Cu pixul pe covorul verde

    Ciudate sunt manevrele FRF-ului. Și eu sunt printre contestatarii lui Burleanu. Singura chestie pozitivă din mandatele lui este cerbicia cu care păstrează prezența tinerilor jucători români pe tot parcursul întâlnirilor din superligă și cele două ligi naționale (a doua și a treia). În rest sunt doar baliverne sau ciudățenii.

   Unele intenții bune sunt împregnate de alegeri și orientări care anulează ideea de bază. Un exemplu în acest sens ar fi centrele de copii și juniori care în cele mai multe cazuri sunt doar pe hârtie, iar acolo unde există sunt date pe mâna unor administratori puși pe căpătuială și a unor cadre (antrenori) lipsite de dedicare (devotament).

   Uitându-mă peste umăr mi-aduc aminte că în vremurile de demult erau adevărați făuritori de talente. Antrenori care la viața lor nu au antrenat decât echipe de juniori și copii. Antrenori care au zămislit o sumedenie de Dobrini sau Lupești, niște Nunweileri sau Dumitrii, antrenori care știau că ăsta este datul lor pe Pământ. Aproape toate echipele aveau câte unu-doi antrenori dedicați creșterii juniorilor. Steaua, Dinamo, Rapid, Petrolul, FC Argeș, UTA, Crișul, Steagu Roșu, Farul Constanța...

   N-am să vă povestesc decât despre doi dintre ei. Ambii mi-au fost și mie antrenori. La Steagul Roșu l-am avut pe nea Hidișan (Ștefan), iar la Rapid pe nea Costea (Ioan). Nu mai e vorba de mine aici. După ce mi-am dat seama că n-am valoare de Divizia A, m-am retras. Dar acești oameni au făcut să apară un Năftănăilă, un Adamache, un Pescaru, un Gyorffi, un Ivăncescu sau un Lăcătuș (puțini mai știu asta) pe de o parte, iar în Giulești un Neagu, un Lupescu, un Manea, un Rică Răducanu, un Liță Dumitru și mulți, mulți alții. Nea Costea ne-a părăsit în urmă cu 10 ani la început de cireșar, la onorabila vârstă de 101 ani.

   Apropo de Neagu! Știți că el este unul dintre puținii fotbaliști (aproape 600 la nivel mondial, cei mai mulți din Asia și Africa) care au jucat întreaga carieră de seniori la un singur club de fotbal? S-au luat în considerare doar cei care au jucat cel puțin 10 ani în primul eșalon fotbalistic al țării din care face parte. Ceilalți români, încă șapte la număr, care îndeplinesc aceste condiții sunt Octavian Grigore (19 ani la Petrolul), Cornel Dinu (17 ani la Dinamo), Zsolt Szilagyi (15 ani la „U” Cluj), Cătălin Tofan (15 ani la Oțelul), Constantin Stancu (14 ani la Argeș), Flaviu Domide (13 ani la UTA) și Alexandru Forminte (13 ani la Ceahlău). Sandu Neagu a petrecut nu numai cei 13 ani în Giulești, ci și ultimii 20 de ani din viață într-o „chilie” a stadionului lipit de calea ferată.

   Am plecat de la un Burleanu insipid și am ajuns să scriem despre legende. Scuzați-mă vă rog că le-am scris numele în același articol. Poate altădată revin la acest președinte FRF fără trecut, fără prezent și fără viitor. Păcat că fotbalul românesc regresează așa mult în acest timp.

   Opriți războiul!

Gazeta

    Conform DEX cuvântul gazetă este un substantiv feminin care desemnează o publicație periodică având, de obicei, apariție zilnică, care conține știri, informații politice, sociale, culturale, sportive, etc. (de actualitate); ziar, jurnal. Această definiție spune cam totul despre noțiunea de gazetă. În primul rând că este o publicație cu știri de interes general despre cele mai vehiculate subiecte. În al doilea rând că în cele mai multe cazuri este vorba despre un cotidian. Apariții zilnice e cam mult spus deoarece cele mai multe dintre ele au 5 sau 6 apariții pe săptămână (fapt datorat posibilității de distribuire a gazetei). În al treilea rând că știrile sunt de actualitate.

