Libertango – Eleganța tangoului în aer liber

    Sub acest titlu ne invita miercuri pe la chindie (ora 20) Filarmonica Dinu Lipatti, în curtea Muzeului de Artă, la o seară de emoție a spriritului latin, a frivolului în pași de dans, a volanelor și volănașelor. Invitația merge până acolo încât celor care „simt muzica cu inima” li se permite să se manifeste în consecință. Intrarea fiind liberă se aștaptă ca afluența publicului să fie numeroasă.

    În urmă cu vreo doi ani, mai precis în numărul nostru din 3 mai 2023 vă prezentam un instrument mai puțin obișnuit pe la noi, un instrument parcă anume creat pentru expresivitatea tangoului, pentru „pasiunea și rafinamentul” acestuia, cum ne transmite Kovács Emőke, managerul instituției de cultură sătmărene. Astăzi ne vom reîntâlni cu bandoneonul, căci despre el este vorba, mânuit de singurul instrumentist român calificat pentru acest lucru.

    Invitații serii sunt soții Irina și Robert Indrei, care după ce au încântat publicul clujean cu trei săptămâni în urmă la Muzeul Etnografic Transilvania, mâine vor să ne simtă aproape și pe noi. Pentru aceasta au cerut ajutor de la „Cvartetul FourEver” al Filarmonicii Dinu Lipatti, cvartet format din Kovács Emőke - vioara I, Alina Mihalca-Mija - vioara II, David Budean - violă și Dan Cătuna – violoncel.

    „Muzica lui Astor Piazzolla și a altor maeștri ai tangoului va prinde viață în interpretări pasionale, pline de dramatism și rafinament. O experiență sonoră intensă în care coardele, bandoneonul și pianul spun povești de iubire, dor și libertate.” ne transmite printr-un comunicat de presă filarmonica sătmăreană.

Irina Rosana și Sorin Robert Indrei

     Irina este absolventă a Academiei de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, actualmente profesoară de pian la Colegiul de Muzică “Sigismund Toduță”, Irina Indrei este și corepetitor la Opera Maghiară din Cluj-Napoca.

    Robert este absolvent al Facultății de Muzică din București, singurul muzician român care cântă la bandoneon (instrumentul specific tango-ului argentinian) în cadrul unei orchestre, Robert Indrei se perfecționează în arta stapânirii acestui instrument cu maestra Ayelen Pais (Buenos Aires-Argentina).

    Irina și Robert formează de zece ani un cuplu atât pe scenă, cât și în viata de zi cu zi. Cu o experiență scenică bogată atât în țară, cât și în străinătate, cei doi aduc în fața publicului larg o fărâmă din frumusețea și magia muzicii de tango argentinian.

    Cei doi concertează în mod obișnuit alături de “Cluj Tango Orchestra”, ai cărei fondatori sunt, pe scenele filarmonicilor și festivalurilor de tango din țară și de peste hotare.

    Irina și Robert au concertat la invitația Casei Regale, la Castelul Peleș, în anul 2022 și susțin în continuare concerte la Viena, Munchen și la Balul anual de tango din Budapesta. „Asociatia Cluj Tango Orchestra” concertează în parteneriat cu Opera Națională Română din Cluj Napoca și cu sprijinul Ambasadei Republicii Argentina în România și Republica Moldova.

    Opriți războiul!

De ce obiectivul de căpătâi al turismului sătmărean este Castelul Károlyi din Carei?

    Ministrul care pe lângă al antreprenoriatului este și al turismului ne-a vizitat județul. Îmi propusesem să merg și eu la întâlnire. Nu vă spun de ce nu am ajuns că mi-e rușine. Am să vă dezvălui în schimb setul de întrebări pe care îl pregătisem și pentru care m-am zvârcolit în pat toată noaptea. Impropriu spus setul de întrebări, deoarece totul se reduce la o singură întrebare din care dezvolt privirea mea peste umăr din această săptămână. De ce Castelul Károlyi este capul de afiș al turismului sătmărean?

    Am toată stima și considerația pentru ceea ce s-a făcut la acest castel. De la restaurare și până la evenimentele culturale din această locație totul arată perfecționism, totul arată dragoste de cultură. Apărută în documente în secolul al XV-lea sub denumirea de Cetatea din Carei, construcția era de fapt o cetate de apărare. Abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea a devenit castel, renunțându-se la fortificații și adăugând construcții cu funcții rezidențiale (arhitect Jozef Bitthauser). În tot acest timp obiectivul a aparținut unei singure și numeroase familii. Nu mi-e clar nici acum dacă astăzi familia Karoly are drepturi de proprietate asupra castelului. Dar acesta este un alt subiect pe care probabil îl voi dezvolta altădată, subiectul având ca vedetă proprietărimea de dinainte și de după războaie sau cum plătește românul ungurean la nesfârșit pe emigrant.

