Din nou un Stradivarius pe scena Filarmonicii Dinu Lipatti

    Două evenimente cu muzică de cea mai bună calitate sunt programate în această săptămână în cadrul „Zilelor muzicale sătmărene” (ZMS). Până să vă spun despre ce e vorba vă atrag atenția asupra unui fapt peste care s-ar putea trece ca peste un fapt divers. Nu e chiar așa. Este vorba despre proiectul conducerii Filarmonicii Dinu Lipatti, proiectul „Arca lui Noe”, de a conștientiza generațiile viitoare că muzica are și o formă de ridicat nivel cultural. Timp de două săptămâni 1700 de copii (preșcolari și școlari) din Satu Mare, Oaș și Codru au făcut cunoștință cu Mozart și cu vioara chiar în splendida sală a filarmonicii sătmărene. Alți 800 de copii din Baia Mare și Tășnad au primit în vizită Orchestra filarmonicii Dinu Lipatti.

                                         Demény Balázs

   Astăzi, marți 18 octombrie ora 19, Filarmonica Dinu Lipatti ne răsfață cu un „Recital la pian” al lui Demény Balázs. Maestrul, de la mângâierea clapelor și până la bruscarea lor, ne va purta prin toate tainele interpretării la pian. Pentru aceasta a cerut ajutorul lui Claude Debussy, a tatălui său Demény Attila și a idolului său Franz Liszt a cărui „Sonată” în si minor va încheia recitalul. Din Debussy a ales piesele „Imagini”, „Reflexii în apă”, „Omagiu lui Rameu” și „Mișcare”. De la recent dispărutul compozitor și pianist clujean Demény Attila, Balázs a ales 10 piese pentru pian. Despre biografia lui Balázs puteți afla amănunte răsfoind arhiva noastră de pe site sau de la Biblioteca Județeană. A fost publicată pe 7 decembrie 2020. Pentru acest recital sunt valabile abonamentele cu nr. 9

   Joi, 20 octombrie ora 19, pe baza abonamentelor cu nr. 10 vom avea onoarea de a asculta din nou un Stradivarius. În cadrul turneului internațional „Stradivarius opera” Răzvan (vioară) și Andreea (pian) Stoica ne concentrează atenția asupra „Meditației” lui Jules Massenet, asupra „Ariei lui Lenski” din opera Evgheni Oneghin a lui Piotr Ilici Ceaikovski, asupra „Fanteziei Carmen” a lui Pablo de Sarasate după opera „Carmen” de Bizet și asupra „Multelor bătăi ale inimii” lui Nicolo Paganini pentru Rossini.

 Răzvan și Andreea Stoica

   Despre Răzvan Stoica puteți afla amănunte din amplul interviu pe care i l-a luat colega mea Raluca Jofi în urmă cu un an, mai precis în 17 februarie 2021. Despre sora sa, Andreea Stoica vă putem informa că s-a născut în București în 1981, că a început să cânte la pian la vârsta de cinci ani și că la șase ani a fost admisă la Conservatorul de Muzică (Liceul) George Enescu din București ca elev de frunte la clasa de pian fiind considerată o minune de copil iar la 12 ani debutează în orchestra ca solist în Concertul Mozart pentru pian cu „Orchestra București”.

    După debutul ei orchestral, a fost angajată în turnee de concerte și recitaluri în toată Europa și Japonia. A urmat cursuri de master în Italia, Germania, Coreea și Țările de Jos cu pianiști de top ca Maurizio Pollini, Constantin Ionescu Vovu, Andre Previn și mulți alții. A terminat Universitatea de Muzică din București în 1999. Începând cu 1996 și-a lărgit orizontul muzical cu muzica de cameră care a devenit mai târziu o parte fundamentală a carierei sale.

    Împreună cu fratele ei, violonistul Razvan F. Stoica, au format un duo de nedespărțit („Stoica Duo”) care a adus spectacole în Europa, SUA și Japonia. Despre spectacolele de concert și discografia „Stoica Duo” se vorbește la superlativ atât din partea criticilor, cât și a publicului.

Di tanti palpiti

   Pentru a explica noima acestor compoziții am recurs la programele sălilor de concerte din Roma și Milano de la mijlocul secolului douăzeci:

   „Relațiile muzicale dintre Paganini și Rossini sunt destul de consistente. Influența lui Paganini asupra stilului instrumental al lui Rossini este detectabilă, dar mai presus de toate este detectabilă o influență a stilului vocal al lui Rossini asupra celui instrumental al lui Paganini (melodica paganiniană este condiționată aproape în totalitate de stilurile vocale tipice operei italiene de la începutul secolului al XIX-lea și se referă în mod clar la compozitor). La această condiționare stilistică globală trebuie adăugată apoi înclinația marcantă a lui Paganini pentru muzica rossiniană, documentată, tot din punct de vedere al invenției muzicale, de lucrări precum numeroasele variații ale temelor lui Rossini.

