S-a rupt o coarda.

S-a spart o toba. Eram prin '75 in sala de spectacole a salasului de cultura Mihai Eminescu din Bucuresti. Intr-o sala de circa 500 de persoane eram inghesuiti vreo 2000. In imbulzeala de la intrare mi-am pierdut un pantof. Nu conta. Nu conta ca afara era cioafla de februarie. Inauntru canta Phoenix. Dupa prima ora de concert toba lui Petrescu a cedat. Bucurosi pentru ce am auzit si tristi pentru ce n-am auzit plecam spre case. Avea sa fie ultimul concert al Phoenixului in Romania inainte de a fugi de regim. Eram ultimul la iesire. Fata mi s-a deschis. Pantoful meu stang trona in vitrina salasului de cultura. Afara era cioafla de februarie.
As putea sa spun ca Emil mai traieste prin muzica lui, dar asta stim cu totii. As putea sa aplaud in nestire imbatat de dorinte si trairi pe care nu multi le-au simtit in preajma ardeleanului. As putea sa sadesc un copac. Fructifer. As putea sa gadil norisorii albi ai uverturii unei idile, ai unei inedite sperante.
In sali de spectacole cu usile deschise intesate de lume, pe stadioane in nopti cu sau fara luna, in palate cu regi si regine ai vremurilor noastre, in spelunci cu drojdie si vin prost, pe carari de munte sub privirile caprelor negre, in autobuze sau marfare, peste tot pe unde ai doinit se vor auzi perpetuum ecoul strunelor tale.
Aceeasi strangere de inima si goliciune a sufletului o simt azi ca si atunci cand am aflat ca Phoenix nu mai este. Au trecut anii si Phoenix-ul a revenit.
S-a rupt o coarda. Si tu vei dainui!

Cupa Romaniei si Emilian Onciu

Surpriza optimilor Cupei Romaniei a fost lipsa in cvasitotalitate a surprizelor. Cred ca este pentru prima oara dupa multi ani cand in sferturi nu mai avem nici o echipa din esaloanele inferioare. Da. M-am lamurit. Am intrat un pic in arhiva si am descoperit ca au trecut... hat... 24 de luni. Nu stiu de ce am avut impresia ca au trecut mult mai multe. Asta e. Calatoria mea in trecut nu a fost lipsita de foloase. Am retrait momente interesante. Unele din viata bunicilor mei. Adica:

1. Prima editie: 1933-34 Ripensia Timisoara - Universitatea Cluj 3-2


2. Topul invingatoarelor: 1. Steaua 20; 2. Rapid 13; 3. Dinamo 12.


3. Cea mai lunga finala: 1939-40: Rapid Bucuresti - Venus Bucuresti 2-2; 4-4; 2-2; 2-1


4. Cele mai multe trofee consecutive: Rapid Bucuresti 6 (finalele din 1937 - 42)


5. Cea mai mare diferenta de goluri inscrise in finala: Rapid - Universitatea Sibiu 7-1 (1942), Steaua - Foresta Falticeni (1967) si Universitatea Craiova - Politehnica Timisoara (1981)


6. Cele mai multe goluri inscrise de o echipa in finala: Rapid, 7 in 1942.


7. Cele mai multe goluri inscrise intr-o finala: 11, CFR (Rapid) Bucuresti - Ripensia Timisoara 6 -5 (5-5 dupa 90 de minute). Dupa 90 de minute a mai fost un 6-4 intre Dinamo si Steaua in 1990 ca sa-si ceara scuze dupa panarama de cu un an inainte, cand finala nu s-a incheiat pe teren, ci in cabinete.
8. O finala fara nici o echipa din primul esalon: Chimia Ramnicu Valcea (div. B) - Constructorul Galati (div. C) 1-1 si 3-0 dupa rejucare.

