Sportul românesc pe o pantă ascendentă

    Rezultatele din ultimele două-trei luni obținute de sportivii români, mai ales în sporturile olimpice, vin într-o perioadă în care nu te așteptai să apară așa ceva. Pentru acestea nu pot fi învinuite forurile însărcinate cu dezvoltarea sportului în România, gen ministerul de resort sau Comitetul Olimpic Român (COR). Nici federațiile pentru fiecare sport în parte nu se pot lăuda că și-au adus aportul prea mult în performanțele ieșite din comun din ultima perioadă. Frământările din cadrul ministerelor (de-a lungul timpului au avut diferite denumiri) din ultimii zece ani nu lăsau să se înțeleagă că vor apare sportivi români pe culmile performanțelor sportive care să uimească lumea.

   Un sportiv de valoare nu se naște peste noapte. În funcție de sportul practicat sunt necesari între patru și zece ani pentru a ajunge să participi la un campionat mondial. Între patru și zece ani de muncă asiduă, de renunțări la o viață normală (copilărie, tentațiile pubertății și, uneori și neindicat, chiar la școală). La frecvența cu care se schimbă conducerile și orientările forurilor diriguitoare ale sportului românesc nu se poate spune că au vreun merit în ce se întâmplă acum pe terenurile de sport indiferent că acestea sunt în sală sau afară, în aer liber sau în/pe apă.

   Puzderia de rezultate pozitive ar putea fi pusă și pe seama comasării Campionatelor Europene a mai multor sporturi într-o perioadă scurtă de timp și în maxim două locații, pe modelul Jocurilor Olimpice (JO). Anul acesta locațiile au fost Munchen și Roma. Nu prea ține argumentul acesta deoarece tocmai în competiția de căpătâi a sportului mondial, JO, rezultatele sportivilor români ne-au lăsat cu buzele umflate. Pe de altă parte s-au obținut rezultate și la diverse campionate mondiale ce s-au desfășurat în ultima perioadă. Este adevărat că au fost implicați cam aceiași sportivi merituoși.

   De remarcat că performanțele au fost obținute în principal în sporturi individuale sau în echipe restrânse (doi până la trei sportivi), excepțiile, bărcile de patru și opt plus unu, nu au făcut decât să reînnoade tradiția. Sporturile de echipă în frunte cu fotbalul nu numai că nu se înscriu pe această pantă în ascensiune ci, din contră, o cam iau la vale. O excepție ar putea fi rugby-ul care anul acesta a dat semne de trezire din amorțeală.

   Am urmărit în această vară mai multe campionate mondiale și europene de juniori la diverse sporturi de echipă și la diverse categorii de vârstă (handbal, baschet, volei și hochei în principal). Amprenta generală pe care au lăsat-o nu a fost una prea plăcută. O caracteristică generală a loturilor românești a fost lipsa de valoare. În unele loturi au apărut copii și tineri care nu au nici o aplecare spre sportul practicat. Au venit din neant (internet) și se vor întoarce în neant. O altă caracteristică generală este lipsa unui lider de echipă, a unei persoane în jurul căreia să se coaguleze celelalte caractere și voințe, a unei persoane în care spiritul de echipă să creeze o emulație ce să ducă spre rezultate pozitive. Erau uniți doar în rușinea care îi cuprindea la sfârșitul unor înfrângeri neașteptate.

   Să revenim la cele pozitive. În privirea mea peste umăr mi-aduc aminte de performanțe ieșite din comun ale sportivilor români. Nu numai ale celor arhicunoscuți Nadia Comăneci, Ilie Năstase și, cu rezerve, Gheorghe Hagi. Nume precum Ivan Patzaichin (canoe), Iolanda Balaș (atletism), Gheorghe Gruia (handbal), Vasile Pavel (volei, dublu câștigător al Cupei Campionilor Europeni cu Rapid în 1961 și 1965, medaliat cu bronz la mondialele din 1960 în postura de căpitan al echipei naționale și de a cărui învățăminte am avut onoarea să beneficiez în perioada 1971-76, fiindu-mi profesor de sport la un liceu din București), Horia Demian (baschet), Viorel Morariu (rugby), Elena Leușteanu (gimnastică)... Am dat doar câteva nume, cele mai reprezentative din diferite sporturi. Bineînțeles că nu aveam spațiu să amintesc de pleiada de atleți, gimnaști, canotori, reprezentanți ai sporturilor de contact (lupte, box, judo...), echipieri ai sporturilor pe echipe sau sportivi practicanți ai altor sporturi pe care nu le-am amintit (șah, tenis, ciclism...).