   <<Multele bătăi ale inimii>> (sau <<Di tanti palpiti>>, în original) se deschide cu o introducere, <<Larghetto cantabile>>, în cadrul căreia vioara solo expune tema rosiniană, îmbogățită de numeroase decorații virtuozice. Introducerea, <<Andantino>>, este urmată de trei variațiuni și de o cadenza finală. Prima variație este în același timp cu <<Andantino>> precedent; personajul este clar virtuos. A doua variație, <<Un poco poco>> introduce o paranteză relaxantă, bogată în prețiozitatea tonală rafinată a instrumentului solo. A treia variație, <<Più mosso>>, revine la splendorile decorative ale virtuozității instrumentale, marcate de o impetuoasă <<Cadenza>> finală.” - la Roma.

   „În 1813, Tancredi, prezentat pe scena Fenice și imediat după aceea la Scala din Milano, îl lansase pe tânărul Rossini în cariera strălucitoare care, în curând, l-ar fi făcut idolul teatrelor din toată Europa. Succesul lucrării a fost atât de mare încât imediat s-au făcut nenumărate transcrieri și variații asupra temelor preferate. Nici măcar Paganini nu a scăpat de modă, alegând cabaletta <<Di tanti palpiti>>, o melodie tandră și persuasivă, admirată de Stendhal și celebrată ca fiind însăși emblema artei cântecului italian. Din tema rossiniană, Paganini a preluat reperul pentru a țese o serie de variații în care atmosfera tipic lounge, cerută de gen, este colorată cu vene sulfuroase în pasajele celei mai uimitoare virtuozități.

   Această compoziție este împărțită în două părți fără altă relație reciprocă decât legătura foarte evidentă cu formele și stilul melodramei. Tema cantabila a viorii solo este o arie de operă perfectă. Și mai melodramatică este ultima secțiune a introducerii, care adoptă modurile recitativului, sau mai bine zis a scenei mari care precede atacul cantabilei într-o operă. Frumoasa temă rosiniană (Andantino) este transcrisă fidel şi păstrează caracterul expresiv, o tandreţe melancolică, pe care o are Tancredi. Cele trei variații folosesc toate descoperirile tehnicii lui Paganini: pași de agilitate de tot felul executați cu toate tehnicile de arc, armonici duble...” - la Milano.

   Fantezia Carmen 

   Fantezia Carmen de Pablo de Sarasate este o fantezie de vioară pe teme din opera Carmen de Georges Bizet. O versiune cu acompaniament de pian a fost publicată în 1882.

   Fantezia Carmen este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Sarasate și este adesea interpretată la concursuri de vioară. A fost dedicată lui Joseph Hellmesberger. Datorită tehnicilor sale delicate și pasiunii sanguine inspirate de operă, este considerată una dintre cele mai provocatoare și solicitante piese de tehnică pentru vioară.

   Piesa conține o adaptare a Aragonezei, Habanera, un interludiu, Seguidilla și Dansul țiganilor.

   Lucrarea constă din cinci mișcări.

1. Allegro moderato

   După o scurtă introducere din partea orchestrei, vioara cântă material din Aragonaise. Tehnicile includ glissando, flageolet și pizzicato.

2. Moderat
   Această mișcare folosește material, extensiv ornamentat, din Habanera din actul 1: "Dragostea este o pasăre rebelă".
3. Lento assai
   Tratamentul batjocoritor al lui Carmen asupra lui Zuniga în actul 1 ("Tra la la ... tăiați-mă, ardeți-mă") este tema acestei mișcări. Se termină într-un flageolet.
4. Allegro moderato
   Seguidilla din actul 1 ("Aproape de zidurile cetății Sevilla") este aici cu ornamente, inclusiv pizzicato, trill și glissando.
5. Moderat
   Această mișcare se bazează pe scena de la începutul actului 2 în care Carmen și prietenii ei Frasquita și Mercédès îi distrează pe Zuniga și alți ofițeri ("Tijele sistrului zornăiau", sistrul fiind un instrument muzical spaniol de percuție cu tije, scoici și rondele). Cea mai dificilă mișcare din punct de vedere tehnic dintre cele cinci, folosește treimi rapide și în mișcare; arpegii rapide care acoperă gama instrumentului; și o accelerare finală cu tempo virtuos.

