Seară de arii din opere și operete

    Wolfgang Amadeus Mozart, Robert Schumann, Frédéric Chopin, Gioachino Rossini, Joseph Haydn și Giacomo Meyerbeer sunt cei ale căror creații ne vor bucura simțurile joi seara, de la ora 19, pe baza abonamentului cu nr. 24 sau a biletului procurat de la sediu, la Filarmonica de Stat Dinu Lipatti.

   Invitații acestei seri sunt clujenii Köpeczi Sándor (voce bas) și Balázs Demény (pian). Cu ei ne vom transporta în acea lume mirifică a timpurilor fără etalon, a întâmplărilor negestionate de cotidian, a poveștilor adevărate sau mai puțin reale desprinse din lumea bibliotecilor sau a sălilor de teatru. De acea lume cu greu ne vom debarasa. Părăsirea edificiului cultural nu va coincide cu revenirea la viața de zi cu zi. Pașii noștri către casă vor fi însoțiți de amintirea unor triluri care ne-au impresionat mai mult. Trecătorii ne vor surprinde fredonând încet pasaje din ariile preferate...

   Despre viața și activitatea lui Balázs Demény am relatat în această pagină în 7 decembrie 2020. De atunci consacratul pianist ne-a mai vizitat în două rânduri, ultima dată acum un an când ne-a oferit o neuitată seară Chopin. Nici despre basistul Köpeczi Sándor nu putem spune că este pentru prima oară la Satu Mare. În octombrie lui 2021, alături de corul Filarmonicii din Tg. Mureș, a umplut cu vocea sa Catedrala Romano- Catolică din municipiul nostru.

     Köpeczi Sándor

    Basistul în vârstă de 34 de ani s-a născut la Cluj-Napoca. Aici a absolvit Liceul de Muzică și Academia de Muzică Gheorghe Dima, unde s-a specializat în pian ca elev al lui Tibor Pap și Csiki Boldizsár. Și-a început cariera de cântăreț în urmă cu unsprezece ani la corul Filarmonicii de Stat Transilvania, iar în prezent este absolvent al Academiei de Muzică din Cluj.

   Din stagiunea 2018/19 și până în toamna anului trecut a fost membru al Operei Maghiare din Cluj, iar în urmă cu trei ani a debutat și la Budapesta, la Opera Maghiară, la seara jubiliară a lui Mihály Kálmándy. În prezent, după spusele sale, este solist la Bayerische Staatsoper din Munchen. Deocamdată pe site-ul operei bavareze compatriotul nostru nu apare nici ca solist, nici ca membru al corului, deci nu vă putem oferi date suplimentare. Știm cu toții încetineala cu care se mișcă IT-iștii de la instituțiile culturale de la noi. Se pare că nu numai la noi.

   A debutat pe scena internațională ca solist vocal în 2014, la premiera mondială a operei contemporane Bizánc (Kalil) de Selmeczi György, spectacol care a făcut parte din Festivalul de Operă Miskolc, Ungaria. De atunci, repertoriul său liric s-a îmbogățit cu roluri precum Sparafucile (Rigoletto), bătrânul evreu (Samson și Dalila), comandant (Don Giovanni), Sacristan (Tosca), Bartolo (Nunta lui Figaro), Ferrando (Trubadurul), Colline (Boema), José Castro și Billy Jackrabbit (Fata din Far-West) sau Lodovico (Otello). Apropo de repertoriul vocal-simfonic, Sándor a interpretat Requiem de Mozart, Requiem de Dvořak, Requiem Parastas de Marțian Negrea și Damnarea lui Faust de Berlioz.

 

   Franz Joseph Haydn

 

  A fost un compozitor austriac. Alături de Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven face parte din rândul marilor personalități muzicale ale epocii clasice vieneze. A fost unul din cei mai influenți maeștri ai tradiției muzicale din Europa apuseană. Este autorul melodiei imnului național al Germaniei, compusă inițial în onoarea împăratului Francisc al II-lea al Austriei în timpul războaielor napoleoniene și introdusă apoi ca „mișcare a doua” în cvartetul de coarde cunoscut sub numele de ”Cvartetul imperial”.

