Ghiță contra

    Toți avem nevoie de un „Ghiță  contra”. Aproape toți. Asistații sociali închipuiți, de exemplu, nu au nevoie de un „Ghiță contra”. Nici șahiștii profesioniști nu au nevoie de un „Ghiță contra”. Ei, șahiștii, au învățat să se dedubleze, să se pună în mintea adversarilor lor ca să-și creeze singuri probleme pe care să le rezolve apoi în favoarea lor.

    Acele situații în care un șahist gândește cu trei-patru mutări înainte diverse situații de joc asta reprezintă de fapt. Să se pună în mintea adversarului, adică să fie propriul lui adversar. Dacă face acest lucru în mod echilibrat, cerebral, și nu rămâne blocat pe ideea lui cum că aceasta este infailibilă, va avea câștig de cauză. Va câștiga sau va ieși din situațiile complexe determinate de momente dificile ale jocului.

    Tot așa este și în politică. Doar că acolo nu avem parte de prea mulți șahiști, așa că este nevoie de niscaiva „Ghiță contra”. Este nevoie de acel cineva care  să se tot pună de-a curmezișul, să zgândere prin toate cotloanele adevărurilor universale pentru a descoperi hibe. În mod normal acel cineva ar trebui să fie sindicalistul de serviciu, dar la noi în general acesta este îmbătrânit în metehne și este doar un demagog fără discernământ, urmărindu-și propriile interese meschine cu iz mercantil.

    Nu numai în politică este nevoie de „Ghiță contra”. În orice echipă de lucru este nevoie de un „Ghiță contra”. Este nevoie de acel cineva care să pună întrebări incomode, care să detecteze greșelile și să le pună pe tapet în discuții libere, deschise adevărului și dezbrăcate de haina servilismului. Acea echipă care-l conține și pe „Ghiță contra” va avea câștig de cauză în fața concurenței sau a adversarilor indiferent dacă acea echipă este multinațională, guvernamentală, politică, profesională, sportivă sau de întreținere a bunei dispoziții. Indiferent dacă îl conține pe Trump, pe Bolojan, pe Grindeanu, pe regele asfaltului, pe Hagi sau pe Celentano acea echipă trebuie să aibă și un „Ghiță contra”.

    Întrebarea este dacă suntem pregătiți să avem în echipă un „Ghiță contra”, un cineva care să ne enerveze la tot pasul cu obiecțiile lui, chiar dacă acestea sunt uneori evidente și nu ascunse în meandrele unei justiții plină de nevoi, ca de obicei. Suntem în stare să-l luăm pe după umeri pe acest „Ghiță contra”? Suntem în stare să-i recunoaștem meritele atunci când totul se încheie cu o reușită? Suntem în stare să-l chemăm la o bere cu echipa?

    Sigur sunt printre voi câțiva „Ghiță contra” care să-mi reproșeze că este vorba de „Gică” și nu de „Ghiță”. Cei prieteni cu limba română își vor da seama de ce am ales această variantă.

    Opriți războiul! 

Educație - învățământ - muncă

    Cea mai mare parte a lumii merge la serviciu. Sau așa ar trebui. Că sunt simpli roboți care fac timp de opt ore același lucru până la îndobitocire sau sunt directori generali la multinaționale toți sunt angajați și muncesc. Chiar dacă ești propriul tău angajat muncești. De la măturătorul de pe stradă la Einstein suntem angrenați într-un proces de execuție. De la vatman la Eminescu toți mânuim o unealtă. Un ceva care să ne ajute în ceea ce facem. Acel ceva a fost creat tot de om. Cercetarea este un alt factor de progres. Acest factor este întârziat cu bună știință de biserică. Atenție! De biserică nu de Dumnezeu.

   Primul pas pentru a deveni „muncitorul” de mai târziu este educația. Cei șapte ani din sânul familiei sunt esențiali dar nu definitorii. Educația continuă pe parcursul pregătirii școlare atât prin sistemul de învățământ ales cât și prin petrecerea vacanțelor. Am să dezvolt un pic acest subiect al vacanțelor.

   Sunt patroni, directori sau simpli angajați care drămuiesc vacanțele copiilor lor astfel încât o parte din acest timp să fie repartizat muncii. La țară e mai lesne pentru că angrenarea la muncile câmpului, la agricultură sau păstorit, este mai mult o nevoie decât un sistem de educație elaborat. În mediul urban însă tentațiile sunt nu numai mai multe sau mai diverse ci și răspândite pe o plajă eterogenă de-o parte și de alta a legalității. Patronul care și-a trimis copilul la sortat corespondența (ce vremuri?) sau la biroul de vânzări (în funcție de vârstă) a realizat nu numai o introducere a lui în lumea afacerii sale în scopul predării de ștafetă ci și o educație serioasă prin care urmașul său a învățat cât costă un leu.

   O altă parte a educației care ține de această dată de talentul părintelui de a fi administratorul capacităților mintale, artistice, sportive ale copilului ține de larghețea cu care sunt ținute hățurile și paleta de oportunități aflată la discreția copilului. Unii părinți țin morțiș ca urmașii lor să ducă mai departe munca lor, reușitele lor. Alții doresc la fel de morțiș ca lăstarul lor să facă ce ei nu au reușit în viață, chiar dacă și-au dorit foarte mult. Toate acestea fără a ține cont de talentul, dorința și/sau capacitatea vlăstarului.

   Învățământul este acea parte a dezvoltării în care descoperi. Descoperi cifre, descoperi litere, descoperi începuturi, descoperi hărți, descoperi apa, descoperi omul, descoperi universul. Depinde de fiecare dintre noi, mai precis de educația pe care o avem și de capacitățile noastre cât ne perimitem sau cât putem descoperi din toate acestea și până la ce nivel. Omul „modern” a descoperit că te poți mulțumi cu puțin. Așa a apărut analfabetismul funcțional. Cel mai elocvent exemplu românesc în acest sens este acea doamnă docilă care a ajuns în fruntea Guvernului din cauza unor cascade de accidente și greșeli. Oare își dau seama toate acele organizații de femei care au susținut-o cât rău au făcut mișcării feministe? Ia căutați prin Guvern să vedeți câte fuste mai găsiți. Câte reprezentante ale consoartelor noastre, a căror pregătire și putere de muncă le-ar permite, mai pot răzbate printre cravate?

   Am început acest editorial privind peste umăr la diferite moduri de a munci. După cum vedeți am pus pe treapta cea mai de jos „a roboti” și nu a mătura. De ce? Pentru că a roboti, a face la nesfârșit aceeași acțiune, duce la dezumanizare, la îndobitocire cum m-am exprimat mai sus. Până și în a mătura se pot găsi diversificări, chiar și elemente de creație. Răul cel mai mare în această direcție este dat de firmele străine, concerne multinaționale, care nu au venit în România de dragul românilor. Au venit pentru a exploata gloata de oameni care cred că merg la muncă. Puțini dintre acești angajați muncesc cu adevărat. Puțini au șansa să avanseze, să evolueze. Pentru angajatori e mai ieftină mâna de lucru umană analfabetă funcțional decât o robotizare în adevăratul sens al cuvântului.

   Opriți războiul!