 

Din nou un Stradivarius va concerta pe scena Filarmonicii Dinu Lipatti

   Beethoven, Paganini și Mendelssohn-Bartholdy. Cine și-ar putea dori mai mult pentru o singură seară. Dacă mai spunem că Uvertura Egmont, Concertul pentru vioară nr. 1 în Re Major respectiv Simfonia Italiană nr. 4 în La Major vor fi interpretate la un Stradivarius de către Răzvan Stoica și că la pupitru bagheta magică va fi mânuită de Cristian Spătaru nu cred că va mai fi un loc în sala de concerte Dinu Lipatti din Satu Mare.

   Evenimentul de excepție va avea loc joi, 17 martie de la ora 18,30 și sunt valabile abonamentele cu nr. 33. Bineînțeles că cei care mai apucă un bilet de la casa de bilete a instituției de cultură va fi de asemenea favorizat cu un loc în sală.

   După cum știți Uvertura Egmont a fost compusă în 1809-1810 de Ludwig pentru piesa de teatru cu același nume scrisă de Johann Wolfgang von Goethe, iar premiera a avut loc în 1810 la Burgtheater din Viena.

   Despre Paganini s-au scris și se vor mai scrie multe. Am ales pentru dumneavoastră o istorioară cu iz dramatic rescrisă de Costin Turchilă în 2008.

   „Peste o jumătate de veac a durat sinistra aventură a sicriului cu rămăşiţele pământeşti ale lui Niccolò Paganini. Această istorie neagră, încă suficient de misterioasă, este de-a dreptul incredibilă pentru o minte cât de cât sănătoasă. Să recapitulăm. 

   În după-amiaza zilei de joi 27 Mai 1840, la ora 5.00, Paganini moare în casa Contelui de Cessole din Nisa, în urma unui violent atac de tuse, urmat de hemoptizie. După exact cinci luni urma să împlinească 58 de ani.

   Starea din ziua respectivă nu prevestise sfârşitul. La ora prânzului, bolnavul se aşezase la masă. E adevărat că de zece zile nu mai scrisese un rând şi vorbea în şoaptă. Preotul Caffarelli, în a cărui parohie se afla casa contelui, nu-l putuse spovedi cu câteva zile înainte din cauza acceselor de tuse şi a vărsăturilor. Bolnavul îi promisese că-şi va scrie spovedania pe o tăbliţă de ardezie. Reputaţia neagră, conform căreia marele violonist şi-ar fi vândut sufletul Satanei, ajunsese şi la înaltele feţe bisericeşti, sau la ele în primul rând. Preotul povesti episcopului de Nisa, Galvano Domenico, cum că pe pereţii camerei în care stătea Paganini s-ar fi aflat patru tablouri indecente şi că bolnavul nu dădea nici un semn de pocăinţă. Tablourile nu erau altceva decât copii ale unor picturi celebre de la Vatican şi Galeria Farnese.

   Prin testament, artistul ceruse să fie înmormântat fără pompă şi mai ales fără să i se cânte un recviem. Dorea doar o sută de mise celebrate de călugării capucini. Totul părea a decurge normal, în ciuda cortegiului de zvonuri. Mulţimea se îngrămădea la catafalcul din casa contelui, să vadă chipul uşor diabolic, cu nas acvilin şi mâinile cu degete lungi, parcă supranaturale, care revoluţionaseră tehnica violonistică. Verdictul vine însă rapid: episcopul Galvano refuză să elibereze autorizaţia de înmormântare, considerând că un eretic ca Paganini nu poate fi înhumat în cimitir.     