   Joseph Haydn s-a născut pe 31 martie 1732 în Rohrau an der Leitha, un sat la răsărit de Viena, provenind dintr-o familie modestă. Tatăl lui, Mathias Haydn, era rotar, iar mama, Anna Maria Koller, fusese înainte de a se căsători bucătăreasă la familia contelui Karl Anton Harrach. La vârsta de opt ani, Joseph Haydn este admis în corul catedralei din Viena "Stephansdom" unde cântă până la vârsta de 17 ani când, fiind în schimbare de voce, este concediat. În perioada 1749-1759, timp de zece ani, Joseph Haydn își câștigă existența ca muzician liber. Studiază ca autodidact teoria muzicală și contrapunctul și primește ocazional lecții de la compozitorul italian Nicola Porpora. În acest timp începe să compună diverse bucăți muzicale. În 1755 este angajat de baronul Karl Josef von Fürnberg, pentru care compune primele sale cvartete de coarde. Din anul 1759 funcționează ca director muzical în serviciul contelui Ferdinand Maximilian von Morzin în Lukawitz în apropiere de orașul Pilsen. Aici se căsătorește în 1760 cu Maria Anna Keller. Anul 1761 reprezintă un punct de cotitură în viața lui Joseph Haydn, fiind angajat în serviciul familiei Eszterházy în calitate de conducător muzical secund iar, din 1765, va prelua poziția de  șef de orchestră.

   Haydn diversifică și mărește componența orchestrei la circa 30 de instrumentiști și, cu toate obligațiile ce decurgeau din funcția avută, se bucura de suficientă libertate să experimenteze cu orchestra, să-și dezvolte și să-și perfecționeze propriul său stil, așa cum mărturisește el însuși într-o convorbire cu primul său biograf, Georg August Griesinger. În această izolare creatoare, Haydn pune bazele a două genuri importante ale muzicii clasice, simfonia și cvartetul de coarde și compune un mare număr de piese muzicale simfonice, opere și muzică de cameră. 

   După moartea prințului Nikolaus Joseph Esterházy în anul 1790, urmașul acestuia desființează orchestra. Haydn primește o pensie permanentă de 1.400 guldeni și se mută la Viena. Acceptă oferta impresarului englez, Johann Peter Salomon, pentru a dirija un ciclu de concerte la Londra în stagiunea 1791/92. Succesul extraordinar obținut în metropola engleză îi aduce o a doua invitație pentru stagiunea 1794/95. În Londra compune 12 simfonii - Simfoniile Londoneze - și șase cvartete de coarde care constituie unele din cele mai importante creații ale sale. La Londra, Haydn redescoperă genul vocal simfonic-oratoriu, gen pe care îl mai abordase o singura data compunând oratoriul „Întoarcerea lui Tobias”. Haydn compune la Londra alte două oratorii, lucrări ce devin reprezentative pentru creația sa: "Creațiunea" și "Anotimpurile". Cele mai cunoscute dintre simfoniile londoneze sunt: „Simfonia surpriză”, „Simfonia cu lovitură de timpan”, Simfonia "Militară" și „Simfonia Ceasornicul”.

   Despre Anglia, Haydn știa doar câteva lucruri: cum ar fi faptul că Mozart la doar nouă ani a cucerit Londra; Händel a trăit o bună parte din viață și a murit la Londra; tot acolo, Haydn avea un editor, Forster, care îi tipărise câteva cvartete și simfonii pentru care primise un onorariu apreciabil. Contractul pe care l-a semnat Haydn prevedea douăzeci de concerte pe care urma să le dirijeze. Fiecare concert trebuia să conțină o audiție a unei lucrări noi proprii. Haydn trebuia să compună o operă lirică pentru directorul de teatru Gallini, co-asociatul lui Salomon; și încă șase simfonii noi pentru concertele organizate de Salomon. În data de 15 decembrie 1790 Haydn a părăsit Viena însoțit de Salomon, îndreptându-se spre Londra; au călătorit prin Munchen, Wallerstein, Bonn și Calais, de unde s-au îmbarcat pe un vas mai mic, care făcea cursa între coasta Franței și cea a Angliei. Au ajuns în Londra în data de 2 ianuarie 1791. Haydn s-a stabilit în aceeași casă în care a trăit Salomon, iar mai târziu datorită zgomotului existent s-a mutat într-o suburbie. Viața muzicală din Londra era activă și variată, și îmbogățită de un flux constant de artiști din străinătate. Despre activitățile lui Haydn există scrisorile sale către Genzinger și Polzelli precum și observațiile și anecdotele notate în carnețelele sale proprii. La data de 7 februarie 1791 a avut loc prima seară muzicală în care s-a cântat o operă a compozitorului mult așteptat de amatorii de muzică; nu a fost prima simfonie londoneză, ci o lucrare mai veche, o cantată scrisă cu zece ani în urmă, cantata „Ariana la Naxos”.

