Cu mânuţele amândouă

Sincer să fiu nici eu nu am văzut în transmisiunea directă cele două henţuri ale lui Luis. Nici comentatorul nu le-a văzut. Nici mulţi dintre voi nu le-aţi văzut. Nici cei doi arbitri implicaţi nu le-au văzut. Doar reluările ne-au edificat. Nici britanicii n-au văzut henţul lui Diego în '86. Cică atunci a fost mâna lui Dumnezeu. Luis are tot dreptul să spună că Dumnezeu i-a dat omului, precum sieşi, două mâini. El n-a făcut decât să le folosească pe amândouă.
Poate pare cam forţată acum paralela dintre Maradona şi Fabiano. Mai ales că există şi un Messi. Pe atunci Diego Armando s-a încununat cu titlul de campion mondial. E posibil ca Luis Clemente (apropo: am vrut iniţial să intitulez articolul Clemenţă pentru Clemente) să câştige titlul? Mulţi spun că da. Bătrânul Edson Arantes do Nascimento doreşte la fel. Primul care spune ba este Lionel Andres. O'm trăi ş-o'm vedea!
Avem noutăţi din Africa de Sud. Nu toate bune. Arbitrajele au început să scârţie. Se spune că cine demarează prost termină en fanfare. Prin prisma aceasta favoriţi la titlu ar fi anglo-saxonii şi hispano-italienii. Lovitura de graţie ar putea-o da franţujii. Fără antrenamente şi fără antrenor. Din păcate nu mai depinde doar de ei.
Olanda tace şi face.

Hoper edei deixai

Varianta greacă a expresiei quod erat demonstrandum parcă se potriveşte mai bine azi. Să argumentez: nu numai că grecii, echipă de pe la şalele Europei fotbalistice, a îngenunchiat piepturile de mucava ale Africii (mulţi da' săraci nigerienii ăştia), dar şi pumele argentiniene în cârdăşie cu coioţii mexicani au distrus moralul cu substrat al nord-coreenilor, respectiv ţâfnele mondo-africanilor ce-şi spun francezi. Cred în continuare că La Marseillaise nu sună bine în gura lui Malouda şi nici Allez le bleu în speech-ul lui Sarkozy.
Astăzi. Ce-o fi astăzi? Tare aş vrea ca vecinii noştri să le încurce cumva iţele celeilalte naţionale multinaţionale. Poate că saşii şi svabii de prin Sibiu şi Timişoara se vor supăra pe mine, dar îi rog pios să pronunţe numele unsprezecelui de bază în cadenţa saxonă. Sau măcar batavă.
În celelalte două meciuri cred că europenii se vor impune. Mai bine zis aşa aş dori.
Of! Vuvuzelele astea!

Vuvuzele

S-a dus un tur. Primul. Cu bune, cu foarte bune şi cu mai puţin bune.
La capitolul bune aş pune în primul rând vuvuzelele. De ce? Pentru că e ceva inedit. Printre alte lucruri bune aş remarca arbitrajele, prezenţa în tribune şi calitatea jocurilor.

În spaţiul rezervat capitolului foarte bune aş remarca în primul rând vuvuzelele. De ce? Pentru că reprezintă o tradiţie şi tot ceea ce este tradiţie trebuie respectat. Nu multe lucruri mai pot fi remarcate la acest capitol, dar îndrăznesc, chiar dacă am să fiu vehement combătut, să alipesc acestui capitol noţiunea de sportivitate. Parcă planează ca o boare albastră peste Pretoria, Johannesburg şi toate celelalte burguri care gazduiesc în acest an al doilea eveniment sportiv al globului. Tot aici mă văd obligat să remarc calitatea gazonului şi arhitectura stadioanelor.
Mai puţin bune. Hm! În primul rând vuvuzelele. Sunt groaznice. Miliarde de termite ce-mi răscolesc creierii de când mă trezesc şi până mă trezesc din nou. Mingea. E rotundă şi nu prea. În timpul zborului capătă forme ciudate. De la picătură şi până la ou. E proastă rău.
Este şi un capitol despre care nu v-am spus la început. Cel al lucrurilor execrabile. Asta pentru că le-am putut asocia unui singur termen: vuvuzelele.

