ZMS continuă cu „Transylvanian piano trio” și un „Concert simfonic”

   „Zilele muzicale sătmărene” au două puncte de reper în săptămâna aceasta. Marți, 4 octombrie de la ora 19, pe baza abonamentului cu nr. 4 sau pe baza biletului cumpărat de la sediul Filarmonicii Dinu Lipatti puteți audia cunoscutul grup „Transylvanian piano trio” format din sătmăreanul Vlad Răceu (vioară), clujeanul Octavian Lup (violoncel) și sigheteanca Aurelia Vișovan (pian). Despre ei, ca grup, am mai scris în această pagină exact cu un an în urmă.

 

   Joi, 6 octombrie ora 19, vom avea un ”Concert simfonic” susținut de dirijorul Valentin Doni și, din nou, pianista Aurelia Vișovan. Pentru cei care nu și-au luat încă abonamentul anual (valabil cel cu nr. 5 la acest concert) bilete se pot găsi de asemenea la casieria filarmonicii.

   Programul pregătit de renumiții artiști este deosebit de interesant. Marți vom compara, dacă îmi este permis, realizările a doi compozitori, a doi monștri sacri ai muzicii, fiecare având câte o compoziție rezervată unui „Trio pentru pian, vioară și violoncel”. Dacă Wolfgang Amadeus Mozart a tratat subiectul în gama do major, Felix Mendelssohn-Bartholdy s-a orientat spre gama re minor.

   Joi, ZMS își încep programul cu uvertura operei „Oberon” a lui Carl Maria von Weber, continuă cu „Concertul pentru pian nr. 1” în mi minor al lui Frederic Chopin și se încheie în aplauzele dumneavoastră cu „Simfonia nr. 6, Pastorala” în fa major a lui Ludwig van Beethoven. În ceea ce privește uvertura operei „Oberon”, după cum veți citi în prezentarea sa, aparține de fapt lui Franz Liszt și a fost compusă la 20 de ani distanță după moartea lui Weber.

   Despre dirijorul Valentin Doni, în urmă cu un an jumătate, mai precis pe 21 martie 2021, am avut plăcerea să-i dezvălui biografia.

   Aurelia Vișovan 

   Aurelia este o pianistă, clavecinistă și fortepianistă română de renume internațional, câștigătoare a ediției 2019 a Concursului Musica Antiqua Brugge (fortepiano). Ea susține în mod regulat concerte și recitaluri atât la instrumente istorice, cât și la pian modern, în săli precum Großer Saal a Filarmonicii din Berlin, Elbphilharmonie Hamburg, BOZAR, Auditorio de Zaragoza, Brucknerhaus Linz, Die Glocke Bremen, Casa da Musica Porto, Musikverein Vienna, Ateneul Român din București, și la festivaluri precum Schleswig-Holstein, Mecklenburg-Vorpommern, Festivals de Wallonie. A apărut ca solist cu Philharmonisches Kammerorchester Dresda, Orchestra de Cameră Radio Română, Orchestra de Tineret Română, Orchestra Filarmonicii din Seto, Filarmonica de Stat Transilvania, Das Sinfonieorchester Berlin, printre altele. În 2017, Aurelia Vișovan a interpretat în premiera mondială noul descoperit „Concert pentru pian” al lui George Enescu. 