   Primul concert simfonic - din seria de douăzeci de concerte prevăzute în contract - a avut loc pe data de 11 martie 1791. În vederea evenimentului reprezentat de ciclul de concerte al lui Haydn, numărul instrumentiștilor a fost ridicat la patruzeci și unu: șaisprezece viori, șase viole, patru violoncele, patru contrabasuri, apoi instrumentele de suflat și instrumentele de percuție. Pentru concertul simfonic de deschidere, Haydn a compus primele două simfonii din seria celor douăsprezece compuse la Londra în cadrul celor două călătorii efectuate. Prim violonistul era Salomon. La Londra, nu se introdusese încă obiceiul ca dirijorul să dirijeze de la pupitru, astfel încât Haydn a dirijat de la pian, „punctând din când în când armonia prin acorduri” . Programul primului concert simfonic a fost alcătuit din două părți: în prima parte s-a regăsit o simfonie compusă de Mozart, iar în partea a doua s-au regăsit primele două simfonii londoneze, simfonia nr. 93 și simfonia nr. 94. Între cele două simfonii din partea a doua a concertului s-a intercalat un „catch în gen italian scris de Haydn, lucrare compusă pentru șapte voci” .Primul concert susținut de Haydn în Londra a avut un succes desăvârșit; publicul englez cunoscut drept un public rece, a fost mai mult decât mulțumit.

   Cele douăzeci de concerte prevăzute au continuat cu regularitate pe toată durata primăverii și a verii anului 1791, unul pe săptămână. În acest interval s-au cântat cele șase simfonii compuse atunci la Londra, dar și numeroase simfonii vechi, necunoscute publicului londonez. În cadrul fiecărui concert, la cererea publicului care era din ce în ce mai dornic de piese noi, au fost interpretate cvartete, cantate, serenade și o multitudine de alte lucrări improvizate de către compozitor.

   Prezența lui Haydn la Londra a stârnit multă simpatie, astfel încât numeroase persoane din diferite cercuri sociale au cerut autorităților să „facă un gest, ceva care sa demonstreze public admirația și recunoștința Angliei față de marele artist”. Astfel, Haydn a fost numit doctor honoris causa al Universității Oxford. Evenimentul s-a desfășurat în zilele de 5,6 și 7 iulie 1791. Numirea propriu-zisă a avut loc în ultima zi a evenimentului, 7 iulie. Teza de doctorat pe care a prezentat-o Haydn a fost un Canon cancrizans. Cele trei zile muzicale s-au încheiat fiecare cu câte un concert simfonic în care s-au interpretat lucrări ale compozitorului. În ultima seară a fost executată „Simfonia nr. 92 Oxford”, în sol major. Această lucrare a fost compusă în anul 1783, la Esterhaz, însă poartă acest nume deoarece aici a fost locul primei audiții.

   Ultimul concert susținut de Haydn la Londra în prima sa călătorie a fost cel din ziua de 15 iunie 1792. După acesta, Haydn s-a întors la Viena, însă pentru puțin timp, deoarece, în vara anul 1793 o nouă ofertă trimisă din Londra de Salomon a ajuns la Viena. Oferta cuprindea un nou contract în care erau prevăzute numeroase evenimente muzicale dar și compunerea unui alt ciclu de șase simfonii. Haydn a acceptat oferta lui Salomon; a două călătorie la Londra era stabilită pentru începutul anului 1794.

   În data de 15 ianuarie 1794, compozitorul a plecat spre Anglia; a ajuns în capitala în data de 4 februarie 1794. Cel de-al doilea turneu din Londra a durat optsprezece luni. Timp de un an și jumătate, Haydn a susținut alte douăsprezece concerte simfonice, douăzeci de concerte cu program variat și a luat parte la nenumărate manifestări muzicale. În cele douăsprezece concerte simfonice, programul prevedea șase lucrări „inedite” ca și în cazul primei călătorii, compuse special pentru al doilea turneu din Anglia. Simfoniile acestea poartă numerele 99-104, completează ciclul celor douăsprezece simfonii „londoneze” și încheie întreaga creație simfonică a compozitorului. Din seria simfoniilor nr. 99-104, simfonia nr. 99 a fost compusă la Viena, în vara anului 1793. Celelalte au fost compuse la Londra în anii 1794-1795.

   La a doua sa venire în Londra, Haydn a fost primit cu aceeași căldură ca și în prima călătorie. Diferența a constat în faptul că de această dată, scopul compozitorului nu a mai fost acela de a cuceri publicul, ci de a-și stabili o reputație incontestabilă.

   Aceste două experiențe au schimbat viziunea compozitorului despre lumea din jur, dar și modul său componistic. Haydn însuși a realizat schimbarea structurală realizată atât în interiorul său cât și în creația sa, astfel a numit ultimele sale șase simfonii „simfonii de tranziție” .

   Seria simfoniilor nr. 99-104 se diferențiază de precedentele șase simfonii londoneze prin elemente inovatoare ce apar în esența lor; putem vorbi de o „neobișnuită nuanță de tristețe” , unde simțul ludic cu care ne-a obișnuit compozitorul cedează în favoarea seriozității. Nu se poate spune că temele ultimelor simfonii sunt depresive, însă putem spune că sunt mai profunde.

   A doua călătorie în Anglia a compozitorului a luat sfârșit în data de 15 august 1795.

   Joseph Haydn moare la Viena pe 31 mai 1809.

Opriți războiul!

 

O zi de joi cu Mozart și Paganini

    „Concertul simfonic” de joi, 3 nov, de la ora 19 va fi un concert de forță în care dirijorul român Leonard Boga și violonistul kazah Roman Kim ne vor demonstra cu măiestria lor de ce spunem despre Wolfgang Amadeus Mozart și Niccolò Paganini că sunt monștri sacri ai muzicii culte. După cum vedeți Filarmonica Dinu Lipatti păstrează la nivel înalt numele invitaților chiar dacă Zilele Muzicale Sătmărene”, ediția a VL-a s-a încheiat.

   Pentru început „Flautul fermecat” al lui Mozart ne lasă să-i ghicim tainele iubirii dintre Tamino și Pamina ascultându-i uvertura. Flautul fermecat (titlul original: în germană Die Zauberflöte) este o operă în două acte, a cărei muzică a fost compusă de Wolfgang Amadeus Mozart, pe un libret scris în limba germană de Emanuel Schikaneder. Premiera absolută a operei a avut loc la Viena, la Burgtheater, la data de 30 septembrie 1791, sub conducerea muzicală a compozitorului, iar rolul păsărarului la jucat chiar libretistul.

   În continuare rămânem în compania lui Mozart. Trecem însă pe o compoziție simfonică, mai precis vom asculta „Simfonia nr. 39 în mi bemol major”. Aceasta, supranumită și „Eroica”, este o compoziție a lui Wolfgang Amadeus Mozart care face parte din grupul ultimelor trei simfonii compuse în vara anului 1788. Este formată din patru părți, ca majoritatea simfoniilor clasice, tipar stabilit de Joseph Haydn. Prima parte este rapidă, precedată de un ritm sincopat, iar partea a patra este tot rapidă, ca un perpetuum mobile, din care răzbate chiar umorul. Partea a doua, din care nu lipesc unele accente dramatice, este lentă, iar partea a treia este obișnuitul menuet. Simfonia constituie o capodoperă, ca și celalte două simfonii, prin suflul nou pe care îl aduce.

   În ultima parte a serii de joi trecem pe Paganini, unde Roman Kim ne va purta cu arcușul și digitația sa prin toate armoniile „Concertului nr. 1 pentru vioară în re major” imaginate de Niccolò.

    Mai menționăm că pentru a urmări acest concert puteți desprinde tichetele cu nr. 12 de pe abonamentele dumneavoastră sau puteți cumpăra bilete de la sediu. Despre Leonard Boga am mai scris în aceste pagini, vezi în colecția noastră articolele din 4 mai 2021.

   Niccolò Paganini

   Paganini (n. 27 octombrie 1782 la Genova în  Republica Genova – d. 27 mai 1840 la Nisa în Monarhia din Iulie) a fost un violonist, violist, chitarist și compozitor italian. Este unul din cei mai faimoși virtuozi ai viorii și este considerat unul dintre cei mai mari violoniști din toate timpurile, având o intonație și o tehnică inovativă perfectă.

   Înainte de a deveni un virtuoz, aflat permanent în turnee, Paganini a fost angajat ca violonist la proaspăt înființata „Orchestră Națională” din Lucca. Din cauza dificultăților economice prin care trecea orașul pe vremea aceea, orchestra a fost desființată la scurt timp. În 1805, Napoleon i-a atribuit principatul Lucca surorii sale, Elisa Baciocchi, care în 1806 l-a invitat pe Paganini să se angajeze în orchestra de cameră a Curții ca al doilea violonist. După ce și această orchestră a fost desființată, Paganini a devenit membru al cvartetului de coarde al familiei ducale și a început să-i dea lecții de muzică tânărului prinț, dirijând, de asemenea, spectacole de operă. În 1809, invocând motive personale, Paganini a părăsit activitățile din Lucca și a început o viață de turnee.