   Să revenim la întrebarea din titlu. De ce? De ce avem ca stindard al județului blazonul unei singure familii? De ce Oașul, Codrul, comunitățile maghiare, cele șvăbești, moții, țiganii, slovacii sau ucrainienii ar trebuii să se ordoneze sub faldurile unei singure familii? Fie ea și din Carei.

   Oare Oașul nu are nici un obiectiv turistic? Oare Codrul nu are nimic de spus în această direcție? Comunitățile maghiare a căror istorie, preocupări meșteșugărești și religie chiar dacă sunt bine reprezentate în sălile muzeale ale castelului, sunt încartiruiți unei singure familii? Șvabii nu se întreabă „Was ist das?”? Moții nu-și văd mormintele desțelenite? Țiganii mai au și acum urmele jugului pe grumaz. Oare în Carei nu sunt și alte obiective turistice cu însemnătate pentru toți locuitorii săi? Parcul Dendrologic în toată mărimea sa (inclusiv castelul) sau Monumentul Ostașului Român (Ultima palmă de pământ) ar fi două din obiectivele turistice care ar fi trebuit să reprezinte Careiul. Careiul, nu întregul județ!

   Cultura, tradiția și istoria Oașului este după părerea mea principalul punct de interes al acestui județ din punct de vedere turistic. Festivalurile folclorice de pe întreg cuprinsul județului, reprezentând punctual sau comunitar întreaga paletă de etnii, sunt o altă tentație pentru care excursionistul, fie el oltean, muntean, moldovean sau din restul Ardealului, poate fi atras în județ. Casele memoriale, manufacturile, băile termale, minunile naturii, siturile, inclusiv cele arheologice, sunt alte puncte de atracție pentru locuitorul planetei al cărui ochi, suflet și dorință sunt greu de ostoit.

   În final, fără a avea pretenția că acestea sunt singurele nebăgate în seamă, aș dori să atrag atenția asupra a două obiective care nu sunt promovate. Unul este Platanul din Marna. În Grecia, mai precis pe insula Cefalonia la Mănăstirea Sf. Gherasim, se află un platan de circa 500 de ani care, cică, ar fi cel mai înalt și cu circumferința trunchiului cea mai mare din lume. Eu zic că Platanul din Marna este mai înalt și cu circumferința la bază mai mare decât al vărului său elin. Despre vârstă vă las pe voi să aflați printr-o simplă vizita la bisericuța din Marna. Cel de-al doilea obiectiv pe care vă invit să-l descoperiți este Romanian Tripoint Monument. Va fi cam greu. Eu n-am reușit. În locul de întâlnire al hotarelor dintre România, Ungaria și Ucraina se află trei monumente distincte dar care împreună transmit un mesaj istoric. Unul pe teritoriul României, unul pe teritoriul Ungariei și unul pe teritoriul Ucrainei. Doar cel de pe teritoriul Ungariei este întreținut și ușor de vizitat. La cel al Ucrainei este mai greu de ajuns dar se vede, iar la cel al României nu se poate ajunge. Natura a năpădit cărarea și mințile celor care ar fi trebuit să se grijească de asta.

   Opriți războiul!

 

 

   