    A înregistrat CD-uri atât ca solist, cât și ca muzician de cameră, pe instrumente de epocă și pe pian modern, pentru casele de discuri Ricercar, Berlin Classics, Passacaille sau KNS Classical. 
    Aurelia Vișovan a câștigat peste 25 de premii, printre care premiul I la Concursul Internațional de Pian Santa Cecilia din Porto, premiul special pentru cea mai bună interpretare a unei opere comandate la „Concursul internațional de pian Premio Jaén”, premiul al V-lea la „Concursul internațional de pian Takamatsu Concurs” și premiul al II-lea la „Concursul internațional de clavecin Paola Bernardi” din Bologna.
   Născută în 1990 la Sighetu Marmației, Vișovan a studiat cu Adriana Bera, Monica Chifor și Gerda Türk și a absolvit „Universitatea de muzică și arta spectacolului” din Viena unde a studiat pianul cu Martin Hughes și clavecinul cu Gordon Murray. În 2021 a obținut titlul de doctor la „Academia de muzică” din Cluj-Napoca, cu o teză axată pe instrumentele istorice cu claviatură.
   Aurelia Vişovan este în prezent profesor de pian la Universitatea de Muzică din Nürnberg, Germania.

   Oberon 

       „Oberon” sau „Jurământul Elf-King” este o operă romantică în trei acte cu dialog vorbit, compusă în 1825–26 de Carl Maria von Weber. Singura operă în limba engleză realizată vreodată de Weber, libretul lui James Robinson Planché a fost bazat pe poemul german Oberon de Christoph Martin Wieland, care se baza pe romantismul epic Huon de Bordeaux, o poveste medievală franceză.

    Împotriva sfatului medicului său, din motive financiare, Weber a dat curs proiectului comandat de impresarul său, actorul Charles Kemble.  După ce i s-a oferit ca subiect să aleagă Faust sau Oberon, el a călătorit la Londra pentru a finaliza muzica, învățând limba engleză pentru a putea urma mai bine libretul, înainte de premiera operei. Cu toate acestea, presiunea repetițiilor, a angajamentelor sociale și a compunerii de numere suplimentare i-au distrus sănătatea, iar Weber a murit la Londra, nu mult după aceea, pe 5 iunie 1826.

   Opera s-a jucat pentru prima dată la Covent Garden din Londra, pe 12 aprilie 1826 și a fost un triumf cu multe bisuri. Libretul a fost tradus în germană mai târziu, în 1826, de către Theodor Hell și tocmai în această traducere germană opera este interpretată cel mai frecvent. Weber a fost nemulțumit de structura operei așa cum a fost produsă la Londra și intenționa să revizuiască opera la întoarcerea sa în Germania, dar a murit la Londra înainte de a începe lucrul la revizuire. Este logic să presupunem că traducerea germană ar fi avut aprobarea compozitorului și că în acea limbă ar fi fost făcute revizuiri, dar el a auzit-o doar în engleză și nu a lucrat la o revizuire înainte de moartea sa. De atunci, alți compozitori și libretiști au revizuit lucrarea, în special Franz Wüllner, Gustav Mahler (care, pregătind o nouă versiune interpretativă, a rearanjat unele numere și a compus o muzică de legătură bazată pe material din partitura existentă) și romancierul-compozitor Anthony Burgess, care a scris un nou libret pentru „Oberon” și a aranjat uvertura pentru cvartetul de chitară.  Franz Liszt a făcut un aranjament al uverturii în 1846 pentru pian solo.

 

 

 

Din nou un Stradivarius va concerta pe scena Filarmonicii Dinu Lipatti

   Beethoven, Paganini și Mendelssohn-Bartholdy. Cine și-ar putea dori mai mult pentru o singură seară. Dacă mai spunem că Uvertura Egmont, Concertul pentru vioară nr. 1 în Re Major respectiv Simfonia Italiană nr. 4 în La Major vor fi interpretate la un Stradivarius de către Răzvan Stoica și că la pupitru bagheta magică va fi mânuită de Cristian Spătaru nu cred că va mai fi un loc în sala de concerte Dinu Lipatti din Satu Mare.

   Evenimentul de excepție va avea loc joi, 17 martie de la ora 18,30 și sunt valabile abonamentele cu nr. 33. Bineînțeles că cei care mai apucă un bilet de la casa de bilete a instituției de cultură va fi de asemenea favorizat cu un loc în sală.