   Pentru promovarea activității concertistice a violoniștilor debutanți, începând din 1954, la Genova are loc la Teatrul Carlo Felice în lunile septembrie și octombrie Premiul Paganini sau Concursul internațional de vioară „Niccolò Paganini”. După primele 49 de ediții anuale, începând după 2002 concursul se ține la fiecare doi ani.

   De o dificultate remarcabilă, concursul constă din trei faze: faza preliminară, faza semifinală și faza finală. Pentru primele două, accesul în sală este liber și pot fi ascultate diverse bucăți solistice pentru vioară, cu acompaniament de pian. Faza a treia are loc cu acompaniament de orchestră. Cei șase finaliști sunt premiați, iar în data de 12 octombrie câștigătorul are onoarea de a cânta cu faimoasa vioară a lui Paganini: Il Cannone.

   Roman Kim 

   S-a născut în Kazahstan într-o familie cu origini tătare, belaruse și coreene. A primit prima vioară la vârsta de cinci ani, iar la șapte ani a câștigat premii la concursuri naționale. A studiat la Școala Centrală de Muzică din Moscova în perioada 2000-2008 cu Galina Turchaninova și a fost bursier al Fundației Mstislav Rostropovici. A câștigat primul Concurs Internațional de Muzică pentru Copii Rotary din Rusia în 2002. A urmat cursuri de master cu Maxim Vengerov, Midori Goto, Lewis Kaplan, Miriam Fried și Gidon Kremer.

    În 2008, la vârsta de 16 ani, Roman Kim a fost admis la Universitatea de Muzică din Köln, unde a studiat cu Viktor Tretyakov. În 2012 a câștigat premiul I la a 28-a ediție Valsesia Musica din Italia. În calitate de câștigător al Concursului Internațional de Muzică de la Köln (2011), a cântat cu Orchestra Radio WDR din Köln. Kim cântă la vioară construită de Giuseppe Guarneri (Cremona, 1695), deținută de Deutsche Stiftung Musikleben Foundation. 

   „Cei mai importanți profesori ai mei au fost instructorul Conservatorului de Stat din Moscova Galina Turchaninova și Viktor Tretiakov”, spune Kim. „Turchaninova mi-a oferit o bază tehnică minunată, iar Tretiakov m-a afectat foarte puternic din punct de vedere muzical”. 

   Kim este specializat în concerte pentru vioară din perioada romantică și în lucrări virtuoase pentru vioară. Kim a studiat în profunzime tehnicile cu arcușul și digitația legendarului violonist Paganini și, la fel ca Paganini, a creat noi aranjamente pentru diverse lucrări muzicale. Kim a mai declarat că Jimi Hendrix este o altă sursă de inspirație pentru el. Versiunea lui Kim a „Air on a G String” (tradus din engleză „Aer pe coarda sol”, cunoscut și sub denumirea de „Aer pentru coarda sol” sau „Aer celebrat”, este aranjamentul lui August Wilhelmj din 1871 al celei de-a doua mișcări a Suitei orchestrale nr. 3 a lui Johann Sebastian Bach în re major) a lui Bach i-a adus recunoaștere internațională în 2011 și a fost vizionată de peste 700.000 de ori de către pasionați.

   În ultimul timp poartă niște ochelari speciali, de formă piramidală, al căror mister nu l-am descoperit. Aceștia îi dau un aer aparte, puțin extravagant, care ne face să înțelegem de ce-l iubește pe Jimi Hendrix.

ZMS continuă cu „Transylvanian piano trio” și un „Concert simfonic”

   „Zilele muzicale sătmărene” au două puncte de reper în săptămâna aceasta. Marți, 4 octombrie de la ora 19, pe baza abonamentului cu nr. 4 sau pe baza biletului cumpărat de la sediul Filarmonicii Dinu Lipatti puteți audia cunoscutul grup „Transylvanian piano trio” format din sătmăreanul Vlad Răceu (vioară), clujeanul Octavian Lup (violoncel) și sigheteanca Aurelia Vișovan (pian). Despre ei, ca grup, am mai scris în această pagină exact cu un an în urmă.

 

   Joi, 6 octombrie ora 19, vom avea un ”Concert simfonic” susținut de dirijorul Valentin Doni și, din nou, pianista Aurelia Vișovan. Pentru cei care nu și-au luat încă abonamentul anual (valabil cel cu nr. 5 la acest concert) bilete se pot găsi de asemenea la casieria filarmonicii.

   Programul pregătit de renumiții artiști este deosebit de interesant. Marți vom compara, dacă îmi este permis, realizările a doi compozitori, a doi monștri sacri ai muzicii, fiecare având câte o compoziție rezervată unui „Trio pentru pian, vioară și violoncel”. Dacă Wolfgang Amadeus Mozart a tratat subiectul în gama do major, Felix Mendelssohn-Bartholdy s-a orientat spre gama re minor.

   Joi, ZMS își încep programul cu uvertura operei „Oberon” a lui Carl Maria von Weber, continuă cu „Concertul pentru pian nr. 1” în mi minor al lui Frederic Chopin și se încheie în aplauzele dumneavoastră cu „Simfonia nr. 6, Pastorala” în fa major a lui Ludwig van Beethoven. În ceea ce privește uvertura operei „Oberon”, după cum veți citi în prezentarea sa, aparține de fapt lui Franz Liszt și a fost compusă la 20 de ani distanță după moartea lui Weber.

   Despre dirijorul Valentin Doni, în urmă cu un an jumătate, mai precis pe 21 martie 2021, am avut plăcerea să-i dezvălui biografia.

   Aurelia Vișovan 

   Aurelia este o pianistă, clavecinistă și fortepianistă română de renume internațional, câștigătoare a ediției 2019 a Concursului Musica Antiqua Brugge (fortepiano). Ea susține în mod regulat concerte și recitaluri atât la instrumente istorice, cât și la pian modern, în săli precum Großer Saal a Filarmonicii din Berlin, Elbphilharmonie Hamburg, BOZAR, Auditorio de Zaragoza, Brucknerhaus Linz, Die Glocke Bremen, Casa da Musica Porto, Musikverein Vienna, Ateneul Român din București, și la festivaluri precum Schleswig-Holstein, Mecklenburg-Vorpommern, Festivals de Wallonie. A apărut ca solist cu Philharmonisches Kammerorchester Dresda, Orchestra de Cameră Radio Română, Orchestra de Tineret Română, Orchestra Filarmonicii din Seto, Filarmonica de Stat Transilvania, Das Sinfonieorchester Berlin, printre altele. În 2017, Aurelia Vișovan a interpretat în premiera mondială noul descoperit „Concert pentru pian” al lui George Enescu. 

    A înregistrat CD-uri atât ca solist, cât și ca muzician de cameră, pe instrumente de epocă și pe pian modern, pentru casele de discuri Ricercar, Berlin Classics, Passacaille sau KNS Classical. 
    Aurelia Vișovan a câștigat peste 25 de premii, printre care premiul I la Concursul Internațional de Pian Santa Cecilia din Porto, premiul special pentru cea mai bună interpretare a unei opere comandate la „Concursul internațional de pian Premio Jaén”, premiul al V-lea la „Concursul internațional de pian Takamatsu Concurs” și premiul al II-lea la „Concursul internațional de clavecin Paola Bernardi” din Bologna.
   Născută în 1990 la Sighetu Marmației, Vișovan a studiat cu Adriana Bera, Monica Chifor și Gerda Türk și a absolvit „Universitatea de muzică și arta spectacolului” din Viena unde a studiat pianul cu Martin Hughes și clavecinul cu Gordon Murray. În 2021 a obținut titlul de doctor la „Academia de muzică” din Cluj-Napoca, cu o teză axată pe instrumentele istorice cu claviatură.
   Aurelia Vişovan este în prezent profesor de pian la Universitatea de Muzică din Nürnberg, Germania.

   Oberon 

       „Oberon” sau „Jurământul Elf-King” este o operă romantică în trei acte cu dialog vorbit, compusă în 1825–26 de Carl Maria von Weber. Singura operă în limba engleză realizată vreodată de Weber, libretul lui James Robinson Planché a fost bazat pe poemul german Oberon de Christoph Martin Wieland, care se baza pe romantismul epic Huon de Bordeaux, o poveste medievală franceză.

    Împotriva sfatului medicului său, din motive financiare, Weber a dat curs proiectului comandat de impresarul său, actorul Charles Kemble.  După ce i s-a oferit ca subiect să aleagă Faust sau Oberon, el a călătorit la Londra pentru a finaliza muzica, învățând limba engleză pentru a putea urma mai bine libretul, înainte de premiera operei. Cu toate acestea, presiunea repetițiilor, a angajamentelor sociale și a compunerii de numere suplimentare i-au distrus sănătatea, iar Weber a murit la Londra, nu mult după aceea, pe 5 iunie 1826.