   După cum vedeți nu prea avem sportivi care să exceleze în sporturi de iarnă. Singura noastră medalie olimpică de acest gen (bob) se pierde în negura vremurilor și nu a creat prozeliți. Poate doar biatlonul, prin Eva Tofalvi prin acel loc 11 de la Nagano (JO din 1998), să se fi apropiat oarecum. Politica federației de profil și a COR-ului a îndepărtat însă posibilitatea unei reprezentări românești de calitate, promovând la echipele naționale sportivi cam trecuți și fără valoare, nenăscuți în România.

   Nu știu dacă mi-aș putea permite să sper că și la iarnă sportul românesc va scoate din joben câteva piese aurite.

   Opriți războiul!

A venit toamna... fotbalistic vorbind

       După ce am transpirat pe planșele sălilor de scrimă trăgând meci după meci și atac după atac pentru un buchet de medalii care nu a avut chiar atâtea fire galbene, albe și arămii pe câte ne-am fi dorit, după ce ne-am răcorit în apele mondialeleor și europenelor de natație ițind un nou superperformer român ieșit din neant și producând admirație, după ce ne-am murdărit pe zgura pariziană și ne-am întins pe imașul londonez cu rezultate când mai bune când mai rele, culminând cu semifinala de pe „Centre Court” și în timp ce Alpii și Pirineii pregătesc sosirea pe Champs Elisee probabil a aceluiași fenomenal sloven în acelaș tricou galben, iată că sportul rege ne înfierbântă comentariile și scrutăm cu speranță și decretăm cu argumente cum va arăta în primăvară topul după primele 30 de etape.

    Săptămâna viitoare vom lovi pentru prima oară balonul rotund într-o nouă ediție a campionatului românesc cu același hulit Burleanu la FRF și controversat Iorgulescu la LPF. Cine va fi campioana? Cine va juca la anul în Europa? Cine va retrograda? Cine va fi golgeter? Cine va debuta la națională în tricou? Cine va îmbrăca treningul lui Edi Iordănescu? Sau al lui Mutu? Cine?, cine?, cine?...

   Până atunci să salutăm speranțele pe care ni le-a lăsat Dan Petrescu după primul meci oficial al sezonului al unei echipe românești, să aruncăm o privire peste rezultatele din pregătiri ale combatantelor, să analizăm transferurile efectuate, să privim peste țintarul tras mai mult sau mai puțin la sorți (uneori lovit cu pumnul), să stăm cu picioarele în apă rece și cu un coif confecționat din Gazeta de Nord - Vest pe cap, în ogradă, până om avea și noi un ștrand pentru sătmăreni.

   Până atunci să ne îngrijim copiii și nepoțeii pentru că dom' primar reabilitează creșele în iulie, iar în august personalul pleacă în concediu (există un exemplu concret în acest sens). N-o fi el cel care trebuia să verifice asta dar tot trebuie să-i atragem atenția asupra unor anomalii ce se petrec în ograda lui. Noi om merge cu copiii la meciuri că tot nu se mai mănâncă semințe. Am auzit că nici nu se mai înjură.

   Una peste alta trebuie să recunoaștem că avem niște performanțe impresionante în sport, nu și în fotbal, performanțe care nu se datorează unui minister de profil. Poate am putea accepta efortul palid al COR-ului, dar nici acela nu s-a ridicat la nota 5. Ceea ce am obținut pe planșe, în bazine, pe terenuri (în aer liber și în săli), pe saltele (eventual tatamiuri), pe șosele, pe pârtii sau pe munte, s-au reușit în marea lor majoritate prin eforturi individuale sau în grupuri mici, dedicate.

   Regresul atletismului și al gimnasticii, pe de o parte, al boxului și parțial al canotajului (aici vreau să mă refer la toate ambarcațiunile cu tracțiune musculară) pe de alta, ar putea găsi o explicație în zicala „omul potrivit la locul potrivit”. Acolo unde s-au obținut rezultate au fost puși în fruntea federațiilor, în componența acestora și promovați ca antrenori nu numai foști sportivi de performanță ci și buni manageri și, mai ales, integri din punct de vedere moral.

