O zi de joi cu Mozart și Paganini

    „Concertul simfonic” de joi, 3 nov, de la ora 19 va fi un concert de forță în care dirijorul român Leonard Boga și violonistul kazah Roman Kim ne vor demonstra cu măiestria lor de ce spunem despre Wolfgang Amadeus Mozart și Niccolò Paganini că sunt monștri sacri ai muzicii culte. După cum vedeți Filarmonica Dinu Lipatti păstrează la nivel înalt numele invitaților chiar dacă Zilele Muzicale Sătmărene”, ediția a VL-a s-a încheiat.

   Pentru început „Flautul fermecat” al lui Mozart ne lasă să-i ghicim tainele iubirii dintre Tamino și Pamina ascultându-i uvertura. Flautul fermecat (titlul original: în germană Die Zauberflöte) este o operă în două acte, a cărei muzică a fost compusă de Wolfgang Amadeus Mozart, pe un libret scris în limba germană de Emanuel Schikaneder. Premiera absolută a operei a avut loc la Viena, la Burgtheater, la data de 30 septembrie 1791, sub conducerea muzicală a compozitorului, iar rolul păsărarului la jucat chiar libretistul.

   În continuare rămânem în compania lui Mozart. Trecem însă pe o compoziție simfonică, mai precis vom asculta „Simfonia nr. 39 în mi bemol major”. Aceasta, supranumită și „Eroica”, este o compoziție a lui Wolfgang Amadeus Mozart care face parte din grupul ultimelor trei simfonii compuse în vara anului 1788. Este formată din patru părți, ca majoritatea simfoniilor clasice, tipar stabilit de Joseph Haydn. Prima parte este rapidă, precedată de un ritm sincopat, iar partea a patra este tot rapidă, ca un perpetuum mobile, din care răzbate chiar umorul. Partea a doua, din care nu lipesc unele accente dramatice, este lentă, iar partea a treia este obișnuitul menuet. Simfonia constituie o capodoperă, ca și celalte două simfonii, prin suflul nou pe care îl aduce.

   În ultima parte a serii de joi trecem pe Paganini, unde Roman Kim ne va purta cu arcușul și digitația sa prin toate armoniile „Concertului nr. 1 pentru vioară în re major” imaginate de Niccolò.

    Mai menționăm că pentru a urmări acest concert puteți desprinde tichetele cu nr. 12 de pe abonamentele dumneavoastră sau puteți cumpăra bilete de la sediu. Despre Leonard Boga am mai scris în aceste pagini, vezi în colecția noastră articolele din 4 mai 2021.

   Niccolò Paganini

   Paganini (n. 27 octombrie 1782 la Genova în  Republica Genova – d. 27 mai 1840 la Nisa în Monarhia din Iulie) a fost un violonist, violist, chitarist și compozitor italian. Este unul din cei mai faimoși virtuozi ai viorii și este considerat unul dintre cei mai mari violoniști din toate timpurile, având o intonație și o tehnică inovativă perfectă.

   Înainte de a deveni un virtuoz, aflat permanent în turnee, Paganini a fost angajat ca violonist la proaspăt înființata „Orchestră Națională” din Lucca. Din cauza dificultăților economice prin care trecea orașul pe vremea aceea, orchestra a fost desființată la scurt timp. În 1805, Napoleon i-a atribuit principatul Lucca surorii sale, Elisa Baciocchi, care în 1806 l-a invitat pe Paganini să se angajeze în orchestra de cameră a Curții ca al doilea violonist. După ce și această orchestră a fost desființată, Paganini a devenit membru al cvartetului de coarde al familiei ducale și a început să-i dea lecții de muzică tânărului prinț, dirijând, de asemenea, spectacole de operă. În 1809, invocând motive personale, Paganini a părăsit activitățile din Lucca și a început o viață de turnee.

   Pentru promovarea activității concertistice a violoniștilor debutanți, începând din 1954, la Genova are loc la Teatrul Carlo Felice în lunile septembrie și octombrie Premiul Paganini sau Concursul internațional de vioară „Niccolò Paganini”. După primele 49 de ediții anuale, începând după 2002 concursul se ține la fiecare doi ani.