   Opera s-a jucat pentru prima dată la Covent Garden din Londra, pe 12 aprilie 1826 și a fost un triumf cu multe bisuri. Libretul a fost tradus în germană mai târziu, în 1826, de către Theodor Hell și tocmai în această traducere germană opera este interpretată cel mai frecvent. Weber a fost nemulțumit de structura operei așa cum a fost produsă la Londra și intenționa să revizuiască opera la întoarcerea sa în Germania, dar a murit la Londra înainte de a începe lucrul la revizuire. Este logic să presupunem că traducerea germană ar fi avut aprobarea compozitorului și că în acea limbă ar fi fost făcute revizuiri, dar el a auzit-o doar în engleză și nu a lucrat la o revizuire înainte de moartea sa. De atunci, alți compozitori și libretiști au revizuit lucrarea, în special Franz Wüllner, Gustav Mahler (care, pregătind o nouă versiune interpretativă, a rearanjat unele numere și a compus o muzică de legătură bazată pe material din partitura existentă) și romancierul-compozitor Anthony Burgess, care a scris un nou libret pentru „Oberon” și a aranjat uvertura pentru cvartetul de chitară.  Franz Liszt a făcut un aranjament al uverturii în 1846 pentru pian solo.

 

 

 

Primul „Concert simfonic” al stagiunii are cu adevărat invitați de seamă

    Așa cum reiese și din afișul publicat de ziarul nostru în numărul de ieri, pe baza abonamentului cu nr. 2 din această stagiune, melomanii sătmăreni se pot delecta joi, 22 septembrie, cu un concert simfonic de excepție.

   Dirijorul Sergey Simakov, despre care am mai scris în această pagină (n.a - vezi ziarul din 25 mai 20210), și flautistul Cătălin Oprițoiu, cofondator al Operei Simfonice București, ne vor delecta cu ceea ce au înțeles ei din „Simfonia nr. 70 în re major” a lui Haydn, ”Concertul pentru flaut nr. 1 în sol major” al lui Mozzart și „Simfonia în re major” a lui Cherubini.
  Luigi Cherubini

     Pe numele său întreg Maria Luigi Carlo Zenobio Salvatore Cherubini , născut la 14 septembrie 1760 la Florența (Italia) și decedat în 15 martie 1842 la Paris (Franța), Luigi este un compozitor francez de origine italiană din perioada de tranziție de la clasicism la romantism. A contribuit la dezvoltarea operei franceze și a fost și un maestru al muzicii sacre. Operele sale mature se caracterizează prin modul în care folosesc unele dintre noile tehnici și subiecte ale romanticilor, dar își derivă forța dramatică dintr-o demnitate și reținere clasică.

   Fiul unui muzician, Cherubini a studiat sub Giuseppi Sarti, renumit compozitor de operă și muzică religioasă. Cea mai mare parte a lucrărilor timpurii a lui Cherubini constă în muzică sacră, dar mai târziu și-a îndreptat cea mai mare parte a atenției către scena muzicală, scriind 15 opere italiene și 14 franceze. În 1786 s-a stabilit în Franța, iar în 1795 a devenit inspector al noului Conservator din Paris. Nu a prea fost agreat de Napoleon, dar odată cu restaurarea monarhiei franceze, în 1816, a devenit director muzical al capelei regale a lui Ludovic al XVIII-lea. În 1822 a fost numit director al Conservatorului, funcție care i-a conferit o mare influență asupra tinerei generații de compozitori.

   Cherubini prezintă paradoxul unui conservator înnăscut obligat să funcționeze într-o eră revoluționară din punct de vedere politic și muzical. A fost instruit în tradițiile operei serale, stilul aristocratic al operei din secolul al XVIII-lea, iar lucrările sale anterioare, inclusiv cele scrise ca director al operei italiene din Paris, Théâtre de Monsieur, păstrează grandoarea eroică și aristocratică a acestui stil. . Lucrările sale ulterioare, în special cele în limba franceză, urmează reformele operistice ale Christoph Gluck (1714–1787) în căutarea unor subiecte relevante pentru o lume în schimbare.

    Chiar și în operele care au tratat subiecte din antichitatea clasică, precum Médée (1797), el dezvăluie o preocupare pentru trăsăturile umane. Opera care i-a inaugurat noul stil a fostLodoïska (1791). S-a îndepărtat de accentul pus pe vocea solo găsită în opera sa pentru a oferi o nouă amploare ansamblurilor și corurilor și o nouă importanță dramatică orchestrei. El a creat astfel o legătură între stilul mai vechi și marea operă a Franței din secolul al XIX-lea.