Gata cu amintirile. Sa remarcam finala ruso-sarbeasca... Din pacate am aflat o veste proasta si nu mai pot scrie... Emilian Onciu si-a priponit calul de papadia eternitatii

Boxerii

N-am sa zic niciodata ca nu-mi place boxul. N-am sa recomand niciodata copilului meu sau unei persoane dragi sa se apuce de box. Este si nu este boxul un sport. Este pentru ca se pot organiza competitii la care participa atleti si unde se declara invingatori in fata unei asistente. Adica exista sportivi si spectatori. Nu este un sport pentru ca nu se poate numi sportivitate atunci cand iti ranesti fizic adversarul. Sa lasam lucrurile asa cum sunt si sa pornim de la premiza ca boxul este un sport.
Am asemuit meciul de aseara, Rapid - Steaua, cu o partida de box in care adversarii s-au urat in asa masura incat nu au lovit ca sa nu incaseze. Cu toate ca isi purtau reciproc o ura foc si para (focul era reprezentat de o bricheta si para de un chibrit), cei doi boxeri n-au lovit decat cu lovituri nepermise si de asa natura incat sa nu vada arbitrul. Ca sa trimita o directa, un croseu sau un upercut ar fi fost necesar sa se descopere in propria-i garda si, banuia, adversarul atata ar fi asteptat ca sa trimita lovitura decisiva. N-a fost pana la urma nici ko, dar nici ok.
La Doha s-a incheiat Turneul Campioanelor. Finala i-a revenit, in ciuda mea, americancei Venus Williams, chiar daca mai mult si-a dorit victoria rusoaica Vera Zvonareva. Primul set a fost incrancenat. La un moment dat vera avea 5-2 la ghemuri si trei mingi de set. Le-a ratat pe toate, ba si pe o a patra minge de set si s-a ajuns la tie-brack. Aici s-a rescris istoria setului, dar in sens invers, adica a condus Venus cu 5-2 dupa care Vera a castigat cinci mingi consecutive. I-au fost suficiente pentru a-si adjudeca setul. Setul doi a avut doar un ghem si jumatate. La doi zero Vera a cedat, preferand sa se odihneasca in vederea ultimului set. Asa credea ea. Nu si-a mai revenit decat spasmodic, cu lovituri de exceptie, dar izolate intr-un ocean de replici de inalt nivel de o monotonie dezarmanta. Asadar Vera - Venus 7-6(5), 0-6, 2-6.
Masters-ul masculin se desfasoara in aceste zile tot in Asia. Mai precis la Shanghai. Atat la simplu cat si la dublu. Ne vom concentra atentia numai spre simplu. Cele doua grupe, rosie si galbena, sunt populate de primele opt nume care s-au remarcat in turneele Masters Serie din acest an. Adica Roger Federer (Elvetia), Andy Murray (Marea Britanie), Andy Roddick (SUA), Gilles Simon (Franta) sunt cei care se scalda in Marea Rosie, iar Novak Djokovic (Serbia), Nicolai Davidenco (Rusia), Jo-Wilfried Tsonga (Franta) si Juan Martin del Potro (Argentina) fac baie in Marea Galbena. Pana acum Novak l-a batut pe Juan Martin si Nicolai pe Jo-Wilfried. Asta noapte s-a produs si surpriza, elvetianul recunoscandu-se invins de francez. La aceasta ora cei doi Andy isi disputa intaietatea. Deocamdata este patru-doi in primul set pentru european.

Cuvinte pentru prieteni.

Prieteni!

In cursul zilei de marti sau miercuri am primit un pachet. La o examinare superficiala mi-am dat seama ca inlauntrul acestuia nu era decat o carte sau un catalog, ceva ce nu poate fi urgent. Joi, spre seara m-am impiedicat din nou de el si l-am deschis. Intru adevar era o carte: "Premiul Nobel pentru fotbal". O carte de teatru. Un autor drag mie care nu se afla la inceputurile sale in tainele teatrului: Mircea M. Ionescu. Il cunoscusem cu multi ani in urma, prin '84, in foaierul Teatrului Dramatic din Brasov, la lansarea premierei unei alte piese de teatru ale sale, tot cu caracter sportiv: "Adio, Pele!".

Reintalnirea a fost putin fortata tot de o prietenie. De prietenia mea cu Iosif Vigu (Vigh in acte), care dupa o seara inceputa cu palinca si terminata cu bere in fata unui meci de fotbal ma intreaba: "...eu sunt idol sau legenda?". Trimiterea era clara catre emisiunea lui Mircea M. Ionescu (ma scuzati, nu pot sa-i spun altfel; ca si gazetar, om de cultura, prieten sau comesean nu i-am zis decat asa: Mircea M. Ionescu), asa ca i-am promis ca am sa-l intreb pe moderator. In scurt timp am luat legatura cu Mircea M. Ionescu si acesta, dupa ce i-am pronuntat numele lui Vigu, fara nici un alt demers, l-a si invitat pe Ioska al nostru la emisiune. S-a dovedit ca Vigu a fost idol si este legenda.