Bia

Poate faptul că nu am aşternut litere pe această coală să nu fi deranjat pe foarte mulţi. Nici nu pot motiva absenţa prin pierderea mamei că nu ar avea logică. Poate că sărăcia acestor picături în imensitatea oceanului planetar al informaţiei electronice să mă fi determinat să-mi răresc intervenţiile. Unii, puţini cei drept, dar de mare valoare spirituală pentru mine, m-au certat, alţii doar m-au întrebat, iar cei mai mulţi m-au tratat cu indiferenţă.
De ce am revenit? Simplu. Pentru că vreau să atrag atenţia asupra unui nume care sper să facă cinste Sătmarului, sper să devină un nou ambasador al ţinutului nostru într-un domeniu care, nu cu mult timp în urmă, eram vestiţi: scrima. Mai exact floreta feminină, unde nume ca Ecaterina, Marcela sau, mai recent Cristina au încălecat meridianele şi paralelele în toate sensurile. Să sperăm că atsăzi va veni rândul Biei, în acte Bianca Lidia Cuteanu.
Recent, la Zagreb, încurajată şi susţinută financiar de "Informaţia zilei", Bia a reuşit cel mai important rezultat al ei într-un concurs de Cupă Mondială (locul 30 la juniori), care i-a adus şi cea mai bună pooziţie în clasamentul mondial al floretistelor junioare, locul 115.
Se apropie Campionatele Mondiale de la Baku (6 aprilie individual şi 9 aprilie echipe). Să sperăm că Bia va fi selecţionată în echipa României pentru această competiţie. În calitate de dublă campioana balcanică ar avea acest drept, dar nu ştim care este grila de selecţionare a federaţiei.
Conform clasamentelor Cupei Mondiale ale junioarelor, Bia cu 8 puncte este a treia româncă, după Maria Udrea (locul 7 mondial cu 102 p) şi Mirela Ifrim (locul 85 cu 14 p) şi înaintea floretistei Isabelle Stan (locul 134 cu 6 p). In acest clasament mai avem trei românce: Reka Balogh pe locul 247, Silvia Năstase pe locul 280 şi Alexandra Crancău pe locul 304.
Până la debutul mondialelor nu mai sunt competiţii în Cupa Mondială rezervate floretistelor junioare.

Soare de Marghita

Cu mainile ridicate si cu un flacon cu apa prohibit in mana am reusit sa patrund printre cerberul cu 10 degete pipaitoare si ochii ingaduitori ai mustaciosului cu uniforma albastra. Precis odata i se spunea tov militian. Cald afara. Pataki, Szilagyi (Puluko pentru versati), Buzas, fratii Petric, Borz, fosta mana dreapta a colonelului Ciocan de la Graniceri (imi scapa acum; nu stiu: am lapsus sau lipsus) si multe alte fete pe care am refuzat sa le vad in ultimii ani. Off-uri vechi.
Incepe meciul. Am uitat sa-mi iau seminte. Ce sa-i faci? Mi-am pierdut din reflexe. Primele doua - trei minute m-au cam speriat. In primul rand jocul de pase al salajenilor arata un grup de cinci - sase jucatori munciti la echipe de juniori cu profesori in loc de instructori. Tineri cu fibra si cu stiinta jocului. Poate putin plictisiti de importanta intalnirii. Nu trecusera nici macar patru zile dupa sampania ghiurghiulie de dupa calificarea primei echipe a Simleului in div. B (na c-am zbarcit-o; Liga a doua desigur). In al doilea rand primele decizii ale arbitrilor inclinau terenul spre poarta miculeana. Flancat de doi fosti antrenori (Sorin Petric si Nelu Saveanu) simt ca au cam aceleasi temeri. S-au dovedit nefondate.
Cine o fi tunsul ala scurt din atacul miculenilor? Seamana cu Niulu, rebelul ala adus in fotbalul satmarean de un alt transfug: Nicu Maxim. Il mai tineti minte pe Nicu? Era un oportunist in mandatul lui Boitor la Olimpia. Astazi este ceva inginer silvic sau asa ceva. Mai sa fie!? Crainicul stadionului mi-aduce aminte cum il chema: " A inscris in min. 11 pentru Turul Micula Grigore Popan". El e! Salajenii reiau tesatura de pase. Mai si rateaza de vreo doua ori din pozitii bune. Dupa alte circa zece minute mingea ajunge pe la vreo 22 de metri de poarta adversa la Tripon dupa care trece prin pasa paianganului si se opreste in plasa neputinciosului de mai adineaori: 2-0, scor periculos. Zice Sorin: "Daca scapam pana la pauza fara gol... fir-ar sa fie(!) lacrimez...". Din fata Radio Unu (citeste Romulus Boitor) decreteaza: "Ai sa te intorci in fotbal!". Ratare monumentala a varfului simleuan care la nici douasprezece secunde ii aduce inlocuirea, antrenorul privindu-l cu un cocteil de reprosuri si indoieli.
In pauza Romulus incearca sa scape de presiunea hidraulica produsa de cele doua doze de bere cu care s-a luptat pe drumul de costisa si-i arunc peste tribuna: "Nu uita de seminte, mai!".
Vin semintele. Vin si emotiile. Se joaca pe contre. Se rateaza mult. Niulu isi arata varsta. Trecut binisor de treizeci de ani si prin multe vestiare si taverne de prin Ungaria, Germania si Baia Mare (in vremile ei bune) nu mai poate. Rateaza izbavitorul 3-0, dar ramane lung pe gazon inca vreo suta de secunde sa-si hodineasca ciolanele si sa rupa jocul pe contre. Nu mai poate. Iese in aplauze. 5-6 miculeni profita de ocazie si se adapa din flacoanele de pe banca. Ceilalti asteapta berea. Nu de alta, da' sa nu le amestece.
Nu se poate. Dupa o bara simtita de portarul nostru, Gorbe, direct in cosul pieptului oaspetii inscriu. Cum care oaspeti? Pai Turul a fost echipa organizatoare. Sorin ma intreaba etern: "Cat mai este?". Raspunsurile sunt sacadate "12 minute, 11 minute, tot 11, 10 minute, 9, 7 minute". Dintr-o data a uitat sa ma mai intrebe. Am uitat si eu sa mai privesc cadranul telefonului. Mingea iese din careul nostru doar pentru cornere. Oare cat o fi aratat prelungirea jocului? Ca sa-l fi vazut trebuia ca arbitrul de rezerva sa se posteze in spatele portii noastre. Mai sunt zece secunde si se incheie al treilea minut de prelungire. La o disputa pentru balon, umar la umar, intre doi combatanti undeva pe flancul stang al apararii miculene, fanionul asistentului se agita si, dupa fluierul arbitrului, se indreapta implacabil in directia in care 70% din cei 700 de spectatori nu si-ar fi dorit. Executa albastri (cei de la Somesul... pardon... Silvania), resping ai nostri si gata!
In fundal se aude vocea din megafoane: "Liceul Luceafarul din Oradea a obtinut calificarea in Liga a treia..."

