Mărturii

    Copiii copiilor mei nu au aceleași preocupări precum aveau părinții părinților mei la vremea copilăriei. E normal. Fiind vorba de cinci generații am putea spune că îi desparte un secol. Cel puțin. Poate doar șotronul să fi răzbătut prin meandrele timpului. Spun asta pentru că adesea văd trotuarele de prin cvartaluri estetic sau mai puțin estetic desenate cu păpuși, case și bineînțeles cu eternele pătrate și dreptunghiuri ale șotronului. Cine mai ține minte vechile denumiri ale șotronului? Dacă zicem azi ștrenche, de-a clasele, de-a școala sau la șchiopică mai știe cineva ce înseamnă?

    De ce m-am legat de șotron? Pentru că și șotronul este o mărturie a evoluției. Nu știu cum se juca șotronul în urmă cu un secol sau mai multe, dar știu că în frageda mea pruncie trebuia să muți pietricica cu piciorul din pătrățică (clasă) în pătrățică până ajungeai în clasa a opta. Mai apoi s-a simplificat. Trebuia să o arunci consecutiv în cele opt pătrățele numerotate și să parcurgi spațiul în salturi neuitând să culegi pietricica atunci când ajungeai în dreptul ei. Dacă greșeai rămâneai repetent și când îți revenea rândul reluai din pătrățica unde ai greșit. Azi a dispărut pietricica și a crescut numărul de clase. Copiii nici nu mai joacă șotron. Doar îl desenează. Vremelnic câte un bătrân, pentru a-și impresiona băbuța, mai sare într-un picior...

    Nu-i rău să știm de unde am plecat. Pentru asta trebuie să pășim prin biblioteci, muzee și locuri istorice de pe cuprinsul țării. Să descoperim și să înțelegem de ce mămăliga se tăia cu ața și de ce nu trebuie să calci grebla pe partea metalică. Trebuie măcar o dată să punem cobilița pe umăr și să mergem la izvor sau samarul pe măgar să plecăm la târg. Îmi veți spune că astăzi izvorul este infestat și târgul plin de plastic. Cam aveți dreptate. Trebuie să reducem totul la un exercițiu mental. Carul cu boi îl mai vedem doar pe simeze iar presa de ulei sau pietrele de moară doar prin sate muzeu.

    Suntem amenințați că în curând chiar omul va devenii piesă de muzeu. Asta nu se va întâmpla niciodată. Pentru că viitorul se uită din ce în ce mai rar peste umăr. În curând nici nu va mai avea umăr, deci nici muzeu. La ce-i trebuie viitorului umăr. O adunătură de circuite înghesuite într-un cip cu diametru de un micron credeți că are nevoie de umăr? Vor dispărea burțile și nasul lung. Vor dispărea cosițele și punctul G. Vor da faliment fabricile de medicamente și parlamentele.

    Citeam deunăzi că lumea a reînceput să frecventeze cinematografele. Mai abitir decât în 2022 dar încă nu așa ca prin 2019. Nimic despre 1980. E un pas mic spre păstrare a umanității. Dar cu ce preț? Ce vede omul pe ecrane? Cât de mult îi ridică omului gradul de cultură un cinematograf în ziua de azi? Aminteam mai sus de biblioteci. Nu-s chiar ca cinematografele dar cea mai mare parte a cărților apărute în acest mileniu nu au tangențe cu valorile materiale și spirituale ale neamului omenesc.

    Vor mai exista mărturii? Autodistrugerea ne paște! Că prin supratehnologizare, că prin războaie... Oare care vor acționa mai repede? În ce an se va naște un nou Erich von Däniken să ne povestească „Amintiri despre viitor”? Deocamdată ar fi bine să se oprească războaiele!