Dupa acest eveniment intalnirile noastre s-au inmultit la Bucuresti, serile petrecute la restaurantul lui preferat, Pescarul (pe undeva pe langa Intercontinental), langa o saramura de peste si o cana cu vin nu sunt foarte numeroase, dar sunt pline de ceva ce nu va pot descrie. Parca dupa doua ore petrecute cu el pleci un pic mai cult, un pic mai "batran", un pic mai barbat. A venit si el in Satu Mare. Au fost emotionante reintalnirile cu prof. Curpas si spiritul Olimpiei. Poate tocmai atunci a inmugurit in mintea profesorului reintregirea celei mai iubite echipe a Satmarului.

Revenind la cartea din pachet, joi seara dupa cum spuneam, am inceput sa o citesc. Cuvintele de inceput ale lui Ion Cocora, ale lui Catalin Tolontan si ale lui Bogdan Ulmu nici nu mi-au intarit curiozitatea de a o citi si nici nu m-au facut sa o dau deoparte. As fi citit-o cu acelasi patos si fara aceste introduceri. Chiar mi-am pregatit un pasaj din una din piese sa-l redau radioascultatorilor de la Radio Unu, luni de la ora 16 si putin. Daca nu are sa ma intrerupa Romulus.

Vineri am vrut sa scriu cate ceva in prezentul blog, dar, dupa ce am scris titlul, am vrut sa-i ascult vocea. Poate m-ar fi inspirat. L-am sunat si am aflat cu stupoare ca se afla intr-un spital din Cluj si ca in mai putin de o ora se urca pe masa de operatie. Era trecut de opt seara. N-am mai putut sa scriu nimic. Gandul mi s-a concentrat asupra soartei acesti minunate fiinte umane, mainile mi s-au impreunat a ruga si pasii spiritului spre alei cu arini.

Dimineata, cand am impacat graba din trup cu cumpatarea din psihic, i-am auzit din nou vocea. Era ok. Am multumit cui a trebuit si m-am apucat sa scriu. Niciodata parca literele nu mi s-au asternut asa de greoi. E un amalgam de necesitate si bun simt al caror liant, judecata, refuza sa ma ajute.

A inceput etapa a patrusprezecea. Deocamdata rezultate normale. Marinica nu poate face minuni la Buzau si oltenii lui Napoli (ce aiurea suna?) urca in clasament si sperie gandurile granzilor nu numai din Bucuresti. Puteau Dan Petrescu si Meme Stoica sa canalizeze eforturile conceperii unei echipe valoroase in fotbalul romanesc intr-un centru de traditie (nu neaparat in Ardeal, cu toate ca aici sunt cele mai multe ramase neexploatate). In sport sunt doua lucruri esentiale: sportivul si spectatorul. Nici macar nu stiu in ce ordine. Restul sunt colaterale. Performanta, antrenorii, managerii si tot ceea ce insoteste notiunea de sport ar trebui sa se subjuge spectatorului si sportivului. Nu-i prima oara cand Meme dovedeste lipsa de respect fata de Maria Sa "Omul din tribuna", dar din partea taticului lui Chelsea (nu-i o gluma, asa o cheama pe fiica sa) nu ma asteptam la asa ceva. Se pare ca spiritul fotbalului insular nu l-a cuprins pe de-a-ntregul. Scorul pe teren a fost 3-1 pentru Unirea, dar in tribune scorul a fost 5-1 pentru Otelul. La ora aceata se joaca derbiul viitorilor retrogradati (alaturi de Dino Eze) Cipri Prodan si Balba. Pana la pauza nu s-a inscris si m-am mutat pe Emirates Stadium sa vad un regal: Arsenal - MU.

La turneul Campioanelor s-au inregistrat doua abandonuri, in prima grupa Ivanovic, dupa doua infrangeri si pierderea sansei de a se afla in semifinale i-a cedat locul in ultima partida din grupe unei tinere sub douazeci de ani: Radwanska. Din cealalta grupa s-a accidendat Serena, nemainsotind-o astfel pe sora ei in semifinale. In curand vor incepe semifinalele in ordinea: Dementieva - Zvonareva si Venus Williams - Jankovic.