P.S. In barajul de promovare in Liga a III-a, reprezentanta judetului Satu Mare, Turul Micula, a invins reprezentanta judetului Salaj, Silvania Simleul Silvaniei II cu 2-1 si, speram, a incheiat cea mai neagra perioada a fotbalului satmarean.

Aheei, forta Petrolu'!

Chiar daca satmarenii nu mai au nici o reprezentanta in esalonul doi al fotbalului romanesc (sa nu-mi spuneti ca nici in al treilea ca-mi creati depresii) m-am gandit sa facem un slalom prin cele doua serii din antecamera.

In seria vlaho-moldava duelul este intre antic si ultramodern. Caile batatorite de postalioane, mici asezaminte monahale si cabinete politice se intretaie cu masurile radicale de coconi plamiditi in vitro. La Ploiesti doua echipe din prima categorie s-au intalnit sambata intr-un joc care nu prea le-a facut cinste. Asezat, batranesc, cu cateva nume ce amintesc inca de epoca "nea Jean", jocul nu poate fi numit de slaba valoare, dar se bazeaza pe principii vechi. A! Sa nu uit. Fluieraturi in tribuna. Petrolistii n-au putut face fata totusi robustetii echipei de sub Pietricica (ce m-ar fi mancat tastele sa scriu ceva de "Palitura de osanda"). Celalalt joc cu implicatii in sferele inalte ale competitiei delfin s-a desfasurat la Bucuresti, in Regie. Chiar daca Sportul Studentesc are o varsta matusalemica in comparatie cu capusele Steaua si Dinamo (nu ma refer aici la situatia actuala a celor doua cluburi, ci la modul cum au aparut ele in primplanul sportului romanesc), echipa lor prin definitie este vesnic tanara. CSM Ploiesti (aici am vrut sa ajung) este produsul unei noi ere in fotbalul romanesc. Era in care este dat deoparte un nume simbol (Petrolul), neglijat un dusman prin definitie (Astra, doctrinata prin stare de conflict atat la nivel de conducere cat si la "corul" tribunelor) si plamadit din efortul comun al municipalitatii si puterii judetene un nume lipsit de carisma, dar solid. Deocamdata.

As mai pendula un pic asupra acestui joc castigat de ploiesteni pentru a aduce in discutie galeria deplasata de la Ploiesti. Cu toate ca echipa de pe teren se numeste FCM, pe parcursul intregii reprize secunde, fara nici o clipa de ragaz (prima repriza n-am vazut-o), ploiestenii au scandat ce am scris in titlu. Asa ca, edili satmareni, pasii laudabili facuti pe semicerc si sub cos se pot extinde si pe gazonul verde. N-o sa fie nici un bai ca galeria va striga "Hai Olimpia"!

Vad ca m-am extins pe acest subiect destul de mult asa ca seria B2 si restul comentariului despre B1 il abandonam deocamdata. Stiti voi: socoata din iarmaroc nu bate cu nazuinta.