   Un contraexemplu am putea vedea la fotbal, unde Rapidulețul meu, s-a pricopsit cu un Mutu. Mutu ca fotbalist a fost un mare talent dar bunul simț nu-l prea caracteriza. Nici studiul nu-i este pe plac. Cum ar putea fi atunci un bun antrenor? Părerea mea este că Rapidul l-a acceptat doar pentru a mai detensiona relațiile cu federația (Mutu fiind proaspăt debarcat de la under 21 pentru nereușite, mai pe șleau spus, era omul federației). Păi dacă relațiile cu federația au redevenit încordate de ce să-l mai ținem? Și dacă avem motive contractuale să-l ținem de ce nu-l facem sursă de venit? Îi lăsăm salariul și îi promovăm doar imaginea. Ca portdrapel sau mascotă. O să-mi spuneți că-i dinamovist. Păi n-a jucat decât vreo șase luni la Dinamo. E argeșean, dar n-a luat decât 10% din talentul lui Dobrin, 5% din seriozitatea lui Dani Coman, vreo 30% din ambiția lui Bebe Barbu și 90% din miștocăreala lui Cornel Penescu). Cam atât.

   Opriți războiul.

Iolanda, Ilie, Nadia, Ivan, Simona și, probabil, David

    Sportul românesc produce din nou. Chiar dacă sărăcește de la o zi la alta în privința performanțelor la nivel general, numărul medaliilor la europene, mondiale și olimpiade a scăzut, cu precădere în ultimii 30 de ani. Îngrijorător e puțin spus. Mai degrabă canceros. Dar cum cancerul este din ce în ce mai vindecabil și speranțele suporterului sportiv în general nu se pierd. La numărul medaliilor nu iau în calcul puzderia de medalii de la sporturi particulare, sporturi cu aceeași rădăcină (artele marțiale) dar cu sute de ramuri, fiecare ramură fiind practicată de un număr infim de sportivi, iar medaliile obținute nici măcar nu sunt băgate în seamă de hoții de trofee.

   Poate voi fi spurcat de unii dintre voi care vor pretinde că și prenumele Gheorghe ar fi trebuit înșiruit în titlu. Am tot respectul pentru unul din cei mai buni fotbaliști români, dar Hagi nu a fost niciodată cel mai bun din lume la sportul atât de îndrăgit. Îndrăgit în lume și cel mai îndrăgit din România, dar cea mai mare performanță individuală a sa a fost, zic eu „doar”, ales în primul 11 al echipei ideale a Campionatului Mondial de Fotbal din 1994.

   Iolanda Balaș - Sőtér

   În 7 iunie 1958, Iolanda Balaș redevine deținătoarea recordului mondial cu performanța de 1,78m, iar în decurs de trei ani recordul mondial este îmbunătățit succesiv, tot de ea, cu încă 13cm, recordul mondial fiind ameliorat de 11 ori, până la 1,91m în 16 iulie 1961. Distanța între Iolanda Balaș și adversarele sale era foarte mare: când ea a ajuns la 1,91m, nicio altă atletă nu trecea de 1,78m. Recordul său a rezistat alți zece ani, până când introducerea stilului Fosbury a permis altor atlete să-l depășească.

   Poate că recordurile ei ar fi dăinuit mult și bine dacă nu se trecea de la stilul ventral, stil dus la perfecțiune de Iolanda, la stilul Fosbury. Dacă am compara cu alte sporturi am putea spune că Nadal cu racheta lui ultra personalizată s-ar bate cu racheta de lemn a lui Țiriac. În anul 2010 Iolanda Balaș a primit din partea regelui Mihai, în cadrul ceremoniei desfășurate la Palatul Elisabeta din București, decorația regală "Nihil Sine Deo", pentru merite deosebite aduse sportului românesc.

   Ilie Năstase

    Poate că astăzi mulți văd în Ilie Năstase un ramolit ce se bagă în seamă mai mult sau mai puțin meritat, dar să nu uităm că el a fost declarat cel mai bun sportiv al planetei în doi ani consecutivi (1972 și 1973) performanțele sale fiind considerate superioare față de cele ale altor mulți sportivi celebrii de la acea vreme.

    În anul 1971 a fost decorat cu Ordinul Muncii cl. I de către Nicolae Ceaușescu. La 19 iulie 2016 președintele României, Klaus Iohannis, l-a decorat pe Ilie Năstase cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Comandor.

