralela dintre Maradona şi Fabiano. Mai ales că există şi un Messi. Pe atunci Diego Armando s-a încununat cu titlul de campion mondial. E posibil ca Luis Clemente (apropo: am vrut iniţial să intitulez articolul Clemenţă pentru Clemente) să câştige titlul? Mulţi spun că da. Bătrânul Edson Arantes do Nascimento doreşte la fel. Primul care spune ba este Lionel Andres. O'm trăi ş-o'm vedea!
Avem noutăţi din Africa de Sud. Nu toate bune. Arbitrajele au început să scârţie. Se spune că cine demarează prost termină en fanfare. Prin prisma aceasta favoriţi la titlu ar fi anglo-saxonii şi hispano-italienii. Lovitura de graţie ar putea-o da franţujii. Fără antrenamente şi fără antrenor. Din păcate nu mai depinde doar de ei.
Olanda tace şi face.

Hoper edei deixai

Varianta greacă a expresiei quod erat demonstrandum parcă se potriveşte mai bine azi. Să argumentez: nu numai că grecii, echipă de pe la şalele Europei fotbalistice, a îngenunchiat piepturile de mucava ale Africii (mulţi da' săraci nigerienii ăştia), dar şi pumele argentiniene în cârdăşie cu coioţii mexicani au distrus moralul cu substrat al nord-coreenilor, respectiv ţâfnele mondo-africanilor ce-şi spun francezi. Cred în continuare că La Marseillaise nu sună bine în gura lui Malouda şi nici Allez le bleu în speech-ul lui Sarkozy.
Astăzi. Ce-o fi astăzi? Tare aş vrea ca vecinii noştri să le încurce cumva iţele celeilalte naţionale multinaţionale. Poate că saşii şi svabii de prin Sibiu şi Timişoara se vor supăra pe mine, dar îi rog pios să pronunţe numele unsprezecelui de bază în cadenţa saxonă. Sau măcar batavă.
În celelalte două meciuri cred că europenii se vor impune. Mai bine zis aşa aş dori.
Of! Vuvuzelele astea!

Vuvuzele

S-a dus un tur. Primul. Cu bune, cu foarte bune şi cu mai puţin bune.
La capitolul bune aş pune în primul rând vuvuzelele. De ce? Pentru că e ceva inedit. Printre alte lucruri bune aş remarca arbitrajele, prezenţa în tribune şi calitatea jocurilor.

În spaţiul rezervat capitolului foarte bune aş remarca în primul rând vuvuzelele. De ce? Pentru că reprezintă o tradiţie şi tot ceea ce este tradiţie trebuie respectat. Nu multe lucruri mai pot fi remarcate la acest capitol, dar îndrăznesc, chiar dacă am să fiu vehement combătut, să alipesc acestui capitol noţiunea de sportivitate. Parcă planează ca o boare albastră peste Pretoria, Johannesburg şi toate celelalte burguri care gazduiesc în acest an al doilea eveniment sportiv al globului. Tot aici mă văd obligat să remarc calitatea gazonului şi arhitectura stadioanelor.
Mai puţin bune. Hm! În primul rând vuvuzelele. Sunt groaznice. Miliarde de termite ce-mi răscolesc creierii de când mă trezesc şi până mă trezesc din nou. Mingea. E rotundă şi nu prea. În timpul zborului capătă forme ciudate. De la picătură şi până la ou. E proastă rău.
Este şi un capitol despre care nu v-am spus la început. Cel al lucrurilor execrabile. Asta pentru că le-am putut asocia unui singur termen: vuvuzelele.