Stimulare, (ne)realizare și remușcare

     La fel de bine puteam numi această privire peste umăr „Excitație, (ne)împlinire și regret”, doar că v-aș fi dus cu gândul la alt sens al celor ce urmează să scriu. E adevărat că poate aveam mai mulți cititori unici, dar nu asta e intenția mea. Oricum marea majoritate a celor care încep să citească elucubrațiile mele nu duc la bun sfârșit acțiunea, adică degeaba îi excit cu un titlu deoarece rămân cu marfa nevândută și regretul neîmplinirii. Dar oare chiar vreau să vând marfa? Chiar doresc să-mi cunoască lumea trăirile interioare? Chiar încerc să insuflu apropiaților și îndepărtaților mei un anumit mod de a gândi sau doar mă expun unor răuvoitori și/sau oameni de bine?

    Să încerc să intru în esența celor ce vreau să transmit. În clasificarea lui Aristotel de acum 2350 de ani organele de simț ale omului sunt ochii, urechile, nasul, gura și pielea. Nu întâmplător patru dintre acestea se află în apropierea creierului. În decursul timpului oamenii au mai alăturat acestor simțuri primare și altele mai puțin palpabile (intuiția, durerea, satisfacția, prietenia...) care ce-i drept nu pot fi denumite organe dar sunt specifice lumii animale. Omul, prin dezvoltarea continuă a capacității de a gândi, a dezvoltat și alte simțuri precum iubirea, ura, gelozia, anticipația sau credința. Precis că am să fiu taxat atât de atei cât și de pioși pentru că am introdus credința între simțuri.

    Stimularea din exterior a acestor simțuri duce la acea stare de excitație care poate produce realizări de la cele mai simpliste până la descoperiri epocale. În același timp excitația neîmplinită sau greșit îndreptată poate genera mici dispute în structurile interne (regrete, remușcări...), în relațiile cu mediul (neadaptare) sau în cadrul social (însingurare, introvertire...), dar și catastrofe, de asemenea în structuri interne (automolestări fizice și/sau psihice sau chiar suicid), în relațiile cu mediul (poluare, încălzire globală...) sau în cadrul social (pandemii, terorism...).

    După cum reiese din cele de mai sus aceste rezultante ale procesului de excitație sunt caracteristice doar omului, doar celui care are capacitatea de a crea, doar celui cu un anumit nivel intelectual. Din păcate inteligența umană (chiar și cea artificială) poate fi îndreptată înspre bine sau înspre rău. Toate descoperirile și creațiilor omului de-a lungul veacurilor au fost folosite atât înspre binele umanității cât și spre distrugerea ei. De la foc și până la medicamente, de la roată și până la microcipuri.

    De ce nu am adăugat și fericirea în titlu? Pentru că este efemeră. Dispare mult mai repede decât remușcarea. Este alcătuită din particule mult prea greu de definit. Nu este legată direct de împlinire. Cel mai la îndemână exemplu este că bogăția nu te face neaparat fericit. Nici iubirea. Acea stare de bine de moment, produsă de un răsărit de soare, de o buburuză pe degetul arătător, de un rezultat de excepție al echipei favorite, de zâmbetul unei fecioare pe care nu o cunoști, de apariția unei noi vietăți, de o muzică de calitate și de multe alte instantanee din viața cotidiană este compusă și apoi disipată fericirea.

    După cum vedeți am evitat mai sus să definesc fericirea ca rezultat al unei munci. De ce? Pentru că rezultatul rămâne și după ce senzația de bucurie dispare. Invenția, trofeul, escaladarea unui masiv muntos, aplauzele, nașterea propriului copil... nu te fac mai fericit. Te fac mai împlinit. Îți conferă dreptul de a privi mândru peste umăr. De a-ți amint că ai trecut prin toate acestea atunci când răbdarea, puterea de creație, dedicația, talentul sau ambiția nu mai răspund dorințelor tale.

    Opriți războaiele și terorismul!