   Nadia Comăneci

   După părerea mea prima gimnastă din lume care a primit nota zece într-un concurs olimpic de gimnastică este cea mai bună sportivă din România din toate timpurile. Este câștigătoare a șase medalii olimpice de aur. Este considerată a fi una dintre cele mai bune sportive ale secolului XX și una dintre cele mai bune gimnaste ale lumii, din toate timpurile, „Zeița de la Montreal”, prima gimnastă a epocii moderne. Este primul sportiv român inclus în memorialul International Gymnastics Hall of Fame.

   În anul 1976 a fost decorată ca Erou al Muncii Socialiste de către Ceaușescu iar în 2021 a fost decorată cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Mare Ofițer.

   Ivan Patzaichin 

   Dacă despre Nadia mi-am permis să spun că este cea mai bună sportivă a României, despre Ivan, părerea mea personală, pot spune că este sportivul nr. 1 al României cu cele patru medalii de campion olimpic într-un sport în care rar se întâmplă ca un campion olimpic să se bată pentru o medalie la următoarele Jocuri Olimpice.

   Începând din anul 1968 a fost Maestru Emerit al Sportului, în 1982 a fost declarat Maestru Internațional al Sportului, iar din 1991 a devenit Antrenor Emerit. În anul 1990 i s-a decernat din partea Comitetului Olimpic Internațional Ordinul Olimpic Colanul de Argint, fiind al treilea sportiv român deținător al acestui ordin. În anul 2000 a primit Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer, iar în anul 2008 a primit Ordinul „Meritul Sportiv”, clasa I. În 2010 a fost distins cu Decorația Regală „Nihil Sine Deo”, primit prin ordinul Majestății Sale Regele Mihai I, Șeful Casei Regale a României. În 2019 a primit cea mai înaltă distincție oferită de Comitetul Olimpic Sportiv Român, Colanul de Aur. Tot în 2019, la 26 noiembrie, lui Ivan Patzaichin i s-a oferit cea mai înaltă distincție a statului român: Ordinul Național „Steaua României”, în grad de Cavaler.

   Simona Halep

   Când nimeni nu se mai aștepta ca vreun sportiv român să spargă topurile mondiale în vreun sport care contează apare acest pit bull care în ciuda tuturor vicisitudinilor, opreliștilor și tentațiilor reușește să pătrundă în lumea elitelor și să fie doi ani la rând numărul unu mondial. Poate chiar mai greu de realizat este performanța de a habita 10 ani la rând în Top 10.

    În februarie 2014 a primit titlul de Cetățean de onoare al orașului Bușteni, iar în martie 2014 pe cel de Cetățean de onoare al județului Constanța. În iunie 2018 a primit cheile orașului si titlu de Cetățean de onoare al orașului București. La 26 iulie 2019, serviciile poștale ale României au pus în circulație un set de două colițe, una dantelată și alta nedantelată, pentru a onora victoria Simonei Halep la Turneul de tenis de la Wimbledon, din iulie 2019. La 30 iulie 2019 a fost decorată cu Ordinul național „Steaua României” în grad de cavaler.

   David Popovici 

   Sper să nu greșesc atunci când spun că pe David îl așteaptă gloria. Aceată pagină urmează a fi scrisă chiar de el.

   În urma privirii mele peste umăr din această săptămână am constatat cu surprindere că doar pe bănățeanca, Iolanda, am putea-o numi din Ardeal.

   Opriți războiul!