   Recursul la verdictul de erezie, făcut de prietenii muzicianului, este respins, mărturia preotului Cafarelli fiind considerată o dovadă de neclintit. Sicriul este dus în taină în pivniţa casei.
   Încercarea de a obţine autorizaţia de înmormântare în cimitirul din Genova, oraşul natal al lui Paganini, eşuează, în ciuda intenţiei regelui Carol Albert de a o aproba. Guvernatorul Genovei, Filippo Paolucci, interzice aducerea sicriului la Genova, iar cardinalul Tardini recomandă înmormântarea ereticului în cimitirul protestanţilor sau în oricare alt cimitir necatolic, în secret.
   Este interzisă publicarea în ziarele din Genova a vreunui articol despre Paganini. După un an şi jumătate, fiul muzicianului, Achille, obţine o audienţă la papa Grigorie al XVI-lea, în urma căreia se hotărăşte o nouă anchetă. Între timp sicriul este mutat din pivniţa casei la Spitalul din Nisa, apoi la Lazaretul din Villafranca. Nu poate rămâne nici aici: în şuieratul vântului unii spun că aud strigăte de strigoi. Suficient pentru suspiciunea că, odată descoperit, sicriul cu trupul „ereticului” ar fi considerat cauza tuturor nenorocirilor. Aşa că este îngropat noaptea lângă zidul unei fabrici de ulei, dar locul se dovedeşte precar, pământul fiind îmbibat cu reziduuri de la presele de ulei.

   De aici încolo detaliile sunt neclare, transformând cumplitul episod în legendă. Posibil ca sicriul să fi fost dus de Contele de Cessole pe insula Saint-Ferréol, lângă Coasta de Azur. Se ştie cu exactitate, din certificatul de transport, că în 22 Aprilie 1844, barca Maria Magdalena îl aduce în portul Genova. Din certificatul respectiv aflăm că defunctul baron Paganini „a fost îmbălsămat după toate regulile artei”, aşezat într-o cutie de zinc închisă ermetic şi pusă într-un coşciug de lemn de nuc, la rândul lui pus într-un paralelipiped de lemn alb. Poliţia genoveză aprobă transportul sicriului la vila lui Paganini şi înmormântarea într-un loc profan.

   Cu greu, Achille obţine în 1845 aprobarea unei slujbe religioase în Biserica Steccata a Ordinului Cavalerilor Sf. Gheorghe din Parma şi apoi reînhumarea în grădina Vilei Gajona. În vila de la Parma, rămăşiţele pământeşti ale muzicianului de geniu rămân 20 de ani, până în 1876, când nepotul său, Attila Paganini, fiul lui Achile, obţine de la Vatican anularea hotărârii de erezie.
   Niccolò Paganini poate fi în sfârşit înmormântat într-un cimitir catolic, la Parma. Aventura neagră pare a se fi încheiat.

   În 1893, la insistenţa violonistului ceh Franti¹ek Ondøièek, Achile Paganini deschide sicriul tatălui său. Chipul defunctului era conservat impecabil, dar din trup nu mai rămăsese decât scheletul…
   Şi pentru că nu era de ajuns, în 1896 Primăria oraşului Parma hotărăşte mutarea cimitirului.”

   200 de ani au trecut de când a fost compusă Simfonia Italiană a lui Mendelsshon. 223 de ani au trecut de când s-a născut  Mendehlson. E greu de înțeles cum la doar 23 de ani să ai o asemenea acuratețe, astfel încât să transpui pe portativ un atât de complex mesaj.

   Să nu uităm că Mendelssohn a fost profund influențat de muzica lui Johann Sebastian Bach. Stră-mătușa sa Sarah Levy (născută Itzig) a fost eleva fiului lui Bach, Wilhelm Friedemann Bach și a sprijinit-o pe văduva altuia din fiii săi, Carl Philipp Emmanuel Bach. A colecționat o serie de manuscrise ale lui Bach. Muzica lui Bach, care la începutul secolului al XIX -lea căzuse într-o relativă uitare, se bucura de un profund respect din partea lui Zelter, profesorul lui Felix. În anul 1829, cu sprijinul lui Zelter și cu ajutorul actorului Eduard Devrient, Felix a aranjat și a dirijat la Berlin un spectacol cu oratoriul Matheus Passion (Patimile după Matei) de Bach. Orchestra și corul proveneau de la Berlin Singakademie, al cărei principal dirijor era Zelter. Succesul reprezentației (prima de la moartea lui J.S. Bach, în 1750) a reprezentat un element important pentru scoaterea din uitare și relansarea muzicii lui Bach, inițial în Germania și apoi în întreaga Europă.

   La numai 20 de ani, Mendelssohn a avut un succes răsunător. Cu această ocazie, Felix a făcut una din puținele referiri la originile sale etnice: A fost nevoie de un actor și de un fiu de evreu ("Judensohn") pentru a readuce la viață cea mai măreață muzică creștină a lumii.

       Tot Mendelssohn a reaprins și interesul pentru lucrările lui Franz Schubert. El a dirijat în premieră Simfonia nr. 9 în Do Major de Schubert, la Leipzig, pe 21 martie 1839, la peste zece ani de la moartea compozitorului.