Luis Aragones la cei 69 de ani si 338 de zile a stabilit un record. As vrea ca acest record sa fie depasit de un roman. Bine, la el n-ar fi primul trofeu european ridicat deasupra capului, dar atunci echipa pentru care il ridica era din Stanbul si eu vreau ca in privirile sale sa se bucure unsprezece romani sadea si prin ei intreaga semintie de la Dromichaites pe de-o parte, Romulus si Remus de cealalta parte, pana la Eminescu, Brancusi, Coanda, Nastase si Iorga.
Jocul in sine a fost bun, chiar mult peste media celorlalte jocuri de la acest turneu final luate in ansamblu. Singurul lucru care a impietat asupra a ceea ce gandesc eu ca as vrea sa vad la orice sport a fost duritatea. Excesiv de dure au fost multe din intrarile celor doua combatante si daca Rosetti ar fi aplicat macar pe jumatate litera regulamentului probabil ca ar fi fost mai putini jucatori pe metru patrat pana in finalul partidei. Pe undeva mi-a parut rau de germani, pentru ca au facut cel mai bun joc din ultimii doi ani, dar Spania a meritat cu prisosinta victoria, fiind echipa care a pastrat stacheta ridicata pe toata durata lunii iunie, iar la o privire mai atenta s-ar putea observa ca si-a batut toti adversarii prin armele lor, depasindu-i pe fiecare net cu un coeficient de siguranta in functie de capacitatea acestora de a le crea probleme. Au luat cam totul. Trofeul, titlul de golgeter, jucatorul turneului, antrenorul turneului, portarul turneului si asa mai departe. Poate doar Arsavin sa-mi mai treaca prin minte. Si un pic Ballak daca n-ar fi fost el cel care a dat tonul la duritatile cu caracter de intimidare.