Cu ajutorul prietenilor Gabi si Cipri am aflat rezultatul din sala de sport satmareana de astazi. Cica am fi pierdut la 14 dupa unul, 11 dupa celalalt, puncte diferenta in fata campioanei baschetului feminin romanesc din acest an. Mi se pare condescendent.

Va las. A inscris Nasri si n-am vazut golul decat in reluare. Cica a inscris si Boaru pentru Medias.

Viitorul

...Ce se va mai intampla nu stiu nici eu. Insa stiu ce se intampla. Palatul i-a dat incredere lupului. Apleaca urechea in stanga si in dreapta. Aude vrute si nevrute. Instinctul pe de o parte si teama de apa pe de alta parte l-au facut sa trateze cu indiferenta lacul in sine si sa se bucure doar de produsele sale: algele. Vocile sunt deja prea multe. Chiar si pe el incepe sa-l manance curiozitatea. Daca a reusit atat de multe n-ar putea sa si inoate?

Poate stie, poate nu stie... Primele atingeri de apa cristalina au fost simple, i-au dat incredere. Ariciul stie ca lupul nu a inotat. Doar a mers prin apa. Cat timp mai atingi fundul nisipos cu picioarele nu-i bai. Sentimentul de siguranta nu te paraseste. Chiar te indeamna sa te departezi de mal. Ariciul, ranit in orgoliul lui de arici, dar si intuind un potential dezastru se opune artagos. Oare este suficient? Acei pasi pe care i-a simtit lupul siguri, ariciului i s-au parut tremurati. Apei nu trebuie sa-i arati trufie, nisipului nu trebuie sa-i demonstrezi putere. Apa te imbie si nisipul te impresoara. Daca scapi de naiade pici in bratele sirenelor. Daca ridici stangul se afunda dreptul. Este irefutabil.

Poate ariciul a obosit sa mai inoate, poate lupului i se pare ca se va descurca si singur. Sau cu alti inotatori. Cainelui pripasit in lumea salbatica i-au crescut fructele iubirilor din tinerete. Chiar foarte frumos. Poate fi mandru. Si chiar este. Nevoia de a le schimba menirea si de a le pune la incercare limitele il face sa trimita puiul dintai, cu acordul lupului evident, catre lac. Incercarea este curajoasa si s-ar putea sa dea roade. Pacat ca nu incearca sa-l faca sa deprinda mestesugul unduios al trupului in apa pe cai obisnuite. Sa invete sa faca pluta ar fi prima lectie. Asa sansele sunt minime. Putini sunt cei care invata sa inoate singuri. In Galapagos din sute de mii de oua de broasca testoasa depuse, doar din vreo zece ajung maturi sa depuna alte oua. Drumul pana la apa si pericolele din aceasta sunt noi lectii de viata. Sau de moarte.

Clujul cu poalele-n brau. Nu-i ce face. La Bordeaux n-a avut nici curaj, nici noroc. Acasa n-a putut si n-a avut noroc. Daca despre curaj si putinta se poate spune ca vina se da pe conjuctura, despre noroc in lumea sportului se spune ca este dat de valoare. Grupa s-a strans ghem si ultimele doua etape sunt decisive. Sa vedem cine va fi scama, cine va deveni pulover cu guleras si cine va ajunge din nou la daracit.

In ceea ce priveste Steaua am inima cat un purice. Recunosc ca dadeam mai multe sanse ardelenilor, dar acum ma rog ca macar bucurestenii sa le mai dea peste nas francezilor. In afara de europenele de asta vara unde am avut cocosul sub cutit, dar Piturca purta chilotei cu carote (era sa zic carotati, dar il ridicam de la masa de pocker si-l asezam la cea de biliard), galica din ordinul galinaceelor ne-a cam trezit la ore nepotrivite. Bafta Steaua! Hai Dorinele! La Cluj, Pitesti si Vaslui ai aratat ca esti stelist. Arata si acum. Munceste cinstit!