   Ziarul, în noul său înțeles este doar în parte sinonim cu gazeta. Aici DEX-ul este puțin rămas în urmă, nefiind cooptate în definiție noile valențe ale cuvântului ziar. V-ați dat seama desigur că mă refer la ziarul electronic care își face din ce în ce mai brutal apariția printre consumatorii de știri. Această pătrundere în forță și intempestivă a informării cetățenilor pe cale electronică a ajuns prea brusc în conștiința unei populații nepregătită să absoarbă corect informațiile. Să discearnă asupra calității acestora.

   Știrile false de-a valma cu știri corecte se întrepătrund în mentalul semenilor noștri și nu toți sunt pregătiți să aleagă bobul de grâu de sămânța de neghină. Poate chiar distonanța cromatică dintre bobul de grâu și sămânța de neghină, dintre făina albă și smoală, dintre știrea reală și știrea falsă, să-i facă pe cititori (al căror grad de cultură scade din punct de vedere procentual odată cu scăderea vârstei lor) să aleagă știrea senzațională, adică știrea care în cele mai multe cazuri este falsă.

   Tinerii sunt cei mai afectați. Nu toți, bineînțeles, dar din ce în ce mai mulți. Scăderea calității învățământului din România (mai pregnantă decât în cele mai multe state europene) și a timpului rezervat pentru educație în familie (unele din cauze fiind tot de sorginte electronică) i-au adus pe aceștia la nivelul de a face înmulțirile cu zece pe calculator, să caute numele capitalei Bulgariei pe telefon sau să traducă textele din engleză (aș putea adăuga și franceză) cu motoare de traducere.

   Privind peste umăr mi-aduc aminte prin anii 90 ce cozi se formau la chioșcurile de ziare. Și pe atunci erau gazete cu conținut „colorat”. Gazete cu știri reale (unele chiar cu caracter senzațional, dar reale) sau cu știri false și cu o doză mărită de senzațional, uneori pline de senzualism, erau cumpărate la colț de stradă și citite cu nesaț. Chiar și ziarele de nișă (gen sport, auto, construcții, alimentație sau financiar) aveau câtimea lor de știri false dar se bazau în principal pe adevăr.

   Pe final vreau să atrag atenția asupra faptului că occidentalii n-au renunțat la gazete (la presa printată mă refer, nu la cea electronică, on-line) așa cum am făcut-o noi, ăștia din estul ăsta care tot timpul se află cu doi-trei pași în urma țărilor civilizate. Se pare că soarele („the sun”) răsare de la apus.

   Ziarul cu cel mai mare tiraj din lume este „The Sun” cu un total de peste trei milioane de exemplare (populația Angliei este de 53 de milioane, dar „The Sun” se distribuie pe întreaga planetă), în SUA „USA Today” are peste două milioane de exemplare zilnic, în Franța „Le Parisien” (tiraj mai mare decât „Le Figaro” și „Le Monde”) depășeșete jumătate de milion, în Italia „Corriere della Sera” a scăzut de la 800.000 cât avea în 1989 la 600.000 azi, în Germania („Die Welt”) și Spania („El Mundo”) au tiraje în jurul a 300.000.

   În România cotidianul cu cel mai mare tiraj e un ziar cu caracter populist („Click”) și are un tiraj de 36.000 de exemplare, iar „Libertatea”, cotidianul cu cea mai mare vechime, are un tiraj de 21.000 de exemplare. La noi în Satu Mare nu există nici un cotidian cu cel puțin 1.000 de exemplare cu toate că nu cu mulți ani în urmă eram pe harta țării pe locul trei în presa locală. Acum...

   Opriți războiul!

