... la cutremur

                                                  (Continuare)

    Abia spre ora trei ne-am dumirit. Fusese cutremur în Vrancea. Informațiile veneau talmeș-balmeș și contradictorii. Liniile de comunicații erau blocate cu totul. Radio, TV telefonie... totul era la pământ. Chiar și legăturile speciale de care beneficia armata erau căzute. Când în sfârșit am intrat în posesia unor informații mai acătării ne-am repezit către centrala telefonică. Hărmălaie mare. Toți TR-iștii eram de la Facultatea TCM din Brașov și 56 dintre noi eram chiar brașoveni. A fost tulburător. Din câte știam și Brașovul a fost afectat dar nu ca Bucureștiul. Auzisem că Zimnicea a fost rasă de pe suprafața pământului.

    În mare parte zvonurile s-au adeverit. Trecuse de primele ore ale dimineții și noi încă nu știam care era starea familiilor noastre. Un grup relativ mic a izbucnit în plâns pe la ora prânzului. Doi și-au pierdut părinții, unul iubita și unul fratele. Mai erau câțiva cu pierderi dintre prieteni sau din familie. Îi țin minte pentru că le-am absorbit durerea. Parcă mi se întâmplase mie. Dintr-o dată am realizat că fratele meu vitreg (am crescut separați) era tot în armată prin preajma Buzăului. L-am rugat pe colonelul care avea în grijă biblioteca, cel cu care mă împrietenisem deja, să-mi dea voie să aflu printr-o linie specială de starea lui. N-am reușit să iau direct legătura cu el dar am aflat că era bine.

    Bucureștiul era un dezastru. Îl părăsisem cu nici 40 de ore mai înainte. Blocul turn în care locuia nașa mea, pe Emil Racoviță, în Berceni, era vertical dar cu avarii. În lunile care au urmat trăiau în casă printre stâlpi groși de susținere. Era macabru. La Brașov am înțeles că doar pe la hotelul Postăvarul au avut loc ceva evenimente ce s-au lăsat cu cadavre și răniți. În ceea ce privește cea mai sudică localitate din România, orașul Zimnicea, zvonurile erau în cea mai mare parte acoperite de adevăr. Nu prea a mai rămas cărămidă peste cărămidă. Cele din chirpici au rezistat spre deosebire de betoane.

    În zilele următoare nu știu ce mi-a venit dar am vrut să trec prin toate vicisitudinile unui ostaș al vremurilor. În mod normal eram scutit de servicii de orice fel, chiar și de la instrucție (cu excepția tragerilor), deoarece am fost locțiitorul plutonierului de companie, plutonier care la o lună după ce m-a instruit s-a cam îmbolnăvit, așa că a rămas să-i fac eu toată treaba. Așa că am făcut de gardă, planton toate schimburile, am curățat cartofi (chiar am scăpat din gură un Carpați fără filtru drept în cazanul cu pireu), am spălat veceurile și am dormit noaptea ne-ntors.

    Mera, plutonierul de companie, era un om de treabă. Chiar i-am cunoscut familia. Avea doi copii drăgălași. Locotenentul major Manea mi-era comandant de pluton și maiorul Crăciun comandant de companie, dar despre ei poate vă povestesc altădată.

    30 iunie 1977. Ziua liberării. Când m-am liberat m-am trezit în fața unei vitrine în spatele căreia funcționa un televizor fără sonor. Am stat aproape două ore acolo privind trist prin cele două sticle transparente spre un Răducanu, legendarul portar al României, cum a fost fluierat în ofsaid la Constanța. Am pierdut și meciul (2-1) și trenul de Brașov și-am dormit în gară. Rapidul retrogradase...

    Opriți războaiele!