   De o dificultate remarcabilă, concursul constă din trei faze: faza preliminară, faza semifinală și faza finală. Pentru primele două, accesul în sală este liber și pot fi ascultate diverse bucăți solistice pentru vioară, cu acompaniament de pian. Faza a treia are loc cu acompaniament de orchestră. Cei șase finaliști sunt premiați, iar în data de 12 octombrie câștigătorul are onoarea de a cânta cu faimoasa vioară a lui Paganini: Il Cannone.

   Roman Kim 

   S-a născut în Kazahstan într-o familie cu origini tătare, belaruse și coreene. A primit prima vioară la vârsta de cinci ani, iar la șapte ani a câștigat premii la concursuri naționale. A studiat la Școala Centrală de Muzică din Moscova în perioada 2000-2008 cu Galina Turchaninova și a fost bursier al Fundației Mstislav Rostropovici. A câștigat primul Concurs Internațional de Muzică pentru Copii Rotary din Rusia în 2002. A urmat cursuri de master cu Maxim Vengerov, Midori Goto, Lewis Kaplan, Miriam Fried și Gidon Kremer.

    În 2008, la vârsta de 16 ani, Roman Kim a fost admis la Universitatea de Muzică din Köln, unde a studiat cu Viktor Tretyakov. În 2012 a câștigat premiul I la a 28-a ediție Valsesia Musica din Italia. În calitate de câștigător al Concursului Internațional de Muzică de la Köln (2011), a cântat cu Orchestra Radio WDR din Köln. Kim cântă la vioară construită de Giuseppe Guarneri (Cremona, 1695), deținută de Deutsche Stiftung Musikleben Foundation. 

   „Cei mai importanți profesori ai mei au fost instructorul Conservatorului de Stat din Moscova Galina Turchaninova și Viktor Tretiakov”, spune Kim. „Turchaninova mi-a oferit o bază tehnică minunată, iar Tretiakov m-a afectat foarte puternic din punct de vedere muzical”. 

   Kim este specializat în concerte pentru vioară din perioada romantică și în lucrări virtuoase pentru vioară. Kim a studiat în profunzime tehnicile cu arcușul și digitația legendarului violonist Paganini și, la fel ca Paganini, a creat noi aranjamente pentru diverse lucrări muzicale. Kim a mai declarat că Jimi Hendrix este o altă sursă de inspirație pentru el. Versiunea lui Kim a „Air on a G String” (tradus din engleză „Aer pe coarda sol”, cunoscut și sub denumirea de „Aer pentru coarda sol” sau „Aer celebrat”, este aranjamentul lui August Wilhelmj din 1871 al celei de-a doua mișcări a Suitei orchestrale nr. 3 a lui Johann Sebastian Bach în re major) a lui Bach i-a adus recunoaștere internațională în 2011 și a fost vizionată de peste 700.000 de ori de către pasionați.

   În ultimul timp poartă niște ochelari speciali, de formă piramidală, al căror mister nu l-am descoperit. Aceștia îi dau un aer aparte, puțin extravagant, care ne face să înțelegem de ce-l iubește pe Jimi Hendrix.

Din nou un Stradivarius va concerta pe scena Filarmonicii Dinu Lipatti

   Beethoven, Paganini și Mendelssohn-Bartholdy. Cine și-ar putea dori mai mult pentru o singură seară. Dacă mai spunem că Uvertura Egmont, Concertul pentru vioară nr. 1 în Re Major respectiv Simfonia Italiană nr. 4 în La Major vor fi interpretate la un Stradivarius de către Răzvan Stoica și că la pupitru bagheta magică va fi mânuită de Cristian Spătaru nu cred că va mai fi un loc în sala de concerte Dinu Lipatti din Satu Mare.