La raport

   Primele noțiuni despre raport le-am deslușit prin școala primară atunci când am înțeles că împărțirea și raportul sunt cumva similare. Atunci am înțeles că dacă ceva (numărătorul) îl împărțim la altceva (numitorul), având același înțeles în ceea ce privește unitățile de măsură, obținem un raport. Acesta poate fi subunitar, egal cu unitatea sau supraunitar.

   Dacă numărătorul este mai mic decât numitorul atunci obținem un raport subunitar. Adică ceva ce nu poate crea dezvoltare. Ceva ce nu poate reprezenta decât trecutul. Prezentul (cifra unu pentru elucubrațiile mele) și infinitul de deasupra cifrei unu ce reprezintă viitorul sunt noțiunile care pot reprezenta echilibrul, respectiv dezvoltarea.

   Dacă numărătorul este mai mare decât numitorul atunci raportul este supraunitar. De ce vă recapitulez toate astea? Probabil ca să mă justific, să mă facă pe mine să cred, despre analogia pe care am s-o fac cu alte sensuri ale cuvântului raport.

   În societate de exemplu un raport asupra unei activități efectuate se poate da în fața unei mulțimi mai mult sau mai puțin avizate despre subiectul raportului. Acesta poate fi acceptat, înțeles și/sau judecat. Pe de altă parte, în armată, a da raportul este cu totul altceva. Acolo numai cel mic dă raportul către cel mare, iar raportul poate fi doar judecat indiferent dacă este înțeles. Ați prins nuanța? Cel mic către cel mare, adică dezvoltarea este exclusă, raportul fiind subunitar. Prin definiție în armată un general este mai „deștept” decât un colonel și așa mai departe până la bietul soldat. Cum să-ți dai seama astfel că nu poți avea dezvoltare sub uniformă? Pentru ei dezvoltarea înseamnă creșterea în grad.

   Toată poliloghia asta de până acum a fost cu scopul de a mă face și eventual de a vă face, să înțeleg(eți) că niciodată un om aflat în subordine de tip militar nu va pricepe că pensia specială este nemeritată. Cum să le explici că fără învățământ nu ar fi putut purta tunica, fără medicină mânecile (uneori caschetele) le-ar fi fost inutile, fără ingineri s-ar fi bătut și acum cu pietre iar fără Enescu durerea i-ar copleși? N-ai cum! Subordonarea este literă de lege, iar înțelepciunea o hulesc mai abitir decât o face religia. Această ultimă parte a concluziilor mele nu se referă le persoane, ci la sistem. Persoanele, chiar dacă unele dintre ele sunt conștiente nu renunță la armă. Este osul lor.

  Tot un raport este legătura dintre mine și tine cititorule. Și acesta poate fi subunitar, egal cu unu sau supraunitar. Subunitar adică nu înțelegi ce spun și mă lași în plata domnului, egal cu unu adică ești de acord cu mine și treci mai departe sau supraunitar adică mă judeci pozitiv/negativ, adică cu completări, în dezacord sau și una și alta. Doar cei care mă judecă (pozitiv sau negativ) din exteriorul sistemului luat în discuție pot crea dezvoltare.

   Dacă pentru militari am putea depune chezășie morală pentru faptul că asta este educația pe care au primit-o ce ne facem cu tot acel spectru de profesiuni care primesc pensii speciale pentru motive scornite? Toți au avut în timpul activității salarii care le-ar fi permis să-și facă pensii private, iar contribuțiile lor la stat au fost suficiente pentru a le oferi o pensie onorabilă, fără alte cerșetorii. De parlamentari nu avem voie să ne plângem pentru că noi i-am ales. Până nu vom elimina profitorii din politicul românesc (nu numai la români se întâmplă, dar asta nu-i o scuză) nu vom avea legi corecte și cu un singur înțeles.

   Noroc că Europa pune piciorul în prag dar ăștia ai noștri ar putea lăsa țara în subdezvoltare doar ca ei să aibă tolba plină.

   Opriți corupția! Opriți războiul!