   După cum știți Uvertura Egmont a fost compusă în 1809-1810 de Ludwig pentru piesa de teatru cu același nume scrisă de Johann Wolfgang von Goethe, iar premiera a avut loc în 1810 la Burgtheater din Viena.

   Despre Paganini s-au scris și se vor mai scrie multe. Am ales pentru dumneavoastră o istorioară cu iz dramatic rescrisă de Costin Turchilă în 2008.

   „Peste o jumătate de veac a durat sinistra aventură a sicriului cu rămăşiţele pământeşti ale lui Niccolò Paganini. Această istorie neagră, încă suficient de misterioasă, este de-a dreptul incredibilă pentru o minte cât de cât sănătoasă. Să recapitulăm. 

   În după-amiaza zilei de joi 27 Mai 1840, la ora 5.00, Paganini moare în casa Contelui de Cessole din Nisa, în urma unui violent atac de tuse, urmat de hemoptizie. După exact cinci luni urma să împlinească 58 de ani.

   Starea din ziua respectivă nu prevestise sfârşitul. La ora prânzului, bolnavul se aşezase la masă. E adevărat că de zece zile nu mai scrisese un rând şi vorbea în şoaptă. Preotul Caffarelli, în a cărui parohie se afla casa contelui, nu-l putuse spovedi cu câteva zile înainte din cauza acceselor de tuse şi a vărsăturilor. Bolnavul îi promisese că-şi va scrie spovedania pe o tăbliţă de ardezie. Reputaţia neagră, conform căreia marele violonist şi-ar fi vândut sufletul Satanei, ajunsese şi la înaltele feţe bisericeşti, sau la ele în primul rând. Preotul povesti episcopului de Nisa, Galvano Domenico, cum că pe pereţii camerei în care stătea Paganini s-ar fi aflat patru tablouri indecente şi că bolnavul nu dădea nici un semn de pocăinţă. Tablourile nu erau altceva decât copii ale unor picturi celebre de la Vatican şi Galeria Farnese.

   Prin testament, artistul ceruse să fie înmormântat fără pompă şi mai ales fără să i se cânte un recviem. Dorea doar o sută de mise celebrate de călugării capucini. Totul părea a decurge normal, în ciuda cortegiului de zvonuri. Mulţimea se îngrămădea la catafalcul din casa contelui, să vadă chipul uşor diabolic, cu nas acvilin şi mâinile cu degete lungi, parcă supranaturale, care revoluţionaseră tehnica violonistică. Verdictul vine însă rapid: episcopul Galvano refuză să elibereze autorizaţia de înmormântare, considerând că un eretic ca Paganini nu poate fi înhumat în cimitir.     

   Recursul la verdictul de erezie, făcut de prietenii muzicianului, este respins, mărturia preotului Cafarelli fiind considerată o dovadă de neclintit. Sicriul este dus în taină în pivniţa casei.
   Încercarea de a obţine autorizaţia de înmormântare în cimitirul din Genova, oraşul natal al lui Paganini, eşuează, în ciuda intenţiei regelui Carol Albert de a o aproba. Guvernatorul Genovei, Filippo Paolucci, interzice aducerea sicriului la Genova, iar cardinalul Tardini recomandă înmormântarea ereticului în cimitirul protestanţilor sau în oricare alt cimitir necatolic, în secret.
   Este interzisă publicarea în ziarele din Genova a vreunui articol despre Paganini. După un an şi jumătate, fiul muzicianului, Achille, obţine o audienţă la papa Grigorie al XVI-lea, în urma căreia se hotărăşte o nouă anchetă. Între timp sicriul este mutat din pivniţa casei la Spitalul din Nisa, apoi la Lazaretul din Villafranca. Nu poate rămâne nici aici: în şuieratul vântului unii spun că aud strigăte de strigoi. Suficient pentru suspiciunea că, odată descoperit, sicriul cu trupul „ereticului” ar fi considerat cauza tuturor nenorocirilor. Aşa că este îngropat noaptea lângă zidul unei fabrici de ulei, dar locul se dovedeşte precar, pământul fiind îmbibat cu reziduuri de la presele de ulei.