   Evenimentul de excepție va avea loc joi, 17 martie de la ora 18,30 și sunt valabile abonamentele cu nr. 33. Bineînțeles că cei care mai apucă un bilet de la casa de bilete a instituției de cultură va fi de asemenea favorizat cu un loc în sală.

   După cum știți Uvertura Egmont a fost compusă în 1809-1810 de Ludwig pentru piesa de teatru cu același nume scrisă de Johann Wolfgang von Goethe, iar premiera a avut loc în 1810 la Burgtheater din Viena.

   Despre Paganini s-au scris și se vor mai scrie multe. Am ales pentru dumneavoastră o istorioară cu iz dramatic rescrisă de Costin Turchilă în 2008.

   „Peste o jumătate de veac a durat sinistra aventură a sicriului cu rămăşiţele pământeşti ale lui Niccolò Paganini. Această istorie neagră, încă suficient de misterioasă, este de-a dreptul incredibilă pentru o minte cât de cât sănătoasă. Să recapitulăm. 

   În după-amiaza zilei de joi 27 Mai 1840, la ora 5.00, Paganini moare în casa Contelui de Cessole din Nisa, în urma unui violent atac de tuse, urmat de hemoptizie. După exact cinci luni urma să împlinească 58 de ani.

   Starea din ziua respectivă nu prevestise sfârşitul. La ora prânzului, bolnavul se aşezase la masă. E adevărat că de zece zile nu mai scrisese un rând şi vorbea în şoaptă. Preotul Caffarelli, în a cărui parohie se afla casa contelui, nu-l putuse spovedi cu câteva zile înainte din cauza acceselor de tuse şi a vărsăturilor. Bolnavul îi promisese că-şi va scrie spovedania pe o tăbliţă de ardezie. Reputaţia neagră, conform căreia marele violonist şi-ar fi vândut sufletul Satanei, ajunsese şi la înaltele feţe bisericeşti, sau la ele în primul rând. Preotul povesti episcopului de Nisa, Galvano Domenico, cum că pe pereţii camerei în care stătea Paganini s-ar fi aflat patru tablouri indecente şi că bolnavul nu dădea nici un semn de pocăinţă. Tablourile nu erau altceva decât copii ale unor picturi celebre de la Vatican şi Galeria Farnese.

   Prin testament, artistul ceruse să fie înmormântat fără pompă şi mai ales fără să i se cânte un recviem. Dorea doar o sută de mise celebrate de călugării capucini. Totul părea a decurge normal, în ciuda cortegiului de zvonuri. Mulţimea se îngrămădea la catafalcul din casa contelui, să vadă chipul uşor diabolic, cu nas acvilin şi mâinile cu degete lungi, parcă supranaturale, care revoluţionaseră tehnica violonistică. Verdictul vine însă rapid: episcopul Galvano refuză să elibereze autorizaţia de înmormântare, considerând că un eretic ca Paganini nu poate fi înhumat în cimitir.     

   Recursul la verdictul de erezie, făcut de prietenii muzicianului, este respins, mărturia preotului Cafarelli fiind considerată o dovadă de neclintit. Sicriul este dus în taină în pivniţa casei.
   Încercarea de a obţine autorizaţia de înmormântare în cimitirul din Genova, oraşul natal al lui Paganini, eşuează, în ciuda intenţiei regelui Carol Albert de a o aproba. Guvernatorul Genovei, Filippo Paolucci, interzice aducerea sicriului la Genova, iar cardinalul Tardini recomandă înmormântarea ereticului în cimitirul protestanţilor sau în oricare alt cimitir necatolic, în secret.
   Este interzisă publicarea în ziarele din Genova a vreunui articol despre Paganini. După un an şi jumătate, fiul muzicianului, Achille, obţine o audienţă la papa Grigorie al XVI-lea, în urma căreia se hotărăşte o nouă anchetă. Între timp sicriul este mutat din pivniţa casei la Spitalul din Nisa, apoi la Lazaretul din Villafranca. Nu poate rămâne nici aici: în şuieratul vântului unii spun că aud strigăte de strigoi. Suficient pentru suspiciunea că, odată descoperit, sicriul cu trupul „ereticului” ar fi considerat cauza tuturor nenorocirilor. Aşa că este îngropat noaptea lângă zidul unei fabrici de ulei, dar locul se dovedeşte precar, pământul fiind îmbibat cu reziduuri de la presele de ulei.

