Cernire

    Nu pot spune că am fost prieteni. Dar respectul nu se acordă doar prietenilor. În trecerile noastre diurne pe trotuarele vieții întâlnim priviri, întâlnim ochi care fiecare în parte ne spun câte o poveste, ne lasă o impresie mai mult sau mai puțin conștientizată. De la indiferență până la frică întreaga paletă de sentimente ne poate aborda temperamentul de la atingere până la agasare. În funcție de percepțiile noastre individualizate acordăm respectul sau oprobiul la prima vedere celor pe care nici nu-i cunoaștem. Rareori acesta este definitoriu. Rareori acesta se perpetuează în timp formând o relație cordială sau mai puțin cordială pe aceleași coordonate.

    A fost unul din acei oameni lângă care te simțeai bine. Îți insufla încredere și, cu trecerea timpului, nu aveai regrete. Aveai sentimentul că te cântărește dar nu te judecă, simțeai că te percepe și încearcă să-ți iasă în întâmpinare. Nu știu dacă sunt oameni care să-l fi pizmuit sau să-l fi vrăjmășit. Cel puțin eu nu cunosc. Privirea lui sinceră și dezarmantă aducea pace și alinare acolo unde plutea discordia. Harul său de preot, chiar dacă nu cred că a îmbrăcat vreodată veșminte păstorești, împrăștia în jurul său lumină și crezământ.

    În redacție, vestea ce a mâhnit chipurile tuturor, s-a așternut copleșitoare pe atmosfera ce în mod obișnuit e poznașă. De la doamna care udă florile până la cel a cărui pecete pune verdictul pe bunul mers al lucrurilor, de la tastatură până la foșnetul ziarului, totul este apăsător, într-o liniște iluzorie ce tună în fiecare dintre noi. Privind chipurile celor din jur nu remarc nicăieri prefăcătorie, nu remarc acea ipocrizie prezentă adeseori în marșurile funerare. Nimeni nu încearcă să spună ceva, tăcerea fiind grăitoare. Ce dovadă mai concludentă de respect poate fi mai elocventă decât această tăcere?

    Suferința tăinuită a acestui bărbat nu a determinat, cum se întâmplă de obicei, o izolare de lumea înconjurătoare, o mânie asupra sănătății altora sau un proces de revoltă asupra oricărei tendințe de progres. În cei ultimi douăzeci de ani în care și-a dus crucea unei boli incurabile nu s-a plâns, din contră, a deplâns problemele altora încercând să le aline.

    În paginile acestui ziar am citit „...îmi iau rămas bun de la Unchiu Mirel! Sincer, nu credeam că așa devreme!...” cuvinte care sfâșie dar care lasă de înțeles, în întregul lor, că a fost, este și va fi o pildă pentru cei care l-au cunoscut. Par cuvinte mari, spuse ocazional. Vă asigur că nu e așa!

    Rămas bun Mirel Govor!