    În armoniile, ritmurile și utilizarea formei muzicale, el a rămas în limbajul clasic și nu a încercat stilul romantic incipient. Cei care au făcut-o, însă, au fost influențați de operele sale. Înainte de a scrie Fidelio, Ludwig van Beethoven (care îl considera pe Cherubini drept cel mai mare contemporan al său) a studiat partitura unei opere Cherubini cu o temă similară de salvare: „Les Deux Journées” (1800, Cele două zile, cunoscut și sub numele de Purtător de apă din titlul său german Der Wasserträger). Această operă este considerată de mulți a fi capodopera lui Cherubini.

   Mai târziu a apelat la muzica bisericeasca. Lucrări precum Liturghia sa în fa major (1809) și cele două recvieme ale sale, în special cea în re minor pentru voci masculine (1836), sunt caracterizate de o luciditate clasică combinată cu un sentiment de grandoare religioasă. Requiem-ul anterior, în do minor, a fost evidențiat pentru laude de către Beethoven, Robert Schumann și Johannes Brahms.

   Cherubini a scris mai multe tratate, inclusiv cel numit „Cours de contrepoint et de fugue” (1835; „Curs de contrapunct și fugă”), care este mult mai conservator din punct de vedere muzical decât muzica actuală a lui Cherubini.

   Mult timp eclipsat de Beethoven și de alți compozitori mai puțin conservatori din punct de vedere muzical, Cherubini a devenit centrul unui interes reînnoit cu renașterile moderne ale unor opere precum „Médée” sau „Requiem în re minor”.

    Cătălin Opriţoiu  

   Născut în Bucureşti- România, Cătălin Opriţoiu şi-a început educaţia muzicală şi lecţiile de flaut la vârsta de şase ani, cu tatăl său, profesorul Virgil Opriţoiu. Elev al liceului de muzică "Dinu Lipatti" şi-a dezvoltat talentul şi personalitatea muzicală în diferite apariţii pe scena ca interpret solist.

   Între 1992 - 1997 urmează cursurile Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti la clasa prof. Ioan Catianis, de asemenea îşi îmbunătăţeşte cunoştinţele în diferite cursuri de perfecţionare artistică organizate în România şi Germania cu profesorii Demetrius Popp, Aurel Nicole, Philip Boucli, Irene Graffenauer. În anul 1998 şi-a terminat studiile aprofundate (master) la Universitatea Natională de Muzică din Bucureşti la clasa prof. Virgil Frâncu.

   Stilul său interpretativ, inteligent şi elegant este foarte des remarcat şi apreciat în competiţiile naţionale şi internaţionale de flaut, de exemplu: Concursul Naţional de Interpretare - primul loc; în anii 1992, 1991, 1990, 1993 a fost Laureat al Concursului Internaţional "Constantin Silvestri" - România; deasemenea în anul 1998 a obţinut locul întâi la Concursul Internaţional de Flaut, Timişoara - România şi în anul 2007 a câştigat locul întâi la Concursul Internaţional de Flaut din Volos - Grecia. In anul 2004 a fost solo flautist al Orcehestrei Simfonice din Seul - Coreea.

   În anul 2005 a absolvit cursul de măestrie artistică (master de solist) în cadrul Universităţii Superioare de Muzică din Munchen - Germania. În acelaşi an, înfiinţează orchestra "Camerata Classica" şi activează ca solist permanent al acesteia, având multe apariţii în emisiuni Radio şi TV. În anul 2009 obtine titlul de doctor în muzică cu calificativul „magna cum laudae”.

   Ca şi reprezentant al şcolii moderne de interpretare flautistică, Cătălin Opriţoiu a încântat publicul în numeroase concerte ca solist, acompaniat de orchestră, în mari centre culturale europene: Elveţia, Spania, Germania, Franţa, Italia, Austria.

   A colaborat cu diverse personalităţi muzicale: Seiji Ozawa (Japonia), Denno Foster (Germany), Octav Calleya (Spain), Atsushi Nukii (Japan), Horia Andreescu, Sergiu Comissiona, Mircea Cristescu, Corneliu Dumbrăveanu, Marian Didu.

   În prezent, Cătălin Opriţoiu este Lector Universitar Doctor la Universitatea Natională de Muzică (catedra de flaut) şi prim flautist al orchestrei filarmonice "George Enescu" din Bucureşti.