   De aici încolo detaliile sunt neclare, transformând cumplitul episod în legendă. Posibil ca sicriul să fi fost dus de Contele de Cessole pe insula Saint-Ferréol, lângă Coasta de Azur. Se ştie cu exactitate, din certificatul de transport, că în 22 Aprilie 1844, barca Maria Magdalena îl aduce în portul Genova. Din certificatul respectiv aflăm că defunctul baron Paganini „a fost îmbălsămat după toate regulile artei”, aşezat într-o cutie de zinc închisă ermetic şi pusă într-un coşciug de lemn de nuc, la rândul lui pus într-un paralelipiped de lemn alb. Poliţia genoveză aprobă transportul sicriului la vila lui Paganini şi înmormântarea într-un loc profan.

   Cu greu, Achille obţine în 1845 aprobarea unei slujbe religioase în Biserica Steccata a Ordinului Cavalerilor Sf. Gheorghe din Parma şi apoi reînhumarea în grădina Vilei Gajona. În vila de la Parma, rămăşiţele pământeşti ale muzicianului de geniu rămân 20 de ani, până în 1876, când nepotul său, Attila Paganini, fiul lui Achile, obţine de la Vatican anularea hotărârii de erezie.
   Niccolò Paganini poate fi în sfârşit înmormântat într-un cimitir catolic, la Parma. Aventura neagră pare a se fi încheiat.

   În 1893, la insistenţa violonistului ceh Franti¹ek Ondøièek, Achile Paganini deschide sicriul tatălui său. Chipul defunctului era conservat impecabil, dar din trup nu mai rămăsese decât scheletul…
   Şi pentru că nu era de ajuns, în 1896 Primăria oraşului Parma hotărăşte mutarea cimitirului.”

   200 de ani au trecut de când a fost compusă Simfonia Italiană a lui Mendelsshon. 223 de ani au trecut de când s-a născut  Mendehlson. E greu de înțeles cum la doar 23 de ani să ai o asemenea acuratețe, astfel încât să transpui pe portativ un atât de complex mesaj.

   Să nu uităm că Mendelssohn a fost profund influențat de muzica lui Johann Sebastian Bach. Stră-mătușa sa Sarah Levy (născută Itzig) a fost eleva fiului lui Bach, Wilhelm Friedemann Bach și a sprijinit-o pe văduva altuia din fiii săi, Carl Philipp Emmanuel Bach. A colecționat o serie de manuscrise ale lui Bach. Muzica lui Bach, care la începutul secolului al XIX -lea căzuse într-o relativă uitare, se bucura de un profund respect din partea lui Zelter, profesorul lui Felix. În anul 1829, cu sprijinul lui Zelter și cu ajutorul actorului Eduard Devrient, Felix a aranjat și a dirijat la Berlin un spectacol cu oratoriul Matheus Passion (Patimile după Matei) de Bach. Orchestra și corul proveneau de la Berlin Singakademie, al cărei principal dirijor era Zelter. Succesul reprezentației (prima de la moartea lui J.S. Bach, în 1750) a reprezentat un element important pentru scoaterea din uitare și relansarea muzicii lui Bach, inițial în Germania și apoi în întreaga Europă.

   La numai 20 de ani, Mendelssohn a avut un succes răsunător. Cu această ocazie, Felix a făcut una din puținele referiri la originile sale etnice: A fost nevoie de un actor și de un fiu de evreu ("Judensohn") pentru a readuce la viață cea mai măreață muzică creștină a lumii.

       Tot Mendelssohn a reaprins și interesul pentru lucrările lui Franz Schubert. El a dirijat în premieră Simfonia nr. 9 în Do Major de Schubert, la Leipzig, pe 21 martie 1839, la peste zece ani de la moartea compozitorului.