Amiante

Transferul căldurii dinspre propria inimă către inimile celor ce te impresionează plăcut este direct proporţional cu gradul tău de permeabilitate a sufletului. Atunci când azbestul îţi ecranează năvala sângelui spre şi dinspre lăcaşul iubirii, când amianta surghiuneşte dorinţa de a face un bine celui mai mult sau mai puţin aproape ţie sau când nevoia de a cunoaşte se estompează în tendinţe claustrofobe nu ai cum să pătrunzi în antecamera liniştii interioare. Sentimentul menirii împlinite nu este un sentiment pământean aşa că noi nu o să-l simţim niciodată, dar dacă nu-l putem apropria, măcar să ni-l apropiem. De-am fi ubicui în loc de duplicitari!?
Controversele legate de (contra)performanţa fetelor noastre la europenele de handbal nu se vor opri nici în prezent şi nici în viitorul imediat. În sport, în cele mai multe cazuri, diferenţa dintre locul unu şi doi, doi şi trei, trei şi patru sau chiar unu şi patru poate fi dată de o bară, o adiere de vânt, un fulg de nea sau de un capriciu. Sigur că avem şi exemple de lideri detaşaţi cum ar fi Iolanda Balaş, Seghei Bubca, Sebastian Loeb sau echipa de baschet a SUA. Avem şi distanţe foarte mari între locurile doi şi trei, campionatul scoţian de fotbal fiind un exemplu în acest sens. Putem găsi modele şi pentru celelalte categorii, dar trebuie să recunoaştem că acestea sunt doar excepţii care certifică legile firii.
Dacă foloseam titularii şi cu rusoaicele, dacă psihologul ar fi fost de la început în delegaţia română, dacă fetele se regăseau în ultimele minute ale semifinalei, dacă suedezele nu le băteau pe norvegience în grupe, dacă le-am fi bătut pe daneze în grupe, dacă aveam alt antrenor, dacă nu se accidenta... şi tot aşa o grămadă de dacă prezumptivi care dacă (nu) ar fi existat am fi fost mai sus sau mai jos în topul mondial. Cert este că fetele nu au venit iar cu poalele în cap. De ruşine.
Să lăsăm trecutul şi să inspectăm viitorul. Cel mai la îndemână este tot handbalul (interesant joc de cuvinte româno-nemţesc, cred eu). Cel masculin. Ce-ar fi să ne aducă şi ei o medalie? O să-mi spuneţi că fabulez. Trebuie să recunosc că în acest caz statistica vă dă dreptate. Totuşi, minunea nu ar fi chiar atât de mare cum ar fi dacă ne-am întoarce cu o medalie de la mondialele de rugby. Din păcate aproape imposibil ne-a devenit să luăm medalii la atletism unde mai deunăzi eram abonaţi la câte un bucheţel pe fiecare competiţie de amploare. Nici gimnastica feminină nu se ridică la nivelul anilor trecuţi.
Să căutăm şi nişte plusuri. Tenisul de masă feminin. Chiar şi cel de câmp, dacă ne referim la reprezentativitate (număr de sportive la turnee WTA). Poloul parcă încearcă să revină unde a fost. Voleiul feminin face ochi şi gimnastica masculină este pe plus în ultimii ani (mai puţin cel ce tocmai şi-a consumat ultima noapte). Avem şi câteva sporturi interzise, dintre care ciclismul pare cel mai departe de adevărata performanţă. În şah am avut întotdeauna un nume urmat de multe promisiuni neonorate. Florin Gheorghiu şi Dieter Nisipeanu sunt singurii laureaţi. Le-am putea adăuga cu ceva bunăvoinţă pe Elisabeta Polihroniade şi Corina Peptan.
Rătăciri de om sucit.

Taina tainului

Nu, nu vreau să vă spun despre faptul că Schengen este doar o mică localitate pe râul Mosel, în sud-estul Luxemburgului, la graniţa cu Germania şi Franţa. Nici nu vreau să vă aduc aminte că Băsescu le-a tăiat maul tocmai acestor vecini la-mpărţeala hatârurilor. Asta ştim deja. Ştim şi că riveranii s-au dus ad-hoc cu jalba-n proţap la divanul Europei. Om trăi ş-om vedea ce cusururi s-or scurge.
Nu mă refeream nici la spovedania mirenilor cu gândul la bucate şi nici la sfinţenia patrafirului pe burta păcătosului. M-aş fi referit la acea taină a Crăciunului despre care cuvintele nu au rost. Nu au rost nici dacă sunt ornamental dăltuite în trupul limbii ce-o grăim şi nici ca simple serbede pe lama timpului. Aşa că...
Mi-a rămas să vă capacitez doar spre porţiile de recunoştinţă către cei care prin sport ne-au învăţat să fim mai buni, să ne dorim mai bine şi să ajungem mai departe. De aici au pornit atât legile concurenţei cât şi cele ale autodefinirii. Aşa ne-am cunoscut sterilitatea şi am stârnit creativitatea. Poate că "cel, cea, cei, cele mai..." nu este modul ideal de aţi făuri viitorul, dar este un modus vivendi al aducerii aminte.
Retrăim victoriile, dar uităm de înfrângeri şi asta nu e bine. Parafând o lege a firii am putea spune că înfrângerile dacă nu te doboară te fac mai puternic. Depinde de care parte a clopotului lui Gauss adaptat la linia vieţii te afli. La toţi ne place să credem că suntem pe panta ascendentă a acestuia şi la toţi ne place să sperăm că panta descendentă va fi cât mai lină.
Ninge! Ninge politic, ninge economic, ninge social. E criză! E criză deasă, e criză rece, e criză viscolită. Sportul tot sport este. Sport... şi nu numai!