La Doha in Turneul Campioanelor, ieri, toate jocurile s-au disputat in doar doua seturi. In grupa alba, dupa jocul dintre rusoaice, incepusem sa va spun despre cel de-al doilea. Pana la urma s-a jucat sarba-n caruta pentru ca Ivanovici, chiar daca a inceput mai bine setul doi (primul l-a pierdut la trei) avand un brack avantaj, pana la urma a clacat sau s-a dus la claca, cum vreti, pierzandu-l la patru. Nici in a doua zi nu a reusit cu mult mai mult. In fata Zvonarevei a reusit sa-si adjudece un set, cel de-al doilea, la tie-brack, pastrand sanse minime pentru a se califica in semifinale. Sa explic: in grupe joaca fiecare cu fiecare si in cazul in care Zvonareva face maximum de puncte, Ivanovici castiga in doua seturi la Cuznetova, iar Cuznetova o bate tot in doua seturi pe Jankovic, acest set i-ar putea conferi locul doi si totodata calificarea in semifinale cu prima clasata in grupa castanie.

Sper ca denumirea grupelor nu are nici o tenta rasista, pentru ca in cea de-a doua grupa, ruso - americana, jucatoarele de peste Atlantic, Venus si Serena Williams, n-ar fi putut juca in pielea lor in prima grupa. Ce ma deranjeaza la aceasta grupa este faptul ca jocul dintre cele doua surori este programat in ultima zi si nu am nici o indoiala ca daca una dintre ele ar putea-o ajuta pe cealalta nu s-ar da la o parte. Nu pe ele le acuz, ci pe organizatori. Ieri, aici s-a jucat un singur joc, Venus invingand-o in ciuda mea pe Safina (5,3). Astazi, tot ea joaca la aceata ora impotriva Dementievei. Poate ca de data asta nu are sa mai castige. Sper ca nu ma acuzati ca tin cu europencele. Intotdeauna am facut-o. Deocamdata este 1-1 la seturi, dar din 20 de ghemuri disputate 12 au fost brack-uri.

Timpul

...Trecut-au primaveri peste salasul lupului. Trecut-au toamne s-apoi ierni peste barlogul defunctului. Prosperitatea si progresul, imbatranirea si regresul tronau in paralel peste cele doua imparatii. Jivinele imparteau lumea dihaniilor in doua: fiare si lighioane.
Fiarele pandeau la drumul mare pe toti escrocii, talharii si parvenitii vremurilor, ii dezbracau de metehne si ii trimiteau goi pusca in mijlocul satelor de pe unde erau. Lighioanele se cuibareau in sufletul fiintelor cu singe proaspat sau negru, dupa cum nimereau, se infiltrau in toate maruntaiele acestora, le intorceau pe dos si le faceau sa uite de mirosul lor natural. Nu conta daca acestea sunt sau nu cu musca pe acoperis.
In lacul din luminis, ariciul isi vedea de inotul sau cotidian, strangand alge pentru zile negre, iar lupul cu responsabilitatea data de respectul celor din jur, facea din padure gradina si din salas palat. Din ce in ce mai nebagat in seama barlogul a prins izuri grele si disparea afundat in propriile gunoaie. Lighioanele dintr-insul nu aveau parte de apa rece si proaspata din taul minunilor. Ariciul a inchis cu voie, uneori chiar fara voie, portalul catre reusita altora. A permis doar celor din Izbucul Zglobiu sa se zbenguie. Uneori le-a dat o povata determinandu-i sa creada ca-i ideea lor, alteori le-a aratat calea catre reusita pretinzand ca-i bunavointa lupului, iar nu de putine ori le-a deschis causul palmei cu convingerea ca-i vointa Domnului. Era si el convins de asta... (continuare in numarul viitor)

