Noțiunea națiune

     Cultura, istoria, limba, spațiul și credința sunt elementele care definesc noțunea de națiune. Că vrem, că nu vrem ne naștem într-o mixtură a celor cinci elemente și viața ne poate păstra în acest context sau ne poate schimba unul sau mai multe din aceste elemente identitare. În prima parte a vieții această posibilă metamorfoză se produce sau s-ar putea produce indiferent de voința noastră, urmând ca pe parcurs, în funcție de direcția spre care se dezvoltă conștiința noastră, acțiunile care lasă urme pe răbojul firii noastre, să poată fi modelate după dorințele fiecăruia. Bineînțeles că această modelare nu poate fi pe de-a-ntregul controlată, măsura în care aceasta poate fi făcută diferind de la individ la individ în funcție de educație și temperament.

    Cultura, mai bine zis conștiința identității culturale, este după părerea mea principalul element care stă la baza noțiunii de națiune. Aceasta se difuzează în toate celelalte patru elemente, influențându-le conștient sau mai puțin conștient în funcție de nivelul de percepție individual. Cultura poate fi brută (conceptuală), aspră (necizelată), modelată (influența școlii și a familiei) sau autodidactă (simplă sau să tindă spre perfecționismul relativ). Autodidacții sunt în general de trei feluri: cei unidirecționați, adică cei care iau un domeniu și îl pătrund până în cele mai mici amănunte; cei multidirecționați, adică cei care studiază diverse domenii până la nivelul lor de percepere; cei cu cultură vastă, din mai multe sfere de activitate, dar care au și o direcție spre care și-au îndreptat mai mult atenția.

    Ca și la cultură aș defini istoria ca fiind mai degrabă conștiința identității istorice. În acest caz școala este factorul determinant asupra conștiinței identității istorice. Modul cum este predată această materie la nivel de gimnaziu și învățământ liceal, gradul de pregătire al „învățătorului”, antrenamentul și intercomunicația din curtea școlii. Pe lângă școală familia este cea care poate, uneori o și face, dezvolta gradul de conștiință al identității istorice. Am observat că familia se implică mai mult în acest sens mai ales în comunitățile minoritare, cele majoritare lăsând doar pe seama școlii această problemă.

    „Mult e dulce și frumoasă limba ce-o vorbim” zice Gheorghe Sion în una din poeziile sale cu iz patriotic, referindu-se la limba română. Bine dar pentru fiecare popor în parte limba ce-o vorbesc este cea mai „cea mai”. Tocmai de aceea limba reprezintă un element fundamental al unei națiuni. Pentru noi românii, limba românească are un „nu știu ce” mai altfel decât orice altă limbă. Bogăția cuvintelor, bogăția sensurilor acestora, bogăția emoțiilor dezvoltate de limba neaoș românească are ceva aparte. Sunt țări în lume care nu au o limbă a lor. Cele mai la îndemână exemple sunt SUA și Australia. Limba băștinașilor în statul american este uitată aproape complet (nici o sutime nu o cunosc) și mai curios este faptul că doar în 31 de state din cele 50 ce compun SUA este decretată limba engleză ca limbă oficială. La antipozi limba aborigenilor chiar dacă este mai vorbită, nu este limbă oficială. De fapt doar 3,8% din populație mai cunosc limba băștinașilor.

    În ceea ce privește spațiul, noi românii, am fost blagosloviți. Acest tărâm de poveste este nu numai un crâmpei din tot ce e mai frumos pe planetă ci reprezintă și un motiv de invidie pentru tot felul de uzurpatori care de-a lungul veacurilor au tânjit și încă mai nădăjduiesc să-l ocupe. De la boi, taurisci, sciți și bastarni, mai apoi de la moesi, tribali, dardani și denteleți și până la romani au tot pizmuit Dacia. Lecția practică a lui Scorilo (rege dac din 29 până în 69 după Hristos) care a pus doi câini de luptă să se bată între ei, ca apoi, în toiul luptei să le arate un lup nu a fost înțeleasă prea bine în secolele ce au urmat. Cei doi câini au lăsat deoparte vrajba dintre ei și l-au desființat pe lup. Tătarii, turcii și hunii au simțit asta pe pielea lor.

    Credința, cu toate că nu aș vrea să fie un element definitoriu, reprezintă totuși o noțiune ce definește o națiune. În această parte a lumii creștinismul este cel ce și-a pus pecetea pe toate națiunile. Creștinismul, prin formele sale autohtone (ortodoxismul, greco-catolicismul și catolicismul) acoperă în proporție de peste 95% preocupările religioase ale acestor plaiuri. Din păcate credința reprezintă și o sursă de neînțelegeri între națiuni, sursă care produce nu numai contradicții ci și războaie, culminând cu terorismul. Europenii, indo-europenii, arabii, hindușii, chinezii, japonezii, amerindienii... au fiecare credința lor și e normal ca în spații complet separate imaginația oamenilor să se dezvolte în direcții diferite.

    Totul este ca deosebirile dintre religii să nu ducă la războaie și terorism. Bașca ura și dorința de expansiune. Opriți odată războaiele astea nenorocite!