Preget

Ce uşor poţi strecura îndoiala în sufletul omului. Citeam zillele trecute comentariile scrise pe un text al lui Ioaniţoaia despre situaţia (cazul Contra/Iancu) de la Timişoara. Unul dintre comentarii m-a frapat. În afară de faptul că era echilibrat, fără patimă şi cu acoperire în plan logic, Martin Dincă (probabil că aşa îl cheamă pe autor) mi-a lăsat impresia că vorbeşte de undeva din interiorul sistemului. Nu neaparat implicat în Poli Timişoara, dar bine înfipt în organigrama fotbalului românesc. În cele câteva fraze aruncate pe coala electronică se observă distanţa infimă dintre "pariurile" lui şi realitate. Finalul intervenţiei sale m-a cam dat peste cap. Îl redau mai jos în "mot pour mot": <<“Pun pariu “ca cei mai mari pariori la negru sunt Gheara , clanul Becali+Borcea ,Mititelu ,Piturca ,Netoiu , MM , Stan ,Copos ,Sumudica , Prunea , Mitica si cateva zeci de “jucatori -iubitori de fotbal “negru ” . Nu direct ,normal…Adica exact oamenii care ar trebui sa ne scuteasca de ideile si fetele lor pe la tv .>>
Lăsând la o parte că nu este un expert în ale scrisului, Martin mi-a inoculat destul de adânc în cerebel sentimentul unui ideal pierdut. Una este ca pe ici pe colo să mai apară câte un meci "la înţelegere", să mai apară câte o "cooperativă" care dă indicaţii la câte un meci şi alta este să ni se confişte în totalitate fotbalul.
Nu numai fotbalul a fugit din calea spectacolului magiei şi a întâmplării. Aproape în toate sporturile s-a infiltrat nevoia de a paria. De aici şi până la apariţia celui care taie pariurile, bea adălmaşul şi arbitrează disputa nesportivă n-a fost decăt un pas. Un alt pas a fost ca acesta să trăiască din adălmaşuri. A apărut chiria pe pariu. Chirii dezechilibrate, chirii pe şanse, amiciţii între combatanţi, cumpărări de combatanţi, medicamente, şantaje, anabolizante, trucaje, casierii, focuri de armă, răniţi, morţi... până la frică. Frica celor rămaşi în viaţă.
Acesta va fi probabil sfârşitul sportului. Oare cât mai este până atunci? Să discutăm cu Harap Alb, Mihai Viteazul, da Vinci, Mozart, Brâncuşi, Bruce Willis, Barack Obama şi bunul Dumnezeu să ne scape de această pacoste.
Oare pe Obama nu o casă de pariuri l-a făcut cel mai puternic om al planetei...? De la Obama până la Osama nu-i decât o literă. Se cheamă metagramă.

Ministerul, ministerul...

Mai sa fie. Nici nu-mi vine sa cred. In timp s-au perindat pe posturile de lideri ai sportului romanesc nume ca Iolanda Balas, Ana Pascu, Ion Tiriac sau Octavian Belu. Ba chiar si Crin Antonescu, chiar daca nu a fost sportiv de varf, nu si-a batut joc de noi, spectatorii, de ei sportivii, sau de tehnicieni.
A venit o fata (cu accent circumflex pe primul a si sedila sub t) cu un accentuat aer de mironosita, ce-si inchipuie ca politica e mai presus ca viata. Muta campioane mondiale de gimnastica de la birou la matura si administratori cu vasta experienta in vestiarele pe care le-au parasit de mult. Subjugandu-se efortului oamenilor din umbra, carora li se umezesc ochii atunci cand un sportiv din gradina lor saruta o medalie, si-au pierdut cu siguranta dexteritatea si rabdarea de a mai lucra la aparate cu sportivii. Mai ales cu cei mici. Dar cand e sa se aleaga praful...
Vai de sportul romanesc daca nu se iau grabnic masuri. Si nu cel actual este in pericol, ci cel de peste 5 pana la 20 de ani. Cel care acum este in fasa si o mama vitrega il da pe mana lui Baba Cloanta. Nu prea ma intereseaza din ce partid face parte. Nici ea nici cel care ii va lua locul. Ma intereseaza ce masuri se vor lua sa se indrepte raul facut. Nu pretind sa revina neaparat cei inlocuiti, dar pretind sa fie numiti in functii de conduceree oameni competenti. Altfel vom ajunge ca in Satu Mare scrima, baschetul, handbalul si luptele sa ajunga la acelasi nivel cu fotbalul. Asta-i doar un purice de sub camesa noastra.