   De aici încolo detaliile sunt neclare, transformând cumplitul episod în legendă. Posibil ca sicriul să fi fost dus de Contele de Cessole pe insula Saint-Ferréol, lângă Coasta de Azur. Se ştie cu exactitate, din certificatul de transport, că în 22 Aprilie 1844, barca Maria Magdalena îl aduce în portul Genova. Din certificatul respectiv aflăm că defunctul baron Paganini „a fost îmbălsămat după toate regulile artei”, aşezat într-o cutie de zinc închisă ermetic şi pusă într-un coşciug de lemn de nuc, la rândul lui pus într-un paralelipiped de lemn alb. Poliţia genoveză aprobă transportul sicriului la vila lui Paganini şi înmormântarea într-un loc profan.

   Cu greu, Achille obţine în 1845 aprobarea unei slujbe religioase în Biserica Steccata a Ordinului Cavalerilor Sf. Gheorghe din Parma şi apoi reînhumarea în grădina Vilei Gajona. În vila de la Parma, rămăşiţele pământeşti ale muzicianului de geniu rămân 20 de ani, până în 1876, când nepotul său, Attila Paganini, fiul lui Achile, obţine de la Vatican anularea hotărârii de erezie.
   Niccolò Paganini poate fi în sfârşit înmormântat într-un cimitir catolic, la Parma. Aventura neagră pare a se fi încheiat.

   În 1893, la insistenţa violonistului ceh Franti¹ek Ondøièek, Achile Paganini deschide sicriul tatălui său. Chipul defunctului era conservat impecabil, dar din trup nu mai rămăsese decât scheletul…
   Şi pentru că nu era de ajuns, în 1896 Primăria oraşului Parma hotărăşte mutarea cimitirului.”

   200 de ani au trecut de când a fost compusă Simfonia Italiană a lui Mendelsshon. 223 de ani au trecut de când s-a născut  Mendehlson. E greu de înțeles cum la doar 23 de ani să ai o asemenea acuratețe, astfel încât să transpui pe portativ un atât de complex mesaj.

   Să nu uităm că Mendelssohn a fost profund influențat de muzica lui Johann Sebastian Bach. Stră-mătușa sa Sarah Levy (născută Itzig) a fost eleva fiului lui Bach, Wilhelm Friedemann Bach și a sprijinit-o pe văduva altuia din fiii săi, Carl Philipp Emmanuel Bach. A colecționat o serie de manuscrise ale lui Bach. Muzica lui Bach, care la începutul secolului al XIX -lea căzuse într-o relativă uitare, se bucura de un profund respect din partea lui Zelter, profesorul lui Felix. În anul 1829, cu sprijinul lui Zelter și cu ajutorul actorului Eduard Devrient, Felix a aranjat și a dirijat la Berlin un spectacol cu oratoriul Matheus Passion (Patimile după Matei) de Bach. Orchestra și corul proveneau de la Berlin Singakademie, al cărei principal dirijor era Zelter. Succesul reprezentației (prima de la moartea lui J.S. Bach, în 1750) a reprezentat un element important pentru scoaterea din uitare și relansarea muzicii lui Bach, inițial în Germania și apoi în întreaga Europă.

   La numai 20 de ani, Mendelssohn a avut un succes răsunător. Cu această ocazie, Felix a făcut una din puținele referiri la originile sale etnice: A fost nevoie de un actor și de un fiu de evreu ("Judensohn") pentru a readuce la viață cea mai măreață muzică creștină a lumii.

       Tot Mendelssohn a reaprins și interesul pentru lucrările lui Franz Schubert. El a dirijat în premieră Simfonia nr. 9 în Do Major de Schubert, la Leipzig, pe 21 martie 1839, la peste zece ani de la moartea compozitorului.