Bia

Poate faptul că nu am aşternut litere pe această coală să nu fi deranjat pe foarte mulţi. Nici nu pot motiva absenţa prin pierderea mamei că nu ar avea logică. Poate că sărăcia acestor picături în imensitatea oceanului planetar al informaţiei electronice să mă fi determinat să-mi răresc intervenţiile. Unii, puţini cei drept, dar de mare valoare spirituală pentru mine, m-au certat, alţii doar m-au întrebat, iar cei mai mulţi m-au tratat cu indiferenţă.
De ce am revenit? Simplu. Pentru că vreau să atrag atenţia asupra unui nume care sper să facă cinste Sătmarului, sper să devină un nou ambasador al ţinutului nostru într-un domeniu care, nu cu mult timp în urmă, eram vestiţi: scrima. Mai exact floreta feminină, unde nume ca Ecaterina, Marcela sau, mai recent Cristina au încălecat meridianele şi paralelele în toate sensurile. Să sperăm că atsăzi va veni rândul Biei, în acte Bianca Lidia Cuteanu.
Recent, la Zagreb, încurajată şi susţinută financiar de "Informaţia zilei", Bia a reuşit cel mai important rezultat al ei într-un concurs de Cupă Mondială (locul 30 la juniori), care i-a adus şi cea mai bună pooziţie în clasamentul mondial al floretistelor junioare, locul 115.
Se apropie Campionatele Mondiale de la Baku (6 aprilie individual şi 9 aprilie echipe). Să sperăm că Bia va fi selecţionată în echipa României pentru această competiţie. În calitate de dublă campioana balcanică ar avea acest drept, dar nu ştim care este grila de selecţionare a federaţiei.
Conform clasamentelor Cupei Mondiale ale junioarelor, Bia cu 8 puncte este a treia româncă, după Maria Udrea (locul 7 mondial cu 102 p) şi Mirela Ifrim (locul 85 cu 14 p) şi înaintea floretistei Isabelle Stan (locul 134 cu 6 p). In acest clasament mai avem trei românce: Reka Balogh pe locul 247, Silvia Năstase pe locul 280 şi Alexandra Crancău pe locul 304.
Până la debutul mondialelor nu mai sunt competiţii în Cupa Mondială rezervate floretistelor junioare.

Aeroportul din Budapesta

Niciodată n-am reuşit sa-i reţin numele. E ceva care începe cu F şi se termină cu y. De fapt nu e singurul căruia nu-i reţin numele. Stau de vreo patru-cinci ore aici şi mă gândeam la transmisiile televizate cu cei care au aşteptat după o cursă şi peste 24 de ore. De fapt pasagerii unei curse de Londra au fost trimişi adineaori la culcare într-un hotel de prin împrejurimi.

Drumul meu se îndreapta spre Madrid. De fapt şi de acolo îmi iau tălpăşiţa în cursul zilei de mâine să-l prind Pe Moş Crăciun în fustiţă si cu ghirlande de flori tocmai pe plaja Bavaro în Republica Dominicana. Am auzit că anul acesta nu se opreşte prin România că n-am fost serioşi. Ne-am ocupat mai mult de campanii electorale decât de muncă şi distracţie şi Moşului asta nu i-a prea i-a fost pe plac. Dacă vă grăbiţi să-mi trimiteţi doleanţele poate vă mai găseşte şi vouă câte ceva. Şi aşa mă aştept să primesc doar rămăşiţe.
Vă las că trebuie să-mi anunţe avionul...

Noua-n doua

Nu-i rau. Noua marcatori in cele doua meciuri disputate pana acum din etapa a patrusprezecea. Sa fie semnul unei etape cu record de goluri? Pana acum cele mai multe goluri au fost inscrise in etapa a cincea cand sfarsitul de august a imprastiat smogul din aerul incins si imbalsamat in nuante policrome de nisip fin si slipuri multicolore, amendand de 33 de ori neatentia sau neputinta portarilor echipei adverse. Doar Brasovul, Clujul si Dinamo (pe Ghencea) n-au primit gol atunci. Etapa ce detine recordul negativ al golurilor inscrise este cea de-a doua, la inceputul aceleiasi luni august cand sfarcurile nu-si prea gaseau loc in sutiene si panerele dormitau in colbul hambarelor. Atunci s-au inscris abia 14 goluri.
S-a spus ca rezultatul de la Alba Iulia a fost o surpriza. Nu e chiar asa. Nu cred in talentul de antrenor al lui Dorinel, tot asa cum cred ca cel mai selectionat jucator roman este cel mai bun secund pe care si l-ar dori un antrenor din prima noastra liga. Unii sunt meniti sa poarte numarul doi. Cele trei goluri incasate de galateni arata un Nicola Napoli care l-a "citit" pe cel care ne-a pierdut calificarea langa capul "Micii sirene" din indepartata (in timp) Copenhaga. Punctele obtinute de Munteanu pana acum sunt conjuncturale si s-au obtinut in fata unor adversari mai slabi sau in criza de forma.
In Giulesti a castigat galeria, tineretea, norocul si inertia. Nici intr-un caz antrenorul. Restul este o poveste. Frumoasa ce-i drept. Ca tot ceea ce atinge Grantul. Acolo chiar si infrangerile sunt frumoase. Mi-aduc aminte de un 2-3 cu Progresul (prin '75) cand cantam dupa meci, asa frumos au jucat ambele echipe. Am ajuns in galerie mai tarziu si ca sa pot vedea si eu meciul, m-au ridicat deasupra capetelor visinii, m-au purtat din maini in maini si mi-au mai dat drumul doar in fata, linga gardul ale carui patratele mi-au ramas apoi incrustate ca niste insertii pe chip cam o saptamana. Ce frumos a fost?! Meciul, nu chipul meu. Sa spun cate ceva si despre adversarii lor. Gaz Metan Medias a fost una din combatantele din primul meu meci pe care l-am vazut. Era in '62 si se disputa un meci de Cupa Romaniei intre gazari si concitadinii lor de la Vitrometan. Cu vreo doua saptamani inainte vazusem primul meci la televizor. Jucase Rapid. Nu mai tin minte cu cine, dar de atunci sunt rapidist. Au trecut ceva ani... Nu?
Ce mai avem etapa aceasta?
Pai, in ordinea disputarii lor vom inregistra surpriza de la Mioveni (parca acolo se joaca daca nu ma insel), repetarea rezultatului de miercuri de la Brasov la Bistrita, victoria la scor a oltenilor in Banie in fata oastei lui Stefan cel zis "Palitura de osanda", rezultatul normal (indiferent care va fi acesta) al prahovenilor in fata oropsitilor latifundiarului, egalurile de la Vaslui si Timisoara ale clujenilor respectiv cainilor pesedisti si demisia lui Grigoras dupa confruntarea cu Pandurii.
Normal ca sunt doar presupuneri. Unele se vor adeveri altele nu. Asa-i cand nu ai harul ghiocului.

Cu picioarele pe plansa mondialelor si cu gandul la un pat de spital

In timp ce ma delectam pe internet cu paradele si ripostele scrimerilor de pe intreg mapamondul gazduite pe plansele instalate in Antalya Expo Center (65.000 metri patrati!?) gandurile imi zburau spre recenta mea calatorie de lucru in acea zona mirifica a planetei. Am vizitat atunci peste 40 de hoteluri de patru si cinci stele si am descoperit pana unde poate merge imaginatia lucrativa a omului de afaceri. Tot atunci am avut revelatia sa constat ca nu toti turcii sunt soferi de tir, dar pentru a va da seama de adevaratul sens al cuvintelor mele trebuie neaparat sa mergeti acolo.
Sa revenim la fenomenul sportiv. Sambata s-au decernat primele medalii, romanii netrecand nici unul de saisprezecimi (Andreea Pelei la sabie feminin sau Virgil Saliscan la floreta baieti). Astazi a fost si mai prost. La asteptarile noastre din partea floretistelor ne-am ales numai cu trei locuri pe tabloul de 64, nici una dintre fete nereusind vreo victorie. Daca de la Andreea Andrei si Cristina Ghita asteptarile noastre nu au fost prea mari, a surprins infrangerea multiplei campioane satmarene Cristina Stahl. Scorul neverosimil (6-5, in conditiile in care se acorda trei reprize a trei minute pentru a se ajunge la 15 tuse din partea invingatoarei) arata o lupta intensa in care psihicul are un rol determinant pe langa valoare, talent, conditie fizica si bineinteles transpiratie.
Dezamagit, incerc sa iau legatura cu mama sportivei, multimedaliata olimpica si mondiala a amazoanelor anilor 60-70, Ecaterina Stahl. Tastez pe 6303-ul lui Mitica numarul celei care la Budapesta in 1975 a urcat pe cea mai inalta treapta a podiumului mondial si la capatul celalalt al firului imi raspunde o voce de barbat. Ma dumiresc si-mi dau seama ca urechea celui cu care am intrat in legatura (era sa spun "la celalalt capat al firului") apartine confratelui nostru in presa sportiva Stefan Stahl.
Ii povestesc despre isprava fiicei sale, despre cum a fost condusa cu 4-1 dupa primele trei minute, despre scorul de 1-1 din a doua parte a luptei si despre faptul ca de la 6-5 n-a mai avut puterea sa atace in ultimele trei secunde pentru a egala scorul in fata japonezei Ikehata. Normal ca intrebarea care imi statea pe buze era "Ce se intampla cu Cristina?", dar intrigat ca mi-a raspuns el si nu pentaparticipanta olimpica il intreb unde este Kati.
Raspunsul m-a blocat. Erau la spital. Kati Stahl era sub perfuzii. Baigui niste scuze, incerc sa inchei in mod decent o discutie care decurgea intr-o directie imposibila, dar mai mult dau cu bata in balta. Aflu de la un alt slujitor al ziaristicii cu caracter sportiv, Bobby Demian, ca situatia cetateanului de onoare al Satmarului (2006), Ecaterina Stahl, este foarte grava. Oare ce-a simtit Cristina pe plansa, acolo, in indepartata Antalye?