A venit toamna

E umed. Pantofii cu gaurele mustesc in baltile ce peticesc asfaltul trotuarului. Ar trebui sa-mi cer scuze. Copii incalecati pe zebre nu mai duc ghiozdane. Duc tastaturi (de computere, de mobile). Rapidul iar a pierdut. Macar pierde frumos. Coroana teiului din curtea scolii a palit. Nu din cauza timpului. L-au taiat. Si pe el si pe fratii lui. Contador frustat de interdictia de pe soselele cocosului galic s-a imbracat in auriu murdar si trage tare la pedale spre Madrid. Incepe campania de toamna. Nu agricola. Cea electorala. Oare contra cui va juca India in Cupa Davis? Bine, bine... contra romanilor. Dar Hanescu si mai cine? A tras cortina Iordache. Nu fotbalistul. Stefan. Ii placea handbalul. Lituania... Ce meci! In Feroe am trisat iar fotbalul. Pacat ca am castigat. Am castigat cu pacat. La Hajduszoboszlo se face turism de calitate si se scoate bani din asta. Asa, ca idee. Rosi ne-a trantit doua bannere pe ecran si mai are nevoie doar de un loc patru in urmatoarele patru curse. Vettel e neamt. Sau asa pare. Alt stil. Alta plamada.

Suporteri satmareni! Avem handbal de calitate! Pe EL si pe sponsorii LUI! Dar scrima... dar baschetul... Sahul... Numai semintele de pe Olimpia, Somesul si Unio ne lipsesc. Vodca de la pauza o putem sorbi oricum. Dar semintele...

Impresii dupa doua etape

Etape valurite cu cate patru catarari de etapa (din cele opt doar una de categoria a treia) si finis dupa pante interesante dar nu si repertoriate tocmai pentru a nu fi considerate etape cu finis pe catarare. Daca prima a scos in fata spuma, elita, pretentiosii acestui tur, a doua a reprezentat un cadou pentru sprinteri. Juan Mauricio Soler Hernandez (Columbia - Barloworld), chiar daca n-a facut-o fizic, se poate considera abandon dupa cazatura din prima etapa (pentru prima oara dupa 41 de ani nu a fost un prolog) este cam singurul absent dintre favoriti in prima parte a clasamentului, in ceea ce priveste sprinterii, nu sunt prezenti in Turul Frantei decat doi mari maestri ai genului Thor Hushovd (Norvegia - Credit Agricole) si Mark Cavendish (Marea Britanie - Team Columbia). Restul sunt ori prea tineri, ori doar candidati de maestri, ori prea uzati.

In prima etapa, dupa o evadare masiva, am avut parte de un final tensionat in care pe rand, Filippe Pozzatto (Italia - Liquigas), Stefan Schumacher (Germania - Gerolsteiner) si Kim Kirchen (Olanda - Team Columbia) au dat impresia ca si-o vor adjudeca, dar pe ulrimii 25 de metri nu mai poate nimeni sa-i faca fata debordantului Alejandro Valverde (Spania - Caisse d'Epargne), care chiar daca a declarat ca nu-l intereseaza o etapa anume ci doar victoria finala, a pedalat ca o naluca si a imbracat primul tricou galben al editiei.

Etapa a doua a avut doar doi evadati, francezi amandoi, care pe la jumatatea cursei au fost ajunsi de alti doi urmaritori, tot francezi. Ca si cu o zi inainte cand mai ramasesera 4 km (deunazi 8 km), evadatii au fost ajunsi. O noua incercare a lui Pozzato a fost anulata, de data aceasta de intreg plutonul, si sprintul masiv a fost adjudecat de Hushovd, Cavendish ratand prezenta in grupul fruntas. A terminat al douazeci si saptelea.