Peste cateva sute de minute vom vedea cum trece visiniul de bordo. Sau cel putin asa imi doresc. Peste alte doua-trei zeci de ore vom gandi rosu-albastru chiar daca misiunea acestora este mult mai grea. Lyonezii, stransi in jurul loviturilor libere executate de Juninho sunt mai relaxati. Mai ales dupa victoria concludenta din urma cu patrusprezece zile. Poate chiar de aceea Radoi si ai lui trebuie sa creada mai mult in ei. De la Kapetanos se poate cere mai mult decat un gol pe meci. Se poate cere, dar trebuie sa i se si dea. Si bani si centrari din toate pozitiile. Mai ales la cornere, unde toata atentia adversarilor va fi indreptata asupra lui Goian si Ghionea.
Pana acum Trombetta a surprins. Acum trebuie sa confirme. CFR-ul trebuie sa invinga. Sunt obligati sa invinga. Sa arate tuturor ca Romania fotbalistica nu este numai nationala si Steaua. Ce frumos ar fi ca prima echipa romaneasca participanta in optimile Ligii Campionilor sa nu fie din Bucuresti (Of, Rapiduletul...). Ba mai mult. Sa fie din Ardeal (Transilvania cum tendentios au scris unele ziare din Marea Britanie dupa tragerea la sorti, ridicand tinutul transilvanean la rang de tara).
A inceput la Doha Turneul Campioanelor. Opt la Numar. Patru rusoaice doua sarboaice si surorile Williams. Safina, Dementieva, Zvonareva si Cuznetova din nord-est, Jankovic si Ivanovic din sud-vest impotriva americancelor. In primul joc Zvonareva a trecut de Cuznetova cedandu-i doar cinci ghemuri. Al doilea se joaca la aceasta ora intre sarboaice (deocamdata3-0 pentru cea mai scunda in primul set).
Cred ca in seara aceasta voi mai deschide un subiect. Bineinteles dupa jocul din Gruia.

Lacul

...Ariciul si-a numarat acele, a parasit cararile batatorite si s-a indreptat spre o lume care il fascina dar de care ii era teama sa se apropie pana atunci. A ajuns pe malul unui lac. Un lac ale carui maluri impresionau retina cu contururi distincte, dar a carui adancime era greu de presupus. Plimbandu-se incolo si incoace pe malul lacului, ariciul si-a udat labutele si in parul acicular i s-au prins niste alge. Bune la gust. Chiar foarte bune.

Isi incarca-n spini cate alge poate si se-ntoarce-n calea lupului poftindu-l sa guste. I-au placut si lui. Erau carnoase. Si parca si blana ii lucea mai frumos. La orizont apar muguri de speranta. Sa fie asta calea? O noua incursiune pe malul lacului s-a lasat cu si mai multe alge.

In timp. ariciul inota din ce in ce mai departe de mal. Algele se adunau cu sutele si apoi cu miile. S-au descoperit si fructele lacului. Prestigiul lupului crestea. Incepeau jivinele sa se uite si la el cu respect nu numai cu teama. Dar parca tot ursul...

A fulgerat. O lumina de foc cu dinti de ferestrau s-a prelins deasupra padurii exact pe crestetul ursului. Alai. Cuvinte de dor, cuvinte ce dor s-au tiparit atunci cateva zile de-a randul. Unele sincere altele ipocrite. Unele cu talent altele din barda. Coioti si vulpi ce pana atunci slujeau interesele ursului si ii sarutau laba cu recunostinta parsiva, s-au asezat la masa ospatului si a petrecerii.

Descarnau tot ce prindeau,

Doar albe oase ramaneau.

Plescaiau si-ngurgitau

Butelci cu miile goleau.

In tot acest timp lupul invata sa fie respectat, iar ariciul inota prin lacul ale carui margini le vedea, dar a carui adancime nu o banuia. Curios. Niciodata lupul nu i-a cerut sa-i arate lacul... (continuare in numarul viitor)

Sa revenim cu picioarele pe minge. S-au consumat derbiurile. Cel provincial a fost mai sincer. Cel bucurestean fuse mai pompos. Ambele insa si-au onorat asistentele. Castigatoare a iesit culoarea visinie, echipa cartierului Gruia. Singura care si-a adjudecat victoria. Ar putea sa se bucure si visiniul capitalist daca deseara reuseste sa se debaraseze de o stea cazatoare. Scorul normal este de 7-1, dar cum Rapiduletul numai mers regulat nu are...

Ce chestie. Daca Otelul ar bate pe Poli (sac Zambon!) si despre meciul acela se poate spune ca ar fi fost un derbi. Si daca ar bate la un singur gol, tot Poli ar fi sa fie lidera morala.

In sfarsit l-a descoperit cineva pe Kapetanos. Era timpul. Ma gandesc ca si in curtea Rapidului a fost un jucator de acelasi calibru, dar maini nepricepute i-au semnat transferul prin Spania la cules de puncte pentru Murcia. Mi-e si frica cand ma gandesc ce ar putea face Kapetanos daca ar avea un Lucescu (extrema Mircea daca vi-l mai aduceti aminte) care sa-l serveasca. Poate ca ar speria Europa precum Dudu Georgescu.