Rapsodie de toamnă

 Motto:

                        S-a ivit pe culme Toamna,

                        Zâna melopeelor,

                        Spaima florilor şi Doamna

                        Cucurbitaceelor

     Sigur ați recunoscut stilul șăgalnic al lui Topârceanu. Am ales ca motto această frântură dintr-una din „Rapsodiile de toamnă” ale bardului tocmai pentru că, recitindu-le, tare am tendința de a asocia fiecărui element din flora și fauna descrise câte un erou sau grupuri de personaje ce ne influențează spre bine sau spre rău cotidianul.

    Se spune că toamna se numără bobocii. Nu primăvara când se depun ouăle, nu vara când ies puișorii din găoace, ci toamna când deja nici nu le mai poți spune boboci. Toamna când se despart de cloșcă și vânează singuri viermișorii din colbul ogrăzii. Ce ne facem fraților că nu mai avem colb în ogradă? Curțile din satele românilor sunt asfaltate și gazonate fără picior de oătoare prin zonă. Doar câte o siameză sau un labrador pe ici pe colo mai calcă dalele. Puii moderni stau în rafturi agrozootehnice precum cărțile din bibliotecă, ordonați după vârstă, greutate și lungimea ciocului.

    Revenim la toamna noastră cea bogată. A fost și soare, au fost și ploi. Agricultorii care se plâng o fac din inerție. Cei chibzuiți vor avea o iarnă ușoară. Doar cu bugetele stăm rău. Cârpim într-o parte se deșiră în alta. Parcă-i un făcut. Toți sunt conștienți că trebuie să strângem cureaua, dar fiecare vrea s-o strângă pe a altuia. În general cei cu cureaua mai lungă vor s-o forțeze pe cea alor cei cu mai puține găurele. Nu știu cum se face că la pielar curelele mai scurte sunt găurite spre cataramă pe când cele mai lungi spre vârf.

    Așa-i și cu măsurile și măsurătorile stăpânirii. Au tras pe plebe la-nceput, poprindu-le crâcnelile cu făgăduieli și legăminte și acum, ce să vezi?, nu se poate fără descântec. Chestia este că descântătorul șef nu mai are iepurași în joben, iar descântătoarele din maghernițe s-au mutat în palate și nu deschid porțile aurite.

    Acu e toamnă iar. Cu tarabe pline și creițari puțini. Mai știți bancul ăla cu „ochii văd, inima cere, dar conștiința nu și nu”? Până la urmă au dat-o naibii de conștiință și s-au înfruptat pe îndelete. Au mâncat de dulce în zi de post cum s-ar zice. Vai și amar să pățim la fel. De-om păcătui ne așteaptă o iarnă grea. O iarnă cu sticlă pisată și mâini încleștate pe zăbrele. C-or fi cozi de topoare sau paturi de pușcă nu contează. Tot la pierzanie duc.

    Să lăsăm tragedia și să încercăm să o evităm. Pentru asta avem nevoie de chibzuință și cumpătare. Oare se cere prea mult? Se cere prea mult dacă îi spui unui politician ca toamna asta să uite de politică? Se cere prea mult dacă îi spui unui magnat să se descurce doar cu profitul și să renunțe la subvenții? Suntem prea pretențioși să-i spunem unui magistru ho și unui magistrat că și el e om?

    Cam aceasta este calea de la chibzuință spre cumpătare. Răspunsul sincer la întrebările de mai sus este așteptat din partea celor chestionați. Că acesta va veni sau nu râmâne să ne spună timpul. Dacă biruie hapsânia (scuzați licența!) și câinoșenia va fi vai de noi. Și de ei!

    Opriți războaiele!