Finalele de simplu de la Wimbledon sunt clasice si nu prea. La feminin pentru a treia oara se intalnesc surorile Williams. Pana acum de doua ori a castigat mezina Serena. De data asta Venus si-a luat revansa. La masculin pentru a treia oara consecutiv se intalnesc in finala David Federer si Rafael Nadal. Pana acum a castigat Federer, la aceasta ora Nadal conduce cu 2-0 la seturi si 4-5 in al treilea, partida intrerupandu-se din cauza ploii. Vom reveni.

As fi vrut sa spun despre prima prezenta pe podium a unui roman la Silvestorne, dar Mihai Marinescu a facut o greseala in ultima parte a ultimului tur si a fost depasit de un adversar in formula BMW. La grupa mare, Hamilton a castigat o cursa umeda pe alocuri, leoarca prin alte locuri. Interesanta pozitionarea a trei piloti (castigatorul Hamilton, ultimul clasat de la Silverstone, Massa si campionul mondial Raikkonen) pe primul loc la egalitate cu 48 de puncte.

In turneul celor trei natiuni (a debutat in aceasta saptamana), detinatorii trofeului aborigenii All Blacks au dispus cu 19-8 de gazdele din Africa de Sud in echipa carora inca nu se regaseste nici o pata de culoare si au trecut n-spe ani de la abolire. Australia s-a incalzit un pic cu "Les Bleus", 40-10. Chiar asa mare sa fie diferenta intre sudul si nordul rugby-ului?

Boroboata

Mai sunt trei meciuri. Si asta pentru ca la europene nu se joaca finala mica. Parerile sunt impartite. Pe de-o parte ca meciurile nu prea au miza, cheltuieli suplimentare cu cazarea..., inexistenta unor recompense pentru inexistentele medalii de bronz, etc. De cealalta parte de ce? De ce nu au miza? De ce nu sunt recompense? De ce nu sunt medalii? De ce etcetera? Apara Casillas! Asta in timp ce eu scriam bazaconii. Apara Buffon! Mos Gerila a ratat, Fabregas nu. As vrea sa argumentez de ce am spus ca nici o echipa din grupa noastra nu poate atinge semifinalele. Este foarte greu sa prinzi o forma maxima pentru o perioada mai indelungata de timp. Grupa noastra intradevar a fost una foarte grea, foarte tacticizata, cu un consum mare de efort fizic si si mai mare de efort psihic. Aceasta nu putea sa nu lase urme si sa aduca o automultumire care taie elanul. Acesta este motivul principal pentru care este bine ca la tragerea la sorti sa nimeresti intr-o grupa usoara la turneele finale. Vezi cazul handbalului unde am avut noroc cu carul. Pacat ca nu prea speram la sfere inalte la handbal, dar, cine stie...?

O noua stea a ciclismului mondial

Pentru ca avem un intermezzo (nemuzical) pe scena fotbalului hai sa aruncam o privire in lumea sportului de tot felul. Turul Elvetiei la ciclism a fost castigat in acest an de un tinar ceh de doar 22 de ani, Roman Kreuziger. In scurt timp vom auzi multe si frumoase lucruri despre el, mai ales ca s-a impus si in etapa regina a Turului Elvetiei, un contratimp individual pe catarare de 25 de km si 1500 m diferenta de nivel. Sa nu uitam ca in 2004 a fost campion mondial la juniori. Ar mai trebui remarcate victoriile de pe piste ale lui Massa la Magny-Cours, Stoner, Kallio si mai ales Redding (un pusti de 15 ani si 170 de zile) la Donington Park. Sa trecem in revista victoriile tenismenilor Ferrer si Tanasugarn (colega de dublu a Simonei Carstea) la 's-Hertogenbosch, a Radawanskai la Eastborne si a lui Karlovici la Nottingham. Putem spune cateva cuvinte si despre frumoasa infrangere a "Stejarilor" in fata unei reprezentative a Africii de Sud care a coincis si cu retragerea unui mare sportiv din echipa nationala, Romeo Gontineac. Stie cineva cine a castigat Turul Romaniei la ciclism in acest an? Hai sa ne aducem aminte impreuna: ungurul Cador Rida. Nu este de lepadat nici cea mai buna performanta mondiala la aruncarea discului obtinuta de Nicoleta Grasu la Cupa Europei (Liga I, sunt sanse sa promovam in superliga).