Îngânare

    E bine? Poate fi mai bine! E rău? Poate fi mai rău! Chestia cu jumătatea pozitivă și jumătatea neagră e răsuflată. Acum paharul are trei-patru jumătăți. În afara optimiștilor și pesimiștilor mai sunt introvertiții și extroveriții sau credulii și circumspecții ș.a.m.d.

    Normal ar fi ca cel care face un scaun să șadă primul pe el. Să știe că dacă pune la scaun trei picioare sigur va avea stabilitate dar nu e sigur că-l va vinde dacă picioarele nu-s perfect egale. Să știe că dacă sporește numărul de picioare cu cât pune mai multe cu atâta acesta devine mai estetic, dar costurile de producție și arta meșteșugărească este mai pretențioasă. Dar, până la urmă, e doar un scaun...

   Ce te faci atunci când faci o lege? Ce te faci atunci când faci o lege pentru un domeniu despre care nu știi nimic? Ce întrebări îți pui? Ce răspunsuri îți accepți? Aici e buba! Dacă îți pui întrebările corecte și îți accepți răspunsurile așijderea ai șanse să depindă totul de nivelul tău de înțelegere. Din cauza lipsei de experiență va merge mai greu dar va merge. Din păcate în cazul legilor nu poți face experimente. Trebuie ba să te bazezi pe reacțiile și efectele întâmpinate de legi asemănătoare emise de predecesori, ba să te pui în locul fiecăruia pe care îl afectează legea ce o produci, ba să te declari incompetent și să chemi ajutoare. Pieptul bombat, încăpățânarea și rușinea nu au ce căuta la fabrica de legi!

   Parlamentul și Guvernul nostru, obișnuit să se inspire de la alții (ceea ce nu-i neaparat de hulit dacă se adaptează la condițiile socio-demo-geografice de la noi) și eventual să ajusteze pe ici pe colo în folos propriu (de echipă sau individual), a dat de belea acum când situația de la noi nu prea seamănă cu cea a popoarele megieșe sau mai îndepărtate. Mă refer la energie. Avem energia noastră, dar nu avem energie. Importăm energie, dar exportăm energie. Dacă băgăm degetele în priză ne curentăm au ba?

   Nu știu dacă ați observat dar am spus „condițiile socio-demo-geografice de la noi”. Adică n-am implicat și politicul. De ce? Pentru că el nu trebuie implicat. Orice politician ajuns la cârmă ar trebui să se asigure că întreaga navă cu întreg personalul ajunge la destinație, indiferent de cum sunt îmbrăcați, cât sunt de sănătoși sau de inteligenți, dar mai ales indiferent de culoarea lor politică.

   Românii au ales de așa natură încât două puteri politice, îndeobște antagonice, au ajuns să aibă puteri egale în fruntea țării. Deștept îi românu'. Totuși nu s-au gândit alegătorii și la calitatea aleșilor. La calitatea lor de pătrundere a diverselor forme de încercări, la calitatea lor de a rezolva problemele altora și mai ales la calitatea lor umană.

   Ce-i mai trist e că alesul în loc să se ocupe de binele celui care l-a ales, se ocupă de binele celui care l-a ales pe partenerul său de guvernare. Cum era de așteptat asta nu știe s-o facă. Deoarece n-a ieșit, și nu avea cum să iasă, arată cu degetul pe partea cealaltă a mesei dreptunghiulare. Verificați-vă scaunele tovarăși! Indiferent ce culoare politică aveți țara acum are nevoie de voi.

   Am scris aceste rânduri pentru că văd totuși o oarecare preocupare pentru binele popriului popor. Preocupare care în trecut era doar declarativă. Parcă acuma sunt totuși intenții. Vom avea și realizări dar opriți războiul din Parlament și Guvern! Și presa asta-i sursă de zâzanie... tot bagă bățul prin gard.

   Opriți războiul!

Educație - învățământ - muncă

    Cea mai mare parte a lumii merge la serviciu. Sau așa ar trebui. Că sunt simpli roboți care fac timp de opt ore același lucru până la îndobitocire sau sunt directori generali la multinaționale toți sunt angajați și muncesc. Chiar dacă ești propriul tău angajat muncești. De la măturătorul de pe stradă la Einstein suntem angrenați într-un proces de execuție. De la vatman la Eminescu toți mânuim o unealtă. Un ceva care să ne ajute în ceea ce facem. Acel ceva a fost creat tot de om. Cercetarea este un alt factor de progres. Acest factor este întârziat cu bună știință de biserică. Atenție! De biserică nu de Dumnezeu.

   Primul pas pentru a deveni „muncitorul” de mai târziu este educația. Cei șapte ani din sânul familiei sunt esențiali dar nu definitorii. Educația continuă pe parcursul pregătirii școlare atât prin sistemul de învățământ ales cât și prin petrecerea vacanțelor. Am să dezvolt un pic acest subiect al vacanțelor.

   Sunt patroni, directori sau simpli angajați care drămuiesc vacanțele copiilor lor astfel încât o parte din acest timp să fie repartizat muncii. La țară e mai lesne pentru că angrenarea la muncile câmpului, la agricultură sau păstorit, este mai mult o nevoie decât un sistem de educație elaborat. În mediul urban însă tentațiile sunt nu numai mai multe sau mai diverse ci și răspândite pe o plajă eterogenă de-o parte și de alta a legalității. Patronul care și-a trimis copilul la sortat corespondența (ce vremuri?) sau la biroul de vânzări (în funcție de vârstă) a realizat nu numai o introducere a lui în lumea afacerii sale în scopul predării de ștafetă ci și o educație serioasă prin care urmașul său a învățat cât costă un leu.

   O altă parte a educației care ține de această dată de talentul părintelui de a fi administratorul capacităților mintale, artistice, sportive ale copilului ține de larghețea cu care sunt ținute hățurile și paleta de oportunități aflată la discreția copilului. Unii părinți țin morțiș ca urmașii lor să ducă mai departe munca lor, reușitele lor. Alții doresc la fel de morțiș ca lăstarul lor să facă ce ei nu au reușit în viață, chiar dacă și-au dorit foarte mult. Toate acestea fără a ține cont de talentul, dorința și/sau capacitatea vlăstarului.

   Învățământul este acea parte a dezvoltării în care descoperi. Descoperi cifre, descoperi litere, descoperi începuturi, descoperi hărți, descoperi apa, descoperi omul, descoperi universul. Depinde de fiecare dintre noi, mai precis de educația pe care o avem și de capacitățile noastre cât ne perimitem sau cât putem descoperi din toate acestea și până la ce nivel. Omul „modern” a descoperit că te poți mulțumi cu puțin. Așa a apărut analfabetismul funcțional. Cel mai elocvent exemplu românesc în acest sens este acea doamnă docilă care a ajuns în fruntea Guvernului din cauza unor cascade de accidente și greșeli. Oare își dau seama toate acele organizații de femei care au susținut-o cât rău au făcut mișcării feministe? Ia căutați prin Guvern să vedeți câte fuste mai găsiți. Câte reprezentante ale consoartelor noastre, a căror pregătire și putere de muncă le-ar permite, mai pot răzbate printre cravate?

   Am început acest editorial privind peste umăr la diferite moduri de a munci. După cum vedeți am pus pe treapta cea mai de jos „a roboti” și nu a mătura. De ce? Pentru că a roboti, a face la nesfârșit aceeași acțiune, duce la dezumanizare, la îndobitocire cum m-am exprimat mai sus. Până și în a mătura se pot găsi diversificări, chiar și elemente de creație. Răul cel mai mare în această direcție este dat de firmele străine, concerne multinaționale, care nu au venit în România de dragul românilor. Au venit pentru a exploata gloata de oameni care cred că merg la muncă. Puțini dintre acești angajați muncesc cu adevărat. Puțini au șansa să avanseze, să evolueze. Pentru angajatori e mai ieftină mâna de lucru umană analfabetă funcțional decât o robotizare în adevăratul sens al cuvântului.

   Opriți războiul!