O dungă a cearceafului mă incomoda și am deschis o geană. Prin cameră silueta Adrianei trebăluia între dulapul cu hainele mele și uriașul troler cumpărat cu o seară înainte. Precedentul și-a pierdut din calități. Puchii de la ochi sau lenea din mine m-au făcut să-mi lipesc repede pleoapele să nu mă deconspir. N-a ținut mult. Obsesia plecării spre Creta m-au trezit complet și am trecut urgent sub picăturile de apă, nici caldă, nici fierbinte, ce se răspândeau din carcasa metalică a dușului. Uite așa am trecut și eu la treabă. La fiecare mișcare ceream aprobare de la șefa. Știți de ce. Avea de condus aproape 500 de km până în Brașov și nu trebuia iritată.
Cătinel, cătinel ne-am pus în mișcare. Prima oprire? La pompă. Pe Lucian Blaga. Facem plinul și în rezervor și în stomac. După primii 25 de km începem să ne aducem aminte ce am uitat. Ba aia, ba aia. Nimic atât de important încât să facem drumul viceversa. O scurtă pauză pe la Zalău, să ne mai dezmorțim o țâră. Dezmorțitul ca dezmorțitul, dar a început polemica despre traseu. Prin Tg. Mureș sau prin Sibiu. Am chemat în ajutor un arbitru: GPS-ul. A decretat Tg. Mureș. Mai bine zis Ungheni, că de acolo am scurtat spre Acățari. Am descoperit și că a fost dată în folosință autostrada până la „Zi de zi” (n.a. - așa se numește ziarul local din fieful târgmureșenilor) acasă. Oare ce-o face Grama?
Priveam pe geam siluetele castelului și ale altor vestigii din Sighișoara promițându-ne că le vom mai călca o dată. Am mai făcut un popas pe drum, după Rupea, mai exact la Dumbrava, unde, de sub mustața unui sas sadea, am pohtit niște bucate aburinde fără a face exces. Ultima parte a traseului ne-a dus prin Pădurea Bogății, de tristă amintire pentru mine. Dar, cum ne apropiam de Hălchiu, o comună măricică la 14 km de Brașov, gândurile îmi zburau spre nepoțeii mei din Țara Bârsei: Gruiță și Cătălina. Așa că povestea tristă de pe coama Bogății a rămas în urmă.
Erau la joacă. Gruiță chiar a venit după ce soarele a dispărut în spatele Măgurii Codlei. Bătuse mingea până n-au mai văzut-o. Mi-a adus aminte de mine, doar că eu când ajungeam acasă mai primeam și vreo două plase peste pulpele din spate. Nu știți ce-s alea plase? Păi erau niște chestii pentru cumpărături din nailon, însăilate în așa fel că pișcau al naibii. Cătălina era în fața casei, îmbujorată în fața unui băiețel cu bicicletă. Cam tot de 9 anișori. Cam supărat că le-am întrerupt povestea. Nu și Cătălina care, văzându-ne a uitat de bicicleta micului brașovean și ne-a sărit în brațe. Meluța, mămică dedicată, trebăluia prin bucătărie pregătind cina. Gruiță, fi-miu, tocmai terminase de a-și mulțumi odraslele de vânătoare și uda grădina. Că de(!) la munte a plouat.
M-am jucat un pic și m-am culcat. După nouă m-am trezit să văd meciul. Primul al etapei l-am văzut la Dumbrava. Nu știu cum se făcuse că după meci toate bagajele erau mutate în mașina lui Gruia așa că i-am dat bice spre București. Mai precis spre Aeroportul Internațional Henry Coandă.
Cătând prin parbriz nu realizam de ce nu se